Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice
(Lector
universitar doctor Ilie Gherheş)
Nu
ne vindem ţara, o retrocedăm, pe bucăţi, fără să ţinem seama de tratate, legi,
sentinţe sau victimele din cele două conflagraţii mondiale. Din măsuri
reparatorii şi juste, retrocedările au devenit un flagel injust, periculos şi
imoral, profund scăpat de sub control. Familiile criminalilor de război au ajuns
să dobândească imobile şi bunuri de o valoare inestimabilă, fără ca cineva să
ţină seama de contextul şi modul în care averea lor a ajuns în proprietatea
Statului Român.
"Read More"
Ungaria
anexează Ardealul pe bucăţi! Trei premieri, Adrian Năstase, Călin Popescu
Tăriceanu şi Victor Ponta au deschis poarta trădării, astfel că, din unele
statistici, mai bine de o treime din teritoriul Transilvaniei a fost intabulat
pe emisari ai Ungariei: urmaşi de grofi, nobili, asociaţii, reprezentanţi ai
cultelor.
Problema
e că legile retrocedărilor nu fac distincţia între clădirile confiscate de
comunişti şi cele confiscate prin sentinţe penale date pentru criminali de
război. Cum o parte dintre documente se află încă în arhivele de la Budapesta,
în multe cazuri nu se poate face măcar dovada confiscării averii nobililor
declaraţi criminali de război. Mai mult, în instanţe se iau în considerare
intabulări din cărţile funciare din perioada ocupaţiei maghiare, deşi potrivit
Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărţile funciare
efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! Dar în multe
cărţi funciare, aceste modificări nu au fost operate. Nu se iau în calcul
despăgubirile acordate de Statul român pentru imobilele pe care le-a avut în
proprietate Statul ungar în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru
optanţii unguri (Sub această denumire de optanţi sunt cunoscuţi acei cetăţeni
români de etnie ungară care, după Tratatul de la Trianon, au optat pentru
cetăţenia Ungariei şi au părăsit România).
După
23 august 1944 şi în baza art.8 din Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova,
în 12 septembrie 1944, bunurile reprezentând proprietatea Ungariei şi Germaniei
de pe teritoriul României au fost sechestrate şi, în baza Legii nr. 91 din 9
februarie 1945, au fost puse sub supravegherea Casei de Administrare şi
Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.). Aceste bunuri nu au fost
confiscate de regimul comunist şi, ca urmare, nu pot face obiectul
retrocedărilor către Ungaria şi Germania. Şi totuşi fac. Practic, legile
retrocedărilor date în ultimii ani şi instanţele de judecată şterg cu buretele o
istorie de trei decenii şi jertfele românilor din cele două războaie
mondiale.
Zeci
de hectare de teren, păduri, imobile ajung în proprietatea succesorilor
criminalilor de război sau a unor interpuşi.
Vreţi
exemple? Vă dăm:
Începem
cu unul dintre cele mai importante cazuri de retrocedare din Ardeal. Domeniul
Teleki. Proprietăţi care au aparţinut contelui Adam Teleki, membru în
guvernul Ungariei în perioada hortystă. În 1945, Teleki a fost considerat
trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropiat bunurile, cum se
întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că moştenitorii contelui
şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe: Maramureş, Mureş, Sălaj.
În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre care unul pentru 100 de
hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi Satulung nu au fost
revendicate.
Codrii
Ardealului sunt ceruţi de urmaşii familiei Banffy. Daniel Banffy, fost
ministru al agriculturii în Guvernul hortyst, a fost şi el declarat criminal de
război. Urmaşii lui cer însă în instanţă sute de hectare de pădure. Familia
Banffy a deţinut domenii întinse şi în Ţara Lăpuşului, care face obiectul a
patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare. Numai că se
spune că baronul şi-ar fi vândut averea prin 1940.
Alt
caz răsunător este al familiei Szaplonczai. Szaplonczai Vasile, membru al
partidului iredentist, fost prefect al judeţului Maramureş, a fost condamnat
printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului pentru „complicitate la crimele
prevăzute de art. 2. lit. h. şi m. şi pentru … prevăzute de art. 2. lit. o. din
Legea nr. 312/1945”, adică „au comis acte de violenţă, torturi sau alte mijloace
ilegale de constrângere” şi „Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri,
lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială”
la 25 de ani de muncă silnică. Mai exact, prin Hotărârea nr. 8, pronunţată în
Şedinţa publică din 31 mai 1946, se arată implicarea lui Szaplonczai Vasile în
problema evreiască: „În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere
periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele
din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de
cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin
pivniţe, poduri de casă şi şoproane. Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu
sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii
caselor să nu poată privi în afară. După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei
în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai
înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord. […] Primăria, prin
acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substituitul său,
acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al primăriei nu s-a îngrijit de
aprovizionarea celor internaţi în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste
autorităţi comunale (municipale – nn) au refuzat până şi punerea la dispoziţie
pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte proprietate a evreilor, lapte
necesar pentru copii sugaci.
Din
cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de
tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al
primarului oraşului către Ministerul de Interne. Dar punctul culminant şi aici,
ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse,
cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth
Ludovic. Încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii
primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi femeilor,
nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţe de 8 ani şi cu
această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de
valoare.
Martora
Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa, cum femeilor aşezate la perete -
dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea împuşcării - le făceau percheziţie în
vagin şi la anus. […]
Prefectul
judeţului Maramureş în acest timp apocaliptic pentru naţiunea evreiască
conlocuitoare a fost acuzatul Szaplonczai Vasile, membru al partidului
iredentist. Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor prefecţilor din
acel timp. Evident, la data pronunţării sentinţei, Vasile Szaplonczai era
dispărut. Urmaşii familiei sale au reapărut însă, şi revendică moşia familiei
din satul Tisa. Ultimii proprietari ai moşiei din Tisa, comuna Crăciuneşti au
fost Zoltan şi Paul Szaplonczaz, primul probabil fiul lui Laszlo-Vasile
Szaplonczay, iar Paul, nepotul său. Reşedinţa lui Zoltan este revendicată de o
nepoată a sa, procesul fiind încă pe rol. Bătrânii satului spun că Zoltan şi-ar
fi vândut moşia în 1938 şi cu banii rezultaţi şi-ar fi cumpărat alta în Ungaria,
dar odată cu ocupaţia maghiară a venit înapoi, revendicându-şi moşia şi spunând
că oamenii l-ar fi forţat să le vândă terenul. Plus că se pare că a fost şi
criminal de război. Oricum, amândoi au fugit în 1944 din ţară. Şi totuşi, acum
urmaşii lor redobândesc bunurile.
Secretarul
primăriei Bocicoiu Mare, Vasile Haşciar, spune că: „Pentru Paul Szaplonczai am
revendicat bunurile pe Legea 1. Acum pe 247 ne-a revendicat şcoala şi nu numai,
terenul aferent şi pădurea. Aceste bunuri sunt cerute după Szaploncyaz Zoltan.
Comisia locală a dat soluţia de respingere pentru că trebuia să facă dovada
cetăţeniei şi a proprietăţii. Nu a făcut dovada cetăţeniei. Au contestat decizia
comisiei locale la comisia judeţeană, care la fel a propus respingere în întreg
a cererii tot pe acest fond. Atunci ei s-au îndreptat în instanţă şi de 3 ani
suntem în proces. S-au cerut dovezi pentru cetăţenie, pentru planul de
amplasament, s-a făcut expertiză. Acel conac e şcoală, şcoala a fost construită,
s-a făcut şi şcoala nouă şi nu puteam fi de acord cu retrocedarea. În instanţa
de fond, judecătorul a respins plângerea, dar a făcut recurs. Ceva nepoată de-a
lui revendică terenul. Se pare că Laszlo Szaplonczai a fost tatăl lui Zoltan. Ei
au avut jumătate din Maramureşul Istoric. Au revendicat şi prin Sighet. Lui Paul
i s-au restituit 50 de hectare în zona lacului. Zoltan este verişorul lui
Paul”.
Cine
verifică dacă aceştia au fost declaraţi criminali de război şi
condamnaţi?
Deh,
cine mai stă să verifice mizilicuri gen: dacă aceştia au fost declaraţi
criminali de război şi condamnaţi, dacă cărţile funciare în baza cărora se
revendică bunurile sunt din perioada ocupaţiei ungare, dacă şi cât au primit
despăgubiri? Nobili hortyşti pun din nou stăpânire pe Ardeal, la fel de abuziv
şi ilegal, dar, de această dată, cu girul instanţelor de judecată, a legii şi
Guvernului, în dispreţul adevărului istoric şi militarilor români morţi pentru
eliberarea acestui pământ românesc.
„Statul
Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”
„Eu
spun cu toată responsabilitatea şi pot să-mi pierd mâine serviciul că nu mă
interesează dacă atât vor fi de tari, încât să ajungă până la faza asta. În
acest moment, Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice.
Escrocheria nu ar putea avea probabil loc dacă nu ar fi şi o complicitate din
interior. După Primul Război Mondial au fost aşa numitele procese ale
„octanţilor” şi după cel de-al Doilea Război Mondial ale
„absenteiştilor”.
Ce
se întâmplă acum? Vin urmaşii acelor proprietari, care, unii dintre ei, culmea,
au fost despăgubiţi după Primul Război Mondial. Iar acum vin cu documente
anterioare proceselor prin care părinţii lor sau bunicii lor au fost deposedaţi
de averi sau au fost răsplătiţi de stat la modul general. Şi mai cer încă o dată
sau încă de două ori sau încă de trei ori.
Niciun
evreu sau niciun maghiar dintre aceia mari nu va mai veni să locuiască în
Transilvania sau într-o localitate din Maramureşul Istoric sau oricare judeţ. Nu
este vorba numai de judeţul nostru, e vorba de tot Ardealul. Dar toată lumea se
îndreaptă spre o despăgubire cât mai mare din partea Statului Român. Şi atunci,
îşi angajează avocaţi buni şi se judecă cu Statul Român.
Din
start pot să piardă toate procesele cu România, iar în altă parte le câştigă
„fluierând”. Pot să spun cu toată răspunderea, că am fost director la Arhivele
Statului şi, ca om care umblă în aceste arhive, că pe Transilvania sunt firme
care vin şi cercetează după nişte metode foarte minuţios elaborate exact pe
aceste posibilităţi ale viitoarelor procese pe care să le câştige mai ales
dincolo de graniţele ţării. Deci suntem pur şi simplu escrocaţi!
Au
murit de pomană cei care au luptat pentru eliberarea Ardealului şi cei care au
luptat împotriva fascismului sau a hortyştilor etc.
Este
o bătaie de joc postumă la adresa Armatei Române. Am avut sute de mii de
victime, iar acum se calcă pe mormintele acelor oameni exact pe ideea de a
câştiga. Şi din păcate, Statul Român este descoperit sau foarte slab apărat.
Este atât de simplu inclusiv să se falsifice un document, dar nu asta-i problema
că sunt hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică. Dar o parte dintre cei
care au fost colaboratorii hortismului s-au retras împreună cu armatele şi
atunci li s-a confiscat totul, iar ei au devenit absenteişti.
Ei
au plecat, să zicem, în ’44, dar cei care vin acum vin cu documente din ’38, ’41
sau ’44. Deci sunt documente anterioare hotărârilor judecătoreşti. Şi înconjoară
acest moment”. (Lector
universitar doctor Ilie Gherheş)[1]
Comments