Razboiul nevazut al evreilor sionisti

DOSARE SECRETE
privind
războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii
1. De unde ne vin Evreii!?
2. Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii
3. Răscoala ţăranilor
4. Bancherii evrei împotriva României Mari
5. Regele, amanta şi Legiunea Arhanghelului Mihail
6. B'NAI B'RITH (Fiii Legământului), lumea şi România
7. Băncile româneşti - ţinta israelită
8. România, ţinta sionistă
9. Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România
10. Gheşefturi evreieşti sau asimilare politico-economică!
11. Evreii şi Petrolul Românesc în Mileniul Trei
12. Noul asalt asupra agriculturii
13. MOSSAD-ul şi tehnica militară Românească
BELL HELICOPTERS, RULETĂ A AFACERILOR
EVREIEŞTI
14. Privatizarea Hotelului Bucureşti. STUDIU DE CAZ
2

De unde ne vin Evreii!?
O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de către evrei, relativ la
închipuita lor existenţă milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept
natural. O astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei de către imperiul roman cu
populaţie evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de către Teşu
Solomovici în lucrarea România Iudaică, lucrare sub forma a două volume uriaşe
publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor
români. De aici decurge ideea că evreii au o existenţă naturală în România dinainte
încă de naşterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas până la a spune
că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel,
am ajuns să ne învăţăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit
aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun că nici
nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.
Teoria ascendenţei evreieşti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau
România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie de studii ale autorilor evrei
încă de la jumătatea secolului al 19-lea şi prima jumătate a secolului 20, pentru ca să
revină în forţă la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor şi fără nici
o reacţie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum 90 de ani, când
Nicolae Iorga îşi prezenta în şedinţa Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor în
Ţările noastre, dând replica necesară unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau
Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român şi situaţia
juridică a Evreilor în România că: "Fără îndoială (o siguranţă hazardată, am spune noi
- n.n.) că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia,
încă sub domnia vechilor împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite s-au
conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de vechi pământene ca şi naţiunea română... Ele
formează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi din România". Astfel de
fundamentări fără nici un probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au dorit lucrări
de "rigurozitate ştiinţifică" ce se publicau la momentele când evreii încercau să-şi
consolideze poziţia socio-economică din România, ci nu de dragul adevărului
ştiinţific. "Provincia dunăreană Dacia", despre care scria Bluntschli, era totuşi Dacia
Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei
în calitate de "colonişti", punând armata chiar să îi extermine (cazul insulei Cipru).
Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba evreilor din România,
deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile evreieşti sunt "cel puţin tot aşa de
vechi pământene ca naţiunea română", adică apărea chiar în vremea când evreii,
năvălitori peste români, revendicau "împământenirea" de la tânărul stat român. (A se
vedea capitolul următor.)
Nicolae Iorga, după ce enumera toate documentele în care este menţionată prezenţa
unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, răspunzând de fapt lucrării
L'histoire des Israelites roumains et le droit d'intervention (Paris 1913) a evreului
Bernard Stambler, formulează următoarea concluzie: "Astfel am ajuns la [anul] 1600
fără a găsi menţiunea unui element evreiesc aşezat în părţile noastre":
Adevărul despre apariţia evreilor pe pământurile românilor a fost totuşi scris de
adevăraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei
"Imperiului Khazar", numit şi "Regatul Evreiesc", sau cele "Nouă Tărâmuri" ale
khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la
3
mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca "evreu" în Ucraina şi Polonia, după care
împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În
limba română a fost publicată traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler,
Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de către editura Nagard,
anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului Iosif Constantin Drăgan).
O listă foarte mare de studii israeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume,
folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurătoare:
cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de
acum două mii de ani (semiţi), / autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi
revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza dreptului lor natural
asupra vechiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea din sălbaticii khazari
(numiţi şi aşkenazi), băutorii de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care împreună
cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism
şi plăcerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârşia khazară a evreimii de astăzi este
Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel
Aviv, subminând astfel legenda "poporului ales", afirmă A. Koestler, prin cele două
studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion,
Ierusalim) şi Khazaria - istorja unui regat evreieşti în Europa (1951 editura Mossad
Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak scrie că "Realităţile impun
un nou mod de abordare, atât a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi
celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe putem merge în
considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din
Europa orientală [cu principal debuşeu România - n.n.]. Descendenţii acesteia - cei
care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei
care s-au dus în Israel - formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale." La
rândul său Koestler adaugă: "Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea
contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară...,
strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan,
ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu
triburile hunilor, ungurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac
şi Iacob."
Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii,
vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că "evreii nu
sunt evrei".
"Sunt conştient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată - scrie A. Koestler, de
origine evreu khazar -ca o negare a dreptului la existenţă a statului Israel. Dar acest
drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu şi nici pe legământul
mitologic al lui Abraham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul
internaţional, adică pe hotărârea luată de Naţiunile Unite în 1947". Îl înţelegem pe
Koestler, că trebuie să se apere în faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim
că hotărârea luată de Naţiunile Unite se bazează pe şantajul baronului bancher evreu
Rothschild asupra Marii Britanii, ca "evreii să îşi primească patria înapoi", adică
pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nici o justificare a prezenţei actualei rase de
evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insistă cu justificări
fabricate la întâmplare şi noroc: "Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor
4
Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta
privinţă [că ar fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor există de jure şi de facto
[?]... împărţirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie paşnică şi eforturi
de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existenţa legală a
statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale conţine gene de origine khazară... e
un lucru irelevant şi nu poate afecta dreptul Israelului la existenţă". Noi credem că
dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existenţa modernă a unui stat evreu,
dar astfel de studii, cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice pretenţie (a la Teşu
Solomovici) de ascendenţă a evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti.
"Paradoxul" descoperit de aceste cercetări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor
evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască,
îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor
asiatic războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi, într-o mai mică măsură, chiar
cu turcii), anume khazarii sau aşkenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la
religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale şi
de jaf.
Evreii khazari sau aşkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii
marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei conduc organismele
mondialiste şi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.
La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi
triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii
Ural şi stepele ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi, ghuzi, maghiari, coloniile
gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare
făceau expediţii de jaf în Gruzia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în secolul IX
khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică
(denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol şi
jumătate şi astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar
arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales roşu, fluturându-le în vânt, iar
trupurile le erau mărunte şi firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe
khazari cu armatele lui Gog şi Magog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de fiare
sălbatice, "care beau sânge de om". Privitor la semnificaţia denumirii de "khazar",
cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului:
cuvântul rusesc "cazac"; cuvântul maghiar "huzar" (ambele desemnând un călăreţ cu
înfăţişare războinică); sau cuvântul german "ketzer", însemnând eretic, adică evreu.
(Nu trebuie făcută totuşi confuzia etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este
posibilă o apropiere istorică între aceştia.)
Cronica lui Priscus afirmă apariţia khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul
secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii şi alte
triburi, khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-
au aflat, într-adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor
la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească "Regatul de
miazănoapte", cum îl numeau persanii şi bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu,
aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la
5
campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine această alianţă, fiica împăratului
Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui khazar.
Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau
mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creştin-ortodoxă)
şi Regatul Khazar (care era în căutarea unei identităţi religioase personale), în primii
douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii
arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să
încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi). Pentru
înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca
urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între arabi şi khazari, din care
victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit
Gruzia şi Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc,
capitala Califatului Arab. O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda
khazară şi a alungat-o înapoi, peste munţi, spre casă.
Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter
politic, scopul principal fiind acela al unei identităţi religioase diferite de cea a
romanilor creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor concurenţi, cărora le era
astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În altă ordine de idei,
mozaismul, promiţând adepţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de
minune unui neam războinic şi sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota:
"Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Raşid (anii
786-809)". Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi alfabetul
ebraic.
Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de
repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falşi mesia, precum David El-Roy,
eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteşti pentru
"recucerirea Ierusalimului". În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda
Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că "naţiunea evreiască" este
singurul mediator între Dumnezeu şi restul omenirii, dar că la sfârşitul istoriei toate
popoarele vor fi supuse iudaismului.
Apariţia vikingilor rhuşi (strămoşii ruşilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală
a khazarilor. Rhuşii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe
khazari să se apropie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au aşezat strategic
peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhuşilor. Schema a funcţionat
vreme de aproape un secol, timp în care relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns
tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influenţat profund naţiunea
maghiară. A fost înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii instalându-l ca rege pe
Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu
maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit "mai
vrednici în războaie" maghiarii le-au încredinţat conducerea militară a statului lor
celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria
se vorbeau atât maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să
existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.
Rhuşii au reuşit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-
lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime ale marii
6
invazii mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia şi-a stabilit
centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. "Dar înainte şi după ridicarea mongolilor,
khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, în cele din
urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană" (S.W.
Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii
khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariţia celor mai mari
concentrări de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Ţările Româneşti sau spre centrul Europei a fost precedat
de întemeierea coloniilor şi aşezărilor khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei
meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască şi după
cucerirea oraşului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina şi Polonia
sunt numeroase toponime derivate de la "khazar" sau "jid" (evreu): Jidovo,
Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situaţie mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară
în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-
catolică şi l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi "trufaş în credinţa lui, care nu voia
în ruptul capului să se creştineze". În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la
presiunea supuşilor săi, "Bula de aur", prin care evreilor li se interzicea să fie şefi,
perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la
emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste importante poziţii, fapt
confirmat şi de poziţia de custode al veniturilor curţii regale, deţinută de contele Teka,
evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româneşti (mai ales
Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populaţie evreiască
nestatornică, aşezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul
propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idişul, limbajul
popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. şi Rusia),
amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explicaţia
constă în faptul că, din punct de vedere cultural şi social, în Polonia medievală
elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie imigrantă superioară evreilor
khazari şi mai influentă din punct de vedere economic şi intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma că, din punct de vedere
etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului ("adevăraţii evrei") sunt total
deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi),
"Dar în acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strânge laolaltă
şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile
lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile
(iniţial impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau ţară în care se stabileau...
Religia mozaică - spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism - implică
apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase]
evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta
maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament
este mai întâi şi întâi naraţiunea istoriei unei naţiuni..., crezul ei este mai degrabă
tribal decât universal. Toate rugăciunile şi toate riturile practicate proclamă
apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul
rasial şi istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum
7
dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional
şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea
creează în mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din
diaspora într-o pseudo-naţiune...; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un
sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice..." A. Koestler
evită să spună direct adevărul: "pseudo-naţiunea" evreiască s-a constituit într-o reţea
mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla şi stăpâni întreaga
omenire.
Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nici o menţiune de element evreiesc aşezat
"în părţile noastre", iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările
Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniţi dinspre Polonia şi
Rusia. Apariţia primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire
economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii
cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori şi încasatori de
impozite, aceştia devenind astfel exponenţii exploatării celei mai nemiloase. Răscoala
cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaşi
şi cămătari, cum a aflat-o, la Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia
dintre fugarii evrei, Iancăl, scăpat de masacrul declanşat de cazaci.
Refugiaţi în ţările româneşti, evreii au adus cel mai perfid mod de exploatare a
ţărănimii, înşelând şi furând fără scrupule în orice împrejurare.
8
Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii
Împotriva României ca stat. Două mari organizaţii evreieşti s-au implicat direct şi
extrem de activ în obţinerea de drepturi pentru evreii ce invadaseră Principatele Unite
(Ţările Româneşti), îndeosebi Moldova, mica ţară românească ce devenise "debuşeul
etnic" al marilor puteri europene în privinţa evreilor. După ce reuşiseră să acapareze
controlul economic în Moldova, evreii, fără a avea nici un drept natural, din simplii
refugiaţi, solicitau acum "împământenirea", adică statutul de români (sau cetăţenia),
pentru a avea acces nestingherit de la pârghiile economice până la cele mai înalte
funcţii administrative ale tânărului stat român. Implicarea organizaţiilor evreieşti
mondiale a coincis cu momentul creării în secolul al 19-lea a statului român modern,
acestea obstrucţionând pe orice cale realizarea dezideratelor naţionale româneşti.
Cele două organizaţii implicate erau Alianţa Israelită Universală şi Înaltul Ordin B'nai
B'rith. Sediul central al Alianţei Israelite (de la înfiinţarea din 1860) se găsea la Paris,
iar al B'nai B'rith la New York (de la înfiinţarea din 1843). De altfel, Alianţa Israelită
a fost înfiinţată chiar de către B'nai B'rith.
Iată apelul lansat către întregul "popor israelit" de către cei doi fondatori ai Alianţei
Israelite Universale, Cremieux şi Montefiore (mandataţi de B'nai B'rith), din care
reiese ca Alianţa nu a fost decât o altă etapă a sionismului secular al evreilor:
"Alianţa noastră nu este nici europeană, nici asiatică, nici africană, nici americană,
nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt
duşmane drepturilor şi intereselor noastre, vom rămâne membri ai poporului ales.
Naţionalitatea noastră este religia părinţilor noştri şi nu recunoaştem alta. Trăim în ţări
străine şi nu ne putem îngriji de interesele vremelnice ale acestor ţări, întrucât
interesele noastre morale şi materiale sunt în primejdie. Religia lui Israel trebuie să
cuprindă i într-o zi întreg pământul. Creştinismul, duşmanul nostru de veacuri, zdrobit
în luptă, e aproape să îngenuncheze.
Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar
măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în
care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre."
Primul succes al Alianţei Israelite asupra românilor a fost răspunsul favorabil al
domnitorului Al.I.Cuza, care în 1864 a declarat: "Guvernul va lua măsuri curente
pentru emanciparea românilor de rit israelit". Mai mult, Cuza concesionează evreilor
dreptul de a înfiinţa Banca României, cu dreptul de a emite monedă românească (a se
vedea capitolul următor).
Problema însă s-a acutizat cu ocazia publicării în presă a proiectului Constituţiei
României din 1866. Opinia publică românească, deja îngrozită de faptele evreilor, s-a
revoltat atunci când a citit Articolul 6 al proiectului acestei Constituţii, conform căruia
"religia nu poate fi un obstacol la împământenire". Moldovenii, cei mai năpăstuiţi
români în faţa rapacităţii evreilor, au înaintat proteste Adunării Constituante, cerând
să nu se dea drepturi politice evreilor şi să nu fie împământeniţi. O serie de
manifestaţii anti-evreieşti s-au lăsat cu arestări, iar evreul francez Isaac Adolf
Cremieux (preşedinte al Alianţei Israelite şi fost ministru în "guvernul provizoriu" de
la 1848 din Franţa) se deplasează la Bucureşti şi are o consfătuire intimă cu deputaţii
9
români în sediul Camerei, oferind României suma de 25 milioane franci în schimbul
adoptării unei Constituţii favorabile încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele ţării.
Prezenţa israelitului Isaac Cremieux în Camera Parlamentului a scos însă populaţia
Bucureştiului în stradă, înconjurând clădirea cu pricina şi ameninţând cu strigăte
împotriva evreilor. Deşi la şedinţele din Adunarea Constituantă cei mai categorici
deputaţi împotriva evreilor erau cei din Moldova, populaţia Bucureştiului a dovedit o
solidaritate de excepţie cu aceştia pentru cauza naţională, mergând până acolo încât
manifestaţia anti-israelită a culminat cu devastarea sinagogii din Bucureşti. S-ar putea
spune că Ion Brătianu este cel care a pus capăt acestei situaţii, prin declaraţia: "Evreii
au devenit o plagă socială pentru România şi, când naţiunea este ameninţată, se
deşteaptă şi devine nu intolerantă, ci prevăzătoare!".
Deputaţii români au votat în unanimitate Constituţia României la 30 iunie 1866 cu
următorul text al Articolului 7 (fostul Articol 6 al proiectului Constituţiei): "Numai
străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea". Având în vedere motivaţia
religioasă a evreilor pentru stăpânirea lumii, renunţarea la ritul mozaic era imposibilă
pentru aceştia, ceea ce a însemnat declanşarea unui război ocult al evreilor împotriva
naţiunii române şi, după 13 ani de presiuni şi uneltiri, au reuşit revizuirea Constituţiei,
dar nu exact cum voiseră.
Evreii khazari nu se puteau împăca cu ideea că un "popor neînsemnat" li se poate
opune tocmai pe meleagurile unde întrevedeau posibilitatea creării unui fel de Nou
Israel, în care ei să reprezinte aristocraţia privilegiată, iar băştinaşii români, forţa brută
de muncă.
Bogdan Petriceicu Haşdeu publica, tot în anul adoptării Constituţiei, 1866, la
Bucureşti, lucrarea Studii asupra iudaismului, în care arăta că evreii, nu numai de la
noi, dar din întreaga lume, sunt caracterizaţi de hidoasa cununie a trei calităţi
negative: tendinţa de a câştiga fără muncă, lipsa simţului de demnitate şi vrăjmăşia
contra tuturor popoarelor. Totodată, evreii se ocupă cu specula, cu cămătăria şi
schimbul banilor, iar acolo unde a pătruns un evreu, e greu să-i fie concurent un
creştin, căci evreii formează o adevărată asociaţie de ajutor împotriva restului lumii.
Brătianu este atacat şi acuzat de organismele evreieşti mondiale. Opinia publică
străină este asaltată de blamări asupra românilor. Apar însă şi articole de apărare a
României. Eugen Carada publică în 1867, în periodicul Le Siecle, studiul Leş
israelies, le vagabondage et le ministre Bratiano. În acelaşi an, Ernest Desjardins
publica, tot la Paris, lucrarea Leş Juifs de Moldavie, arătând că evreii rămân cu totul
străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiese, că nu vor să urmeze şcolile româneşti,
că se sustrag serviciului militar şi se ocupă cu camătă.
Faţă de acuzele ce îi erau aduse din afara ţãrii în "chestiunea jidoveascã" ca Ministru
de Interne, Mihail Kogãlniceanu rãspunde în iunie 1869 Ministrului de Externe al
României:
"În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune
naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o
comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o
naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin
10
sentimente... Toţi acei care au vizitat Principatele [Române], şi îndeosebi Moldova, s-
au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfăţişează israeliţii
polonezi care împovărează oraşele noastre. Când ei au cercetat mai în fond comerţul,
industria şi mediile de convieţuire a acestei mulţimi, aceşti călători s-au spăimântat şi
mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. Şi că marea,
şi pot zice, singura şi principala lor industrie, este debitul băuturilor...
Miniştrii ai României, ai unei ţări cu un regim constituţional, noi nu putem guverna
decât conform cu voinţa naţiunii. Suntem datori a ţine seama de trebuinţele, de
păsurile şi, până la un oarecare punct, chiar şi de prejudiţiile ei...
Aceasta dovedeşte marea iritaţiune din partea populaţiunilor române, provenită din
grele suferinţe şi din o legitimă îngrijire, căci este vocea unei naţiuni ce se simte
ameninţată în naţionalitatea şi în interesele sale economice. Această voce o pot
înăbuşi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o
asculta.
De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii,
toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au
preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor
străin lui, prin jidovi."
La rândul sãu, Principele României, Carol I, viitorul rege al ţãrii, îi scria tatãlui sãu, în
1872:
"N-am decât o teamã, ca evreii sã nu sfredeleascã oi sã stãruiascã atât de mult pe lângã
puteri spre a cãpãta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât sã ne
sileascã a li le da. Asta ar duce la cãderea actualului minister (guvern). Acum câteva
luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au
fãcut atâta tãmbãlãu în Europa, de când presa evreiascã din toate ţãrile atacã cu
înverounare România oi vrea sã obţinã cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de
sperat aici deocamdatã".
În februarie 1873 Carol I îi scrie din nou tatălui său:
"Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor
opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem
hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să
cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia ce acţiune vătămătoare are
evreul asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat".
Lupta era însă inegală! Posibilitatea evreilor de acces la urechile presei şi a puterilor
europene era superioară celei a românilor sau a prietenilor lor. Atacurile contra
României continuă şi se înteţesc mai ales în perioada Războiului de Independenţă al
României. Evreul Isidor Loeb publica în 1877, la Paris, lucrarea La situation des
Israelites en Turquie, en Serbie et en Roumanie, înşelând publicul că evreii sunt
persecutaţi de către români, expulzaţi şi înecaţi în Dunăre, ceea ce determina ziarul
italian Fanfulla să scrie la 20 octombrie 1877 că românii, în timp ce luptă cu Imperiul
Otoman pentru obţinerea independenţei, sunt atacaţi pe la spate de lumea civilizată
"cu vechea artilerie a chestiunii israelite". Asta nu a fost tot!
Anul următor, deşi învingători alături de ruşi în Războiul de Independenţa, numit de
europeni şi războiul ruso-turc sau războiul din Balcani, românii s-au trezit blocaţi de
11
evrei în recunoaşterea independenţei lor de către puterile occidentale. Leon Gambetta
trimite o scrisoare fermă guvernului român: "Franţa nu va recunoaşte independenţa
ţării voastre fără ca voi să fi recunoscut drepturile civile tuturor evreilor, fără nici o
distincţiune".
Prilejul umilirii României de către Alianţa Israeliţilor şi de către B'nai B'rith, a fost
oferit de către Congresul de la Berlin din 14 iunie 1878. La acest Congres,
reprezentanţilor României învingătoare (care făcuse mari sacrificii materiale şi jertfe
umane în războiul contra turcilor din 1877-1878), Ion Brătianu şi Mihail
Kogălniceanu, li s-a permis să ia parte numai ca informatori, ca să prezinte punctul de
vedere al românilor într-o singură şedinţă şi apoi să părăsească sala. România nu era
tratată ca o ţară învingătoare deoarece interesele evreilor nu erau satisfăcute de
legislaţia internă, îndeosebi de Constituţie.
"Antisemitismul" lui Eminescu . În acea vreme, marele poet naţional Mihai
Eminescu era angajat politic ca redactor şef al ziarelor Curierul de Iaşi şi Timpul din
Bucureşti, poziţie din care a devenit un inamic public al "Alianţei izraelite" prin
atitudinea pe care a luat-o împotriva Congresului de la Berlin şi a articolului 44
adoptat de acest Congres care impunea Principatelor Unite române, în schimbul
recunoaşterii independenţei, modificarea Constituţiei în favoarea evreilor, îndeosebi
prin aceeaşi modificare a articolului 7. Din acest motiv Mihai Eminescu angajează
ziarele pe care le conducea, mai ales Timpul, în campania de presă împotriva
modificării Constituţiei şi a emancipării evreilor ca români, în condiţiile în care
aceştia intenţionau să îşi păstreze religia, cultura, graiul, limba şi obiceiurile.
Fără a fi pregătită economic, România era deja invadată de valuri de "imigranţi"
clandestini evrei ce se strecurau neîncetat din trei direcţii: Rusia (Imperiul ţarist),
Turcia (Imperiul otoman) şi Ungaria (Imperiul austro-ungar). Au ocupat mai întâi
oraşele şi satele din Bucovina ca să treacă în Moldova şi apoi în Muntenia, până la
Bucureşti. Ajungând în Bucovina şi Moldova, evreii au acaparat comerţul şi s-au
extins la sate, spre a practica pe scară largă cârciumăritul. De aceea, aici avea să
izbucnească răscoala ţăranilor asupriţi în anul 1907, răscoală care s-a extins în toată
ţara.
Evreii veniţi din imperiul austro-ungar (din Ungaria), dar nu numai aceştia, deşi
stabiliţi permanent în România, se declarau "sudiţi", adică supuşi austro-ungari, şi se
puneau sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Astfel nu plăteau
impozite şi erau scutiţi de orice obligaţii către statul român, în acest mod ei prosperau
în dauna românilor plătitori de taxe şi impozite. Toată această situaţie a fost atacată cu
o extraordinară energie de către ideologul Partidului Conservator, publicistul Mihai
Eminescu. El pleda pentru acordarea către evrei a cetăţeniei doar individual, şi nu în
bloc, aşa cum solicitau aceştia, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din
afara graniţelor de atunci ale ţării. La capătul unor îndelungate şi aprinse dezbateri din
Adunarea Deputaţilor, din Senat şi din presă, triumfă chiar punctul de vedere al lui
Mihai Eminescu. De altfel, aceasta a fost una dintre puţinele campanii de presă
susţinute de Eminescu în Timpul, şi încununate de succes. O singură excepţie a fost
făcută pentru evrei privind acordarea cetăţeniei româneşti în grup, fiind vorba doar de
acei 883 de evrei care şi-au dovedit loialitatea faţă de cauza naţională românească şi
au participat la războiul de independenţă ca voluntari. Este drept că serviciile acestora
nu s-au manifestat în prima linie, ci în spatele frontului, dar gestul lor a fost
12
extraordinar, comparativ cu lipsa de loialitate generală a evreilor. Modul cum evreii
au trădat în secolul următor armata română, a făcut ca, după primul război mondial, să
primească cetăţenia română doar evreii care semnau un angajament de loialitate faţă
de statul român.
Pentru a înţelege problemele pe care le crea Mihai Eminescu, atât Alianţei Israelite,
cât şi guvernanţilor, vom reda câteva din rândurile ce le semna în campania sa de
presă din cotidianul de opoziţie Timpul, unele deosebit de dure şi pline de patimă:
"Evreii, de la 1848 şi până astăzi, din 30.000 s-au înmulţit prin imigraţiune la
550.000... Noi, din parte-ne, ştim bine că Europa cunoaşte pe deplin chestiunea
evreiască din România; o cunoaşte mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaşte,
lumea diplomatică şi cea oficială, încât art.44 al Tratatului de la Berlin a fost înscris în
instrumentul păcii cu deplină cunoştinţă de cauză, cu deplină cunoştinţă a greutăţilor
şi relelor ce va produce... Oricum am întoarce chestiunea evreilor şi din orice latură
am privi-o, caracterul ei adânc imoral nu i se poate lua... Niciodată pericolul unei
dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât tocmai
astăzi. Dacă toţi evreii - străini şi pământeni - vor căpăta deplinătatea drepturilor
civile, Moldova nu mai are de trăit decât zece ani, Ţara Românească treizeci poate
[exact peste treizeci de ani - în 1907 - va avea loc marea răscoală ţărănească împotriva
exploatării evreieşti]. Se va începe atunci acea luptă de exploatare fără milă - atât de
favorizată de legislaţiunea liberală... Domnia fanarioţilor a fost o epocă de aur în
comparaţie cu domnia de tină a evreilor şi să nu uite nimeni că evreii fiind clasă de
mijloc şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv în favorul acestei clase, ei vor deveni aci
stăpâni privilegiaţi şi românul slugă la jidan.
România nu e datoare nimic evreilor decât doar cu o bună recoltă de cânipă şi cu
câţiva ţăruşi ciopliţi anume pentru membrii pământeni ai Alianţei Izraelite.
Iar Europa... a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a
independenţei noastre. Dar, de va recunoaşte-o sau nu, pericolele internaţionale ale
existenţei noastre naţionale şi de stat rămân aceleaşi.
Nimic n-a ajutat neutralitatea garantată, nimic nu va ajuta independenţa recunoscută,
dacă pericole într-adevăr există. Sau e organul guvernului atât de naiv să creadă că,
prin admiterea la drepturi civile a o jumătate milion de vagabonzi, teritoriul României
devine sacrosanct şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va
putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba?
Aşadar - cu sau fără evrei - pericolele internaţionale există.
Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată
populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii
românului... Populaţia evreiască creşte înpătrit, a noastră dă îndărăt; cea dintâi de la
începutul secolului şi pân-acum a devenit de cincizeci de ori mai mare atât prin naşteri
cât şi prin imigraţiune; ei au început a se aşeza prin locuri unde n-a călcat de secole
picior de evreu, prin Câmpulung şi Târgu-Jiu bunăoară, ei ameninţă a împânzi toată
ţara şi a o preface într-o altă Galiţie, încât numărul lor înspăimântător vorbeşte de la
sine şi naţia are oricând înaintea ochilor pericolul întreg.
Noi nu suntem - izraeliţii o ştiu bine - inamicii cauzei izraelite, dar amici încât să
renegăm sângele nostru şi să periclităm interesele poporului, care de sute de ani a
apărat şi ţinut aceste ţări, aşa amici nu suntem...
Cel mai practic mijloc pentru ca deputaţii din Ţara Românească să vadă cu ochii
proprii pericolul ce ameninţă Moldova întâi, apoi ţara întreagă, ar fi ca un tren expres
să plece cu toţi in corpore în Moldova, să vadă de aproape Botoşanii, Bacăul, Târgul
13
Frumos, Iaşii şi să treacă apoi în câteva sate ca să vadă halul la care a ajuns populaţia
rurală... Moldova are sute de mii de evrei, Ţara Românească numai zeci de mii; în
Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea
populaţiei...".
La scurt timp, ca lider al opiniei publice şi ideolog al Partidului Conservator,
Eminescu este nevoit să revină:
"Ne e silă de chestiunea izraelită, întrucât consistă din exigenţe jidoveşti, şi ne
rezervasem ca, măcar în timpul cât nu se reîntrunesc Corpurile legiuitoare, să nu
vorbim de ea decât atunci când ţara noastră ar fi ţinta unui atac, fie dinlăuntru, fie
dinafară.
A solicita [însă] intervenirea diplomatică sau armată a străinilor contra ţării în care
trăieşti este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei ţări.
Alianţa izraelită solicită pe toate căile această intervenire.
Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă.
Deci mii de evrei din ţară sunt trădători...".
Arătând primele veniri în Moldova ale migraţiei evreieşti, Eminescu arată că:
"Toţi scriitorii timpului aceluia deplâng invaziunea evreilor din Galiţia şi Rusia, care,
fugind de serviciul militar, veneau ca roiurile de lăcuste, ca şi astăzi, fără paşapoarte,
fie pe vadurile Prutului, unde corupeau graniţa rusească mai bine păzită, fie pe cărări
de munte, necunoscute grănicerilor austrieci. De altminteri, şi ruşii şi austriecii erau
bucuroşi să scape de ei, ca şi astăzi."
"Neavând alte temeiuri de drept întru apărarea cauzei sale, Alianţa Izraelită, prin
organele sale, alesese ca temei umanitarismul . Noi, românii, vedem pe zi ce merge
răpinduni-se tărâmul nostru economic, în propria noastră ţară, de invazia mereu
crescândă a evreilor străini".
În argumentaţia sa, Mihai Eminescu citează ziarul francez Le Soleil, în care despre
meleagurile româneşti, se scria astfel:
"Am cunoscut personal pe un inginer francez stabilit în regiunile acelea care-mi zicea
cu o întristare adevărată: «îmi e aproape cu neputinţă să ţin mai mult timp pe aceiaşi
lucrători, îndată ce-i întrebuinţez la lucrări care constrâng să şadă la câmp, sunt
pierduţi. Evreii vin, le scontează cu mult înainte salariul săptămânii şi-i înveninează în
toată puterea cuvântului cu băuturi de toate felurile. Sunt printre lucrători unii cărora
din aceasta li se trage moartea; alţii pierd repede gustul muncii».
Deşi evreii au reuşit în cele din urmă modificarea art.7 din Constituţie, prin activitatea
politico-jurnalistică a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator repurtează două mari
victorii împotriva intereselor evreieşti: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor
ţărăneşti, care lua celei mai numeroase pături sociale, ţărănimea, posibilitatea să îşi
vândă evreilor pământul; şi Legea contra itzurei (cametei), care îl împiedica pe
cămătarul evreu să abuzeze total de ţăranul român.
În decembrie 1876 şi în ianuarie 1877 la Constantinopol, în Turcia, are loc Conferinţa
marilor puteri privitor la soarta popoarelor de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Şi cu
14
această ocazie Alianţa Israelită se implică pentru ca evreii din ţările române să-şi
consolideze poziţia faţă de români. De aceea, Mihai Eminescu se mobilizează
contracarând şi lovind chiar şi în "marile puteri", dispuse a crea privilegii evreilor în
teritoriile româneşti. Limbajul său incomod avea să atragă asupra sa atenţia
ambasadorilor acestor puternice state, care au raportat situaţia cancelariilor europene.
În ianuarie 1877, Eminescu publica seria de articole Evreii şi Conferinţa, începând
astfel:
"O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască... Ce
servicii a adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc. Ocupându-se
pretutindeni numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările
acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia, ei urmează în emigraţia lor
pe pământ tocmai calea opusă omenirii întregi... Evreul trece din Germania în
Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindeni
semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la
Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii...
Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii
statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii,
când au înfrânt tratatele vechi, capul în poală? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei
ţări, s-a dezgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din[tre] ei şi-a
câştigat neamul românesc un loc la soare? De când rachiul este un element de
civilizaţie?...
Astăzi, când un prefect opreşte de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ
redactat de evrei, şi după el Journal des Debats descriu scene sălbatice din Turkestan
ca petrecându-se în România. Fie liniştiţi! Un fir de păr din capul suditului [evreu]
chezaro-crăiesc n-a fost atins de nimenea, nici averea lui mistuită de mâinile
populaţiei româneşti.
Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoala zidită de români băncile afară,
demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat..., făcut-au caz presa austriacă de
aceasta? Nici vorbă! Dar [dacă] un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a
vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!
Se-nţelege! Punând o dată mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de
ţintă luminarea, ci excitarea urelor între clase şi popoare, uşor li-e [evreilor] să spună,
orice minciună patentată. Publicul cafenelelor, blazat pe ipercultura europeană şi setos
de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi
petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din
băuturile spirtoase la noi - otravă.
Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi
scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai din aceasta
consistă evreul. Evreul nu cere libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El
e veşnic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară excepţie
se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă... Cel mai solid meseriaş e şi aici
în ţară, românul sau germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa
nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică. Ieftin şi rău e
15
deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creştin, scump şi rău e deviza evreului
când rămâne stăpânul pieţei...
Domnia fanarioţilor a putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din
războinică şi mândră ce era, a devenit în cea mai mare parte servilă... Prin urmare
clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea,
tot bizantinismul, se lasă înăduşită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, care, fără nici o
muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii, ce
dăduse aşa de tare îndărăt... Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cărei
exploatare trebuia să trăiască toată societatea română: ţăranul. Dar chiar exploatarea
directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea
şi-au introdus pretutindeni câte un asociat activ chezaro-crăiesc, câte un evreu...
Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci în aceea că
nu sunt/nu pot fi români, precum în genere nu sunt, nici pot fi, germani, franţuji,
italieni. De ce să ne înşelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor naţii ei au ajuns
la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem astăzi că simţământul de rasă e mai
puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru naţia în mijlocul căreia
trăiesc?...
Dar ce reprezintă Alianţa Izraelită cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria,
Franţa, Italia, România? Se pretinde că fiind evreii pretutindeni oprimaţi, această
alianţă are de scop să-i scape de opresiune. Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la
noi.
Comerţ şi capital în mâinile lor, proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în
mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova idem, pe sub mână tot debitul tutunului şi al
băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, cu un cuvânt toate arterele vieţii
economice care se bazează pe speculă! În ce constă grozava opresiune de care se
plâng? Şi, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt
egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania ş.a. ?
...Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până şi ungurii - care
numai în gropi nu dau de cuminţi -îşi închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei
prin evrei şi ceangăi, pentru că ştiau că evreul s-ar asocia cu orişicine împotriva
poporului românesc.
Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare,
emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor ţări, tot ei, şi prin uneltirea
alianţilor, ni se îngreunează poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de
la străini, de la duşmanii noştri chiar."
Pentru a-şi argumenta susţinerile, Eminescu reproduce totodată în Timpul ştirea
apărută în Independence belge:
"Alianţa Universală Israelită s-a unit de curând cu ideea unei conferinţe evreieşti, a
cărei iniţiativă o luase nu de mult Anglo-Jewish Association... Ea va avea loc la Paris,
la 11 decembrie [1877], sub preşedinţia d-lui Cremieux, membru al Senatului şi
preşedinte al Alianţei Israelite... Conferinţa ar fi adoptat deja un program [...] asupra
termenilor căruia delegaţii trebuie să se înţeleagă pentru a reclama în favoarea evreilor
16
stabiliţi în provinciile Turciei toate drepturile civile, politice sau religioase ce se cer
pentru supuşii creştini ai Porţii... Evreii din România trebuie să aibă partea lor din
aceste beneficii întocmai ca şi cei din Sârbia. România mai ales va da loc la o discuţie
cu totul specială în sânul conferinţei. Se pare că evreii din România sunt privaţi de
drepturile civile şi politice, cu toate că termenii Constituţiei nu prescriu nimic de felul
acesta în privinţa lor... Jewish Chronicle propune ca primele şedinţe ale acestui
congres să se ţină cu uşile închise".
Eminescu contraatacă, scriind:
"Din cele mai sângeroase sacrificii ale omenirii, neamul care s-a folosit mai mult, fără
să rişte nimic, au fost evreii. Va să zică de aceea ar fi cheltuit Rusia zeci de milioane
de ruble şi ar fi pus în mişcare sute de suflete creştineşti, de aceea şi-ar fi pierdut
Sârbia floarea tineretului, de aceea cheltuim noi cu întreţinerea armatei aproape de
250.000 lei noi pe zi, pentru ca din aceste sudori amare ale ţăranului nostru, a celui
sârb, a oierului muntenegrean, a rusului, să se folosească în mod egal evreii, ei care în
presă au fost contra creştinilor, ei care ne-au batjocorit pe noi, pe sârbi, pe ruşi, ei care
prin jurnalistica lor făţarnică şi mincinoasă ne numesc semiasiaţi, semibarbari. Apoi
să ne ierte dumnealor! Conferinţa [de la Constantinopol] s-a adunat pentru a regula
starea celor care au suferit şi s-au sacrificat, nu a acelora care din aceste suferinţe şi
sacrificii s-au folosit şi astăzi ca totdeauna... Cine nu-şi varsă sângele pentru petecul
său de pământ strămoşesc poate să precupeţească înainte chibrituri şi vax, dar va face
bine să ne lase în pace... Pentru români egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi
precupeţi [evrei] este o chestiune de moarte şi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar
prefera moartea repede prin sabie decât moartea lentă prin vitriol.
Concedem că între aceşti 600.000 va fi unul la sută care să producă ceva prin sine şi
să ţină la ţară şi popor, dar când în ţară avem 700.000 de lucrători care produc, ţăranii,
nu înţeleg, alături de aceştia 600.000 de speculanţi ai productelor, încât fiecare evreu
să trăiască din precupeţirea muncii unui singur ţăran român. Drepturile dumnealor,
civile şi publice, nu înseamnă decât dreptul de a exploata poporul nostru în bună
voie... Să mai fie încă şapte alianţe, ca cea universală [israelită], care să conspire cu
uşile închise în contra naţiei româneşti, noi vom şti să le arătăm totdeauna lungul
nasului, căci nu ne speriem nici de înjurăturile presei jidoveşti, nici de declamaţiile
oratorilor idealişti, câtă vreme e vorba de existenţa poporului nostru. Dacă voiesc să
ne cucerească, n-au decât s-o facă... făţiş, ca toate naţiile, cu arma-n mână. Dar cu
tertipuri şi apucături nu merge deocamdată, în numărul în care sunt la noi evreii,
rămân străini de rit necreştin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot
pretinde mai mult decât de a fi suferiţi [toleraţi], şi ne pare că n-au nici o cauză de a se
plânge de toleranţa noastră...
Oriunde e teren pentru neagra speculaţie, evreul e acasă, iar vaietele şi plângerile
contra persecuţiei sunt mofturi care să acopere de mai înainte modul neomenos în care
sug pe cei pe care au căzut ca lăcusta."
Cum explica, însă, Mihai Eminescu brusca prezenţă, masivă, a evreilor în România?
El arăta că ţarul rus Alexandru al III-lea, nevoit să reacţioneze la ruinarea şi
împovărarea ţăranului rus, exploatat de evrei, i-a împins pe aceştia în afara Rusiei:
17
"De acolo măsura, buna poate pentru Rusia, rea pentru noi, de-a expedia cârduri
întregi [de evrei] în România cu paşapoarte în regulă, de-a împinge pe alţii să treacă
noaptea fără paşaport graniţele ţării noastre.
Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adânc pentru a vedea că România geme
de evrei ruseşti. Noaptea, uliţele Bucureştilor sunt pline de figuri cu totul străine, la
care recunoşti numaidecât că abia de ieri li s-a comandat de a-şi rade barba şi de a-şi
tăia perciunii. Toate colţurile de uliţă sunt pline de colportori şi precupeţi, pe care
nimeni nu i-a văzut până în anul acesta, cu un cuvânt suntem ameninţaţi de a vedea şi
Bucureştii prefăcându-se într-un murdar cuib jidovesc, cum sunt Iaşii astăzi...
Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianţa Izraelită ar îndrăzni să intervină în
favoarea lor. Ar fi semnalul pentru un tratament şi mai energic decât cel de până azi
[pentru reprimarea atitudinii lor]. Dar aici, unde nimeni nu se atinge de persoana, de
avutul lor, aici, unde nu e vorba decât de a abate emigraţia lor stricăcioasă, prin
mijloace cu totul umane, care sunt dreptul oricărui popor, aici Alianţa Izraelită
îndrăzneşte a interveni şi a calomnia din nou România.
Alianţa Izraelită are o mulţime de membri în România... A fost o urmare naturală că
tocmai membrii cei mai influenţi ai Alianţei din România să fie încetăţeniţi. Numai
Ţepeş n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulţumi pentru modul la care [se] pricep a fi
români; noi suntem cu mult mai îngăduitori...
Dacă e cineva în stare de a face pe români să uite până şi interesele statului lor, apoi
desigur aceştia sunt evreii, ei care nu cutează a combate o putere mare cum e Rusia,
dar se aruncă cu toată insolenţa lor cunoscută asupra unui stat mic, care a avut
naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt.
Noi ştim bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula atât de definitiv chestiunea
izraelită, încât Alianţa să nu mai aibă pentru cine interveni. Noi cunoaştem poporul, în
aparenţă atât de blând şi de guvernabil, are o margine blăndetea lui, pe care e
primejdios de a o trece."
[Pentru completa imagine a campaniilor jurnalistului Mihai Eminescu referitor la
"Chestiunea Izraelită", recomandăm antologia de texte realizată de D. Vatamaniuc:
Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000]
Lichidarea lui Eminescu. Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut
permanent secret, este cel legat de "boala" şi moartea poetului naţional al României,
Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul
Timpul în "Chestiunea Israelită" sau în "Chestiunea evreiască", fiind împotriva
încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei
României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru
atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către medicul evreu Fr. Iszac", zic
unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Miele:
18
"Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără
nici un folos..., unul din oamenii cei mai urâţi din România... Naturi ca ale noastre
sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor".
"Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!" s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului
Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici
masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici
conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional
Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef
alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.
În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp
conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era
însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu,
Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi
gazetarului Mihai Eminescu. "Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii
[masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri
bomba în casă" (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II).
Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în
Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie ("Chestiunea
Izraelită"), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se "împământenirii"
hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru
modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene
şi de evreii din România.
[Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele
evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic
Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de
Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României,
apare şi un anume Horia Carp, "ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii
Loji Naţionale".]
Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui
Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: "Domnule redactor, în timpurile
din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi,
unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd
cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce
ne desparte..."; iar lui Maiorescu: "Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi
că o să meargă astfel înainte?... în ce parte din lume partidul conservator a căutat să
ajungă la putere prin pasionarea maselor?... în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit
să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?... Prin urmare te rog
să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor... Tu ai o clientelă întinsă
despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp,
către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P.
Carp." Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată
în următoarea poziţie, exprimată în 1881: "Să jertfim unele din drepturile noastre
suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu
doi vecini puternici".
Eminescu îi răspunde în Timpul:
19
"Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa
atitudinii sale în chestiunea izraelită... însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-
un caz de legitimă apărare".
Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi
Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: "Du-te, mă, în
mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism."
Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut
în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:
"În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale
spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi
înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti,
aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C.
Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări,
aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la
învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu
Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o
naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un
cuvânt nu e destul de aspru..."
Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui
Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta:
" Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor
tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei
dezmoşteniţi a poporului românesc".
Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: "Grea epoca Eminescu... Articol al lui în
chestiunea evreiască în contra mea".
"Afacerea Warszawsky" din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în
Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi
deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit
intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice
alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste.
Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea
ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre
mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu
Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea
guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.
Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de
Eminescu în Timpul:
"Excelenţă.
Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după
multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat
20
porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea
mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti... Mult m-au costat pe
mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion
Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)] fiindcă
numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie...
Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi
a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge
decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau."
În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind "afacerea Warszawsky" au
fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era "caz a
se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva".
Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost
remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei
Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la
adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la
Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5
ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882,
ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre
Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire
împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:
"Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret.
Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate
indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să
fie continuată... S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu,
redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de
naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru
a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a
orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.
În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu
nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.
Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi
trimite avocatului mason - Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a
înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii
anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la "Caritatea"
(Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica
(Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era
marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice
prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un
anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite
administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu
cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive
tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost
administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru
om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de
21
fracţiuni a 4 grame de mercur, "când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni
dăunătoare" precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui
tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai
apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.
Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un
diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este
vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru
Ciurcu, publica articolul "Din amintirile mele". Or, până după al doilea război
mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de
presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905:
"În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-
revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,.
În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se
alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le
reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează - se
înţelege - ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein - zis
B.Brănişteanu; Albert Honigman - zis A. Fagure; A. Rosen - zis Nora; A. Fuchs - zis
G. Mihail; S.Goldenberg - zis Munteanu; Lazar Kastenbaum - zis Castelan; E.
Feinsilber - zis E. Emilian; E. Weber - zis Adrian Verea, şi vor mai fi.
Aceştia sunt conducătorii "opiniunii publice" a ţării româneşti... Străini de noi şi
potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie
şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi
caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care
voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia,
învăţământul..."
De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul
Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore
Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi
care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că
pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de
mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa "amintirile" sale menite peste timp să
consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja
masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci),
corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii
întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi
membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).
Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu
mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile
lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea
Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu.
Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în
schimb cei mai mulţi membri ai "Societăţii Literare Junimea" (din Iaşi) şi fruntaşii
Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică
Steaua României, iar Eminescu era "protejatul" Junimii, poetul Junimii.
22
Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen'ator din
vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este
apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia
de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea
evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă?
Loja Steaua României ("l'Etoile de Roumanie") a fost creată în 1866 de principele"
Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză
apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar
trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia
Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi
Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi
perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-
schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce
Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela
care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din
peisajul socio-politic românesc.
De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii
Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-
o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice.
De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada
domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului,
pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar
creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu.
În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea "de faţă" Societatea Literară
Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de
Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) - tribune politice ale membrilor
lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei
şi criticii literare.
În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul
României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine
sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai
mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune
deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi
"venerabil" al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină
francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al
Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei
Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită
simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila ,
formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile
masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi
astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate
înfiinţate de "negustorul francez" Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua
României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani
B'nai B'rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi
Fraternitatea.)
23
Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul
principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile
masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un
scenariu anti-regal, în care "antisemitul" Eminescu, înarmat cu un mare pistol se
ducea "la Palat să îl împuşte pe rege", motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă
şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă
Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar
fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia
puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că
Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de
la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul
petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut
confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al
aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României.
Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui
Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să
colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii
era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia
a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de
Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868
s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm
numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi
spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky,
Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de
ostilă lui Eminescu!
Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel
de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt
triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice
informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea
unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei
implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea,
Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum
am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina
memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o
mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti,
conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar
interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului "Eminescu dement", ca şi de salvarea în
istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu
Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut
chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum:
Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II
(1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii
evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky,
deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].
Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi,
în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora
deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu.
24
Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu
Bălceşti:
- Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca
venerabil al unei loji masonice din Iaşi.
- Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din
cel puţin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în Adunarea Generală a Marelui
Orient al Franţei;
- Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al
domnitorului Mihail Şuţu, gr. 30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) şi
întemeietor al lojei Steaua României.
- Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru;
- C.N. Şuţu, rentier, "frate" în loja Steaua României;
- George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care
avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui (regelui) să intre
în masonerie;
- Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al
Consiliului de Miniştri.
- Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor
universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist şi traducător,
membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui
Mihai Eminescu.
Studiile lui Călin L. Cernăianu şi-au propus mai ales să descurce "iţele foarte
încurcate dintr-o singură zi din viaţa lui Eminescu, zi de răscruce când este scos în
condiţii misterioase şi prin mijloace violente din viaţa publică", . dar şi antecedentele
şi urmările acestei zile.
"Aşadar - îşi începe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit.
Simplu ca bună ziua!" Cel care a fost cel mai direct implicat în aceasta acţiune a fost
Titu Maiorescu, "protectorul" mason al poetului, secondat de medicul Alexandru
Şuţu. Un avocat şi un medic, membri ai aceleiaşi loji masonice. Nici nu se putea
tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit
următoarea notă, din ziua fatală: "Foarte cald! În zilele trecute încercări de aranjament
cu Alex. Soutzo...", referire la combinaţia cu doctorul Şuţu. În aceeaşi zi, 28 iunie
1883, la 6,30 dimineaţa, Maiorescu şi inginerul Simţion (apropiat de-al lui Maiorescu)
s-au dus la ospiciul particular al doctorului Şuţu şi au convenit cu acesta ca în aceeaşi
zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de zile. Aceasta avea însă să se
prelungească şi să se repete pentru câţiva ani, până la uciderea sa. "Prin acest demers
ilegal - arată C. Cernăianu - avocatul Maiorescu acţionează contra principiilor
fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui Eminescu în lipsa garanţiei că
«protejatul» s-ar fi alienat şi stabilind - pe ce criteriu? - o anume perioadă a şederii
acestuia în ospiciu." Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare
25
maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu,
al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că
treaba este pusă pe roate: "apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti
despre aceasta" (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens
rămâne obscur şi secret: "Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!" (traducerea
corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: "Şuţu în regulă", textul de mâna, în
germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).
Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai Eminescu, pe care îl cheamă să îi
facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă.
Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul
transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. "Săracul de el, a cerut 2 lei pentru
birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo" (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu
despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, ducându-se la inginerul C-tin
Simţion, Eminescu este aşteptat de haidamacii lui Şuţu, este imobilizat, urcat într-o
birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. "Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet
smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o
casă de sănătate" (C. Cernăianu).
Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda
poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece
"Eminescu a înnebunit". Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să
aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar
sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui
Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul,
Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă
manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl
împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea
ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta
nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). "Lipsa oricărei menţiuni [în
Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele ameninţări făcute de Eminescu cu
revolverul... par să arate că toate acestea constituie zvonuri care nu fuseseră încă
inventate la data la care Maiorescu şi-a completat jurnalul; de altfel, cum am arătat,
povestea a fost pusă în larga circulaţie de către evreii de la Adevărul în 1911). În
aceeaşi zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleacă în străinătate
pentru o perioada de o lună şi jumătate. Din această clipă şi până la revenirea sa,
Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici măcar la cererea rudelor, pentru că
persoana care îl internase era, totodată, singura abilitată legal să ceară externarea lui."
(C. Cernăianu)
Toţi cunoscuţii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în
timp ce presa publică o ştire anostă: "Dl. Mihai Eminescu, redactorul [şef al] ziarului
Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar".
"Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică - scrie
C. Cernăianu - arată că liderii Junimii [împreună cu alţi masoni din loja Steaua
României] erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o
supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind
falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar
suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un
26
veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică
să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi
fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa încerce recuperarea lui, nu ar fi fost
capabilă de a-l interna fără tam-tam?...
Una peste alta, între ilegalităţile comise de Şuţu în clipa preluării lui Eminescu sunt şi
următoarele:
- l-a primit pe Eminescu în ospiciul sau (particular?), cu toate că acesta, nesuferind o
recidivă, boala lui era incertă şi, prin urmare, trebuia să stea fie la un spital, fie în
arestul Poliţiei (cum avea să se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iaşi);
- l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă
"numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât
şi al petiţionarului", alături de informaţii privitoare la "felul de relaţiune ce ar fi având
acesta din urmă cu smintitul" (Decretul 1012, articolul 8);
- l-a acceptat fără "vreun act medical subscris de doi medici";
- nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuiau să se pronunţe asupra stării
sănătăţii pacientului (3 zile), semnând aşa-numitul lui certificat medical după o
săptămână de la internare;
- nu a înştiinţat Administraţia specială" asupra internării;
- nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu;
- nu a întocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii" (Decretul 1012, articolul 16)...
Crimă acoperită cu un certificat medical. În destinul lui Eminescu, biletul scris şi
semnat de doctorul Al. Şuţu la 5 iulie 1883 şi acceptat drept "certificat medical" a
jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice temei legal care să justifice cât
de cât internarea. (Degeaba şi-a pregătit avocatul Maiorescu un alibi atât de solid ca
plecarea din ţară, tocmai în acea zi?). În plus, acest fals document avea să fie folosit în
viitor, simpla lui existenţă permiţând declararea unor "recidive" şi făcându-le credibile
pentru publicul larg şi pentru amicii de bună-credinţă. Majoritatea biografilor lui
Eminescu au considerat acest document un fel de înscris sacru, asupra căruia nu se
poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici măcar atunci când
diagnosticul iniţial, stabilit de Şuţu, a fost înlocuit cu altele, puse de alţi medici, sau
când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în altă boală decât cea declarată...
Încercarea lui Şuţu de a induce în eroare, astfel încât, pe baza unei probe materiale
plăsmuite, să obţină o decizie judecătorească, prin care Eminescu să fie privat de toate
drepturile lui civile, mi se pare indiscutabilă. La toată această mizerie, l-a avut
permanent alături pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a şi iniţiat
acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urmă, mai mult sau mai
puţin conştienţi de ceea ce fac, doctorul Şuţu şi Simţion i-au devenit complici, într-o
faptă necugetată...
27
Pus în cămaşă de forţă, Eminescu a fost predat "Spitalului Israelit "Caritas". De ce
doctorul Şuţu numea acest stabiliment [din strada Plantelor nr.9, unde a fost închis
Eminescu] "Institutul Caritatea" şi nu "Institutul Caritas"? Era Caritatea o subunitate a
Spitalului Caritas ori o asociere în care Şuţu, proprietar al terenului, era parte? Se
găsea în strada Plantelor un fel de secţie specială a Spitalului Caritas, profilată
exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar însemna, însă, că Eminescu a fost, de
fapt, internat la "Spitalul Israelit Caritas"!... O altă ciudăţenie ar fi aceea că, din câte
se cunosc, Eminescu nu a fost niciodată prea simpatizat de evrei, reacţia unora dintre
dumnealor faţă de el fiind atât de impulsivă chiar şi astăzi. În 1922, Radu D. Rosetti
informa opinia publică: «Se ştie că Mihail Eminescu... între sfârşitul lui 1884 şi
începutul lui 1889 părea vindecat, când, în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l-
au internat din nou în Spitalul [Israelit] Caritas din Bucureşti»."
Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub protecţia publicului şi chiar a
rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, îi scria lui
Maiorescu: "Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog
din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun
an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci
am vreo 200 de galbeni într-un loc - îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el". Titu
Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La rândul
ei, Veronica Miele nu a putut pătrunde în Institutul Caritatea (Caritas) şi nici măcar nu
a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici.
La câteva luni de la îndepărtarea lui Eminescu de la Timpul şi din viaţa politică,
Maiorescu îşi nota în Jurnal: "mare recunoaştere a importanţei mele politice".
Următorul pas a fost acela al îndepărtării din ţară a lui Eminescu. Însoţit de gardieni,
el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 octombrie 1883. În momentul
plecării din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa:
"Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie..." Este posibil ca Eminescu să îi fi
făcut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legăturilor acestuia cu baronul Mayer,
ambasadorul Austriei la Bucureşti şi la implicarea celor doi în conspiraţia împotriva
sa. De altfel, în data de 2 decembrie 1883, deci la mai puţin de două săptămâni, Titu
Maiorescu nota în Jurnalul său: "La ora 12, prânz la baronul Saurma (ministru
plenipotenţiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotenţiar austriac) şi cu contele
Monts şi consilierul aulic Metz".
Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intră sub observaţia celui
mai mare duşman al său, filo-evreul P.P.Carp, care deşi politic în opoziţie faţă de
guvernarea de la Bucureşti, primise de la guvernanţii liberali postul de ambasador al
României la Viena. P.P.Carp îl şi vizitează, în data de 5 februarie 1884 şi consideră,
savant, că Eminescu nu este perfect vindecat: "Ochiul este cam tulbure, mâinile slabe
şi degetele ascuţite", deci încă nu ar fi indicat a se întoarce în România, aşa că mai
este plimbat prin Italia şi ajunge la Bucureşti în 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884
este expediat la Iaşi. Maiorescu scria: "Când l-oi şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine
şi aşezat la laşi, atunci abia îmi voi permite să mă gândesc la ale mele!" Eminescu
avea să spună, la rândul său: "m-au târât prin Italia..., acum m-au târât din nou la
Iaşi..." Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după moartea sa, este acela că în
Italia, atunci când a scăpat de sub atenţia supraveghetorilor români, Eminescu a fost
capturat de poliţie şi predat acestora. Dar atuncea el era considerat, în acte, un om
28
sănătos şi liber, ceea ce dovedeşte că urzeala conspiraţiei împotriva lui Mihai
Eminescu conţinea, pe lângă masonerie şi oculta evreiască, şi puterea politică a
statelor europene.
Pentru trimiterea şi supravegherea lui Eminescu în străinătate, Maiorescu îl
desemnase pe Al. Chibici-Rîvneanu. Acesta nu a pus însă niciodată pe hârtie relatarea
celor câteva luni de deplasare în străinătate a lui Eminescu, motivându-şi reţinerea
astfel: "Europa braucht Ruhe" (Europa are nevoie de linişte). "Situaţia lui Chibici are
ceva paradoxal - apreciază C. Cernăianu. Pe de o parte, puţinele povestioare pe care
le-ar fi istorisit unor amici sunt de natură să probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de
altă parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirmă exact contrariul..., din cuvintele lui
Chibici transpar două elemente: Eminescu era o problemă nu atât internă, cât externă,
el interesând (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene şi, în al doilea rând, el
nu era bolnav - un nebun autentic nefiind periculos decât pentru sine şi pentru cei din
imediata lui apropiere".
Sfârşitul. Ce s-a întâmplat? La sfârşitul anului 1888 "locuitorii Capitalei află cu o
plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi s-a alipit ca redactor al unui ziar politic
important". Parcă ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu.
Nu au trecut nici trei luni de zile (în altă variantă mult mai puţin) de când Eminescu
şi-a reluat activitatea de ziarist şi, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Şuţu, în
ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei Capitalei şi dus la Spitalul Caritas,
internat, supravegheat şi supus tratamentului medical. Mai ţineţi minte pe cine
înştiinţa în primul rând Titu Maiorescu, în 28 iunie 1883, că a perfectat aranjamentul
cu Şuţu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul şi superiorul său mason,
pe Theodor Rosetti, adăugând în propriul Jurnal: "Numai de s-ar face asta fără
greutate!". Acum, însă, în 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politică.
Acum, când loja masonică Steaua României, controlând Partidul Conservator
conducea statul, când Theodor Rosetti era prim-ministru şi ministru de interne, când
Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al
Poliţiei Capitalei şi ucis brutal în spital de către un "smintit".
Dilema dacă Institutul Caritatea, în care a fost internat Eminescu de către tandemul
Maiorescu-Şuţu în mai multe rânduri, este acelaşi cu Institutul/Spitalul [Israelit]
Caritas din Dudeşti, este rezolvată de către chiar Maiorescu, care în Jurnalul său, la 28
ianuarie 1886, nota: "experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea în Dudeşti".
Spitalul "Caritatea" din Dudeşti nu există, la adresa respectivă găsindu-se însă spitalul
evreiesc "Caritas", ceea ce dovedeşte că, în gura multor români din epocă, evreiescul
Caritas devenea Caritatea. Mai reţinem, ca fapt divers, şi că masonii erau preocupaţi
de a participa împreună cu evreii la "experimente de hipnotizare" desfăşurate în
institutele acestora.
Vom cita în continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-
au ocupat de Eminescu. Trebuie reţinut de la început că, prin forţa lucrurilor, acest
medic făcea totuşi parte din echipa conspiratorilor şi a încercat să-l scoată vinovat tot
pe Eminescu:
"Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici
gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în
maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale...
29
Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi
puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a
agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea.
Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului,
Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un
bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câţiva
milimetri care interesa numai pielea şi care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în
obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar
fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare."
Urmează autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr
mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic important ca indicii de boală. Dr.
Tomescu, concluzionează:
"Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa
o şcoala germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot
aşa de neadevarată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de
origine sifilitică... Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul
cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale."
Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuşi aplicat lui Eminescu (mercur,
morfina ş.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota:
"Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3
ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie".
La nici o săptămână după funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma:
"Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi, că nenorocitul meu frate a murit în cea din
urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un
nebun, anume Petre Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume
să fie instalaţi la doctorul Şuţu".
30
Răscoala ţăranilor
Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară din Moldova devenea
stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit şi reuşea chiar
să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care - spre paguba cămătarilor şi
bancherilor evrei - ar fi reglat şi ordonat circulaţia financiară şi ar fi pus bazele unei
instituţii naţionale de credit. Prin instrumente de credit şi ipoteci, evreii au reuşit să-şi
subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească,
devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.
În 1848 revoluţionarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei masoni idealişti, care nu
cunoşteau relaţiile de subordonare a lojilor masonice faţă de Alianţa Universală
Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea
programului revoluţionar, intitulat "Petiţia Proclamaţie", care avea 25 de puncte.
Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în
folos propriu şi în dauna economiei naţionale.
Evreii au preluat din Petiţia-Proclamaţie lozinca "dezvoltarea comerţului" pe care au
exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerţului evreiesc, sub protecţia politică a
Alianţei Universale Israelite şi cu sprijinul capitalului financiar internaţional evreiesc,
beneficiind de o propagandă susţinută prin presa subordonată din Principatele
Române şi din străinătate. După Revoluţia de la 1848, cei mai mulţi arendaşi de moşii
erau evrei, iar la sfârşitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi
arendăşeşti, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a
comerţului de bancă, îşi întăriseră hegemonia în comerţul cu amănuntul şi debutaseră
în comerţul mare şi în industrie - activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde,
pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului
economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din
mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie.
Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activităţile rentabile: la Iaşi, în
1839, existau 627 breslaşi români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb
existau acum 556 de breslaşi evrei.
Arendaşii evrei sau "cămătarii de pământ" - cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în
lucrarea sa "Situaţia arendaşilor faţă de chestiunea ţărănească" - erau organizaţi în
trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de unde consorţii iudaice le puneau
la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură.
Motivul pentru care boierimea autohtonă şi-a arendat moşiile către evrei,
suspendându-şi astfel dreptul la proprietatea funciară, este acelaşi pe care l-a avut cu
mult înainte şi aristocraţia poloneză, şleahta, şi care dusese la răscoalele ţăranilor
poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă şi de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul
de a sta în străinătate şi de a petrece, decadenţa moravurilor etc. Toate acestea
necesitau sume mari de bani, puse la dispoziţie de evreul cămătar care obţinea arenda
cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie,
măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peştele heleşteelor, de a percepe taxe la
vaduri şi pentru păşunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Ţara de Sus, 399 de evrei
ţineau în arendă 45,57% din proprietăţile (moşiile) de peste 50 de hectare, în timp ce
31
altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafaţă de 497.979 hectare),
erau exploatate de evrei în asociere cu arendaşi de altă etnie, chiar şi cu ciocoi români.
Aşa cum am arătat, spre sfârşitul secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX,
evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii funciare era organizată în trusturi
arendăşeşti, unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor
Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. În 1904 acest trust
stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o
feudă cu 79 de comune rurale, botezată "Fischerland", pe teritoriul căreia circula
moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca
şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer.
Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat,
Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa
Universală Israelită. Tot astfel, mai existau şi alţi capi de trusturi arendăşeşti: Gastiner
din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D.
Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334
ha, de la Casa Şcoalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăţi private şi de la
particulari.
Arendaşii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului
Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor
funciare după cum urmează: «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi
marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa
nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom
fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost
descoperit târziu lumii creştine, într-o sinagogă din Madrid, şi publicat de ziarul
italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.
Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a
stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă,
ţărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite
impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendaşilor, băncilor evreieşti, devenind,
prin poliţele şi dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au
împroprietărit în Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova) aproape 468.000
familii de ţărani cu 17.666.000 hectare.
La condamnabila practică de a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au
pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de binefacere, ba
chiar şi statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ
ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau
proprietari dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe care apoi
le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani.
La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915,
având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor.
Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreieşti
urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al
boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri,
32
proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a
proprietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, de
data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş.
Metodele de exploatare ale arendaşilor evrei, fie individuali, fie organizaţi în trusturi,
erau în general asemănătoare. O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de
patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros
folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu
clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Când ţăranii moldoveni de pe moşiile trustului
Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din
Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi
cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului,
unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole
stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind
până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor,
astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase,
la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului evreu o taxă
suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la
preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză.
Neputând cumpăra moşii, evreii îi corupeau pe marii proprietari şi chiar mulţi
parlamentari au cumpărat moşii pe banii trusturilor sau ai arendaşilor evrei, după care
le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care
evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc.
În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un articol ce a avut un mare răsunet,
"Fischerland", denunţând trusturile arendăşeşti ale evreilor. Aducea o documentare
strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin învoieli agricole de tip colonial,
prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos
practicat de evrei. "Siberianul" sau "nihilistul" - cum îl numea C. Stere pe evreul
khazar ocupant - "turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes". Din
paginile articolului reieşea cu uşurinţă: "conturându-se printre cifrele statisticilor
chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi se întrezăreau flăcările revoluţiei mistuind
conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunţătoare de
furtună". (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri
imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în
judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici
pe care le experimentaseră în Moldova.
Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să
crească în proporţie geometrică, iar exploatarea ţărănimii dijmaşe să atingă
insuportabilul. Dintre trusturile evreieşti, numai trustul arendăşesc al fraţilor Fischer
secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 2.368 kilometri pătraţi, cât
întinderea unui judeţ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat:
Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, tocmai aici, şi a avut
de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate
vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi
arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime,
precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi
33
cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor
arendaşilor (situaţie descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă ).
Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala şi Guvernul»,
din care cităm:
"Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de
moşii... în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori... Ca să vedeţi că de unde
era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au
întâmplat primele răzvrătiri - şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase - acolo
sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini
[evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau... Dacă nenorociţii ţărani încercau
să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se
izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă încercau să emigreze şi mai departe,
găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau
de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciţii nu găseau
nicăieri nici o uşurare".
În aceeaşi zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 martie 1907, regele Carol I a
cerut guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva trusturilor arendăşeşti. Obligată
să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei
Universale Israelite, ţărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci
şi coase, şi să îşi revendice dreptul la viaţă. Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani
au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor
străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului ţării, scos la
mezat evreilor. "Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în
Boemia - afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a
rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge şi suferinţe eliberarea moşiei
ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc şi pară strategia Alianţei Universale
Israelite, care îşi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel
încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată
transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland."
34
Bancherii evrei împotriva României Mari
Rothschild şi Baruch la Conferinţa de pace de la Paris, 1919
Deşi victorioasă după primul război mondial, României nu i s-a permis să participe la
masa negocierilor de pace de la Paris, în calitate de partener, în cadrul aşa-zisei
"Conferinţe de Pace" din 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată şi condusă
din umbră de către "consilierii" secreţi evrei ai reprezentanţilor celor trei mari puteri:
Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa.
"Consilierul" preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a fost bancherul evreu american
Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în întreg scenariul primului
război mondial. În acelaşi timp "consilierii" primului ministru al Angliei, David Lloyd
George, era un membru al familiei Rothschild, anume Philip Sassoon, iar al primului
ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul evreu Jeroboam
Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel).
Deşi înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, preşedintele american Wilson,
dezvăluise cu câţiva ani mai devreme, în 1913, situaţia de fapt:
"De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au încredinţat opiniile lor. Unii din cei
mai importanţi oameni din Statelor Unite ale Americii se tem de ceva sau de cineva.
Ei ştiu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, de atentă, de
concretă, universală, încât preferă să vorbească în şoaptă atunci când îşi exprimă
dezaprobarea" (W. Wilson, The New Freedom).
Majoritatea analiştilor consideră mărturisirea voalată a preşedintelui S.U.A.,
Woodrow Wilson, drept mărturia faptului că în 1913 Statele Unite Americane erau
deja la cheremul ocultei universale.
Benjamin Freedman, un evreu creştinat, este cel care a demascat, la nivelul istoriei,
marea conspiraţie "khazară", prin care evreii sionişti acţionează pentru a-şi subordona
întreaga civilizaţie. B. Freedman şi-a petrecut viaţa în oligarhia şi în cercurile sioniste
evreieşti şi, astfel, fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer şi
cu preşedinţii marionete ai S.U.A. mânuiţi de aceştia.
Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman referitor la situaţia primului război mondial
şi la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a oferit la un moment dat Marii
Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la
situaţia de dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea serios
să le accepte, când în octombrie 1916 sioniştii din Londra, reprezentanţi ai evreimii
est-europene (inclusiv din România), au împiedicat încheierea păcii, promiţând Marii
Britanii o victorie care va fi obţinută de Statele Unite ale Americii (care, la acea dată,
nu intraseră în primul război mondial şi nu erau în conflict cu nimeni), cu condiţia ca
Marea Britanie să le dăruiască sioniştilor Palestina (Israelul de azi), la care nici Marea
Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (evrei khazari) nu aveau nici un drept
natural.
În Statele Unite ale Americii, zice Benjamin Freedman, evreii deţineau pe atunci, (ca
şi acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia ţaristă (care îi oprea pe evrei să
35
acceadă la putere) şi-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe
Wall Street, precum Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei: Anglia şi
Franţa. Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va "dărui" patria
palestinienilor (pe care îi vor putea masacra şi izgoni pentru a-şi putea întinde statul
lor "mesianic"), imediat, deci, toată presa americană, ce fusese până atunci pro-
germană, dintr-o dată a descoperit că nemţii sunt "huni", că taie mâinile copilaşilor de
ţâţă cu baionetele şi alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa
americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei. Marionetă a
talmudiştilor, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a declarat
război Germaniei, iar la Londra a fost semnată "Declaraţia Balfour", prin care s-a dat
sentinţa de moarte poporului palestinian.
Din acel moment, în S.U.A., ziarişti, scriitori, politicieni, bancheri evrei sau în
subordinea acestora, se înhamă la construcţia Noii Ordini Mondiale, războiul mondial
(primul război mondial) fiind considerat pârghia necesară demarării efective a bazelor
nevăzute ale acesteia . În fond generoasă ca idee, noua ordine mondială cu un guvern
mondial, era construită (şi încă mai este) de evrei pentru evrei, fiind forma cea mai
îndrăzneaţă şi fanatică a naţionalismului religios israelit, sionismul. Noua Ordine
Mondială nu a fost concepută pentru a oferi şanse egale tuturor naţiunilor, ci
supremaţia uneia singure, cea evreiască.
Ce puteau însemna interesele naţionale ale românilor la 1919 pentru aceşti mari
regizori ai istoriei universale decât un moft, un obiectiv neînsemnat sau, poate, chiar o
piedică în scopurile "marelui plan"? Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu
puteau accepta că de fapt alţii sunt "adevăraţii" învingători, cum se auto-considerau
evreii sionişti. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marşul armatei române
prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta prin răsturnarea regimului
iudeo-bolşevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, comunismul era una dintre formulele
de moment ale sionismului de a cuceri dominaţia lumii.
Preşedintele S.U.A. însuşi, Woodrow Wilson, se angajează în lucrarea ocultei iudaice
de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, anul revoluţiei iudeo-bolşevice
din Rusia şi al intrării S.U.A. în primul război mondial. "Coincidenţa" este
considerată de unii autori ca menită să zdrobească Germania spre a se da mână liberă
iudeo-bolşevismului (cum am arătat, o variantă cameleonică a sionismului de a cuceri
lumea) spre Europa, politică repetată fără nici o imaginaţie şi în al doilea război
mondial, când ieşirea S.U.A. din neutralitate a decis victoria iudeo-bolşevismului în
Europa şi a comunismului în China, Coreea şi Vietnam.
Din 1918, începând cu New York World, presa din S.U.A. sprijinea revoluţia iudeo-
bolşevică, fără a lua poziţie pentru apărarea drepturilor omului "călcate sub
cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei". Asasinarea a milioane de ruşi şi a
altor naţii ce se opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită
cauzei evreieşti . Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul marilor
masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: "Rusia ne arată drumul spre mari şi
impetuoase schimbări ale lumii... mă bucur că se întâmplă aşa!"
Consilierul şi confidentul preşedintelui american Wilson era un anume "colonel"
Edward Mandel House, care deja lansase din 1912 ideea răsturnării guvernelor şi a
înlocuirii cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub acelaşi nume de Mandel, la
36
"Conferinţa de Pace" de la Paris participase la culisele întrunirii, în calitate de
"consilier" al prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne
îndreptăţeşte să credem că între cei doi a existat o legătură necunoscută istoriei.
Oricum, în urma "Conferinţei" de la Paris, la 10 ianuarie 1920, sub presiunea
preşedintelui Statelor Unite ale Americii s-a înfiinţat prima structură mondialistă, Liga
Naţiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să îl semneze. Cea mai mare
contribuţie la acest eveniment a avut-o, la Paris, chiar Mandel House, acelaşi personaj
care, ulterior, în S.U.A., a reorganizat Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele
de Consiliul pentru Relaţii Externe (cunoscutul C.F.R.), organizaţie care şi astăzi este
unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acţiune pentru instaurarea "Republicii
Universale" condusă din umbră de evreii sionişti. Prin periodicul organizaţiei, Foreign
Affairs, se susţine, din 1922, ideea unui guvern mondial, iar ofensiva ideologic-
propagandistă se desfăşoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii,
ideologii, filozofii, sociologii, esteticienii iudei sau în solda iudaismului încep să
precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială .
Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea întîietate menirii
mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar
al doilea - "refacerii" statului evreu, distrus din voinţă divină pentru nerecunoaşterea
de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut
partizani care s-au luptat între ei pentru supremaţie în cadrul colocviilor evreieşti, dar
întotdeauna au ajuns prin a coexista şi chiar prin a se sprijini reciproc, astfel încât,
finalmente, cele două tendinţe sunt mai degrabă două direcţii ale acţiunii sioniste.
Astfel, la "Conferinţa de Pace" de la Paris din 1919 a participat la un moment dat şi o
"delegaţie" compusă din 117 evrei şi condusă de Bernard Baruch (care mai avea şi
rolul ocult de consilier al preşedintelui american, de unde rezultă regia
evenimentelor). Relatarea îi aparţine lui Freedman:
"Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Delegaţia a scos la iveală
Declaraţia Balfour prin care i se promisese Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama
că tot măcelul pe care-l suferiseră şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara
ciopârţită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse nemţilor ca reparaţii de
război îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau
folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul
împotriva palestinienilor".
Însă manipularea "Conferinţei de Pace" de la Paris de către evreii sionişti nu era
îndreptată doar împotriva nemţilor sau palestinienilor, ci împotriva întregii civilizaţii
creştine, ale cărei rosturi trebuiau reaşezate astfel încât oculta evreiască internaţională
să facă un pas important către dominarea şi subordonarea întregii lumi. O astfel de
soartă îi era rezervată şi României, învingătoare în război, cu sute de mii de morţi, dar
ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de cele ale evreilor din ţară.
Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a lumii, regie şi
conspiraţie ce a condus la înfiinţarea Ligii Naţiunilor Unite, embrionul unui viitor
guvern mondial condus din umbra de casta ocultă a bancherilor şi sioniştilor evrei şi
impusă de preşedintele american Wilson prin "Declaraţia" în 14 puncte, concepută ca
sistem de principii al "Conferinţei":
37
Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, ca autoritate supremă, un
Consiliu "de Zece". El era alcătuit din câte doi reprezentanţi - primul ministru şi
ministrul de Externe - ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele
Unite, Italia şi Japonia. La sfârşitul lunii martie însă, din Consiliul "de Zece", şi-a
făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul ,celor Patru", format din
Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson (S.U.A.), David Lloyd George
(prim-ministru al Angliei) şi Emanuele Orlando (prim-ministrul Italiei). Ca un fapt nu
lipsit de importantă, este de reţinut că "Cei Patru" făceau parte, cu grade înalte,
din organizaţiile masonice ale ţării lor.
La Paris, stilul dictatorial a fost folosit şi faţă de aliaţii mai mari, dar cu atât mai mult
faţă de cei mai mici, aşa cum a fost cazul României, iar cei care au dictat "Pacea", au
trasat graniţele Europei şi au impus sisteme şi practici politice pe măsura intereselor
lor au fost Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind însă asistat de
consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost hotărâtoare în deciziile impuse de
"Cei Trei Mari".
În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele Wilson, dar cel fără
consimţământul căruia nu se lua nici o hotărâre era "colonelul" House, un personaj
misterios, reprezentantul intereselor organizaţiilor masonice americane. Un al doilea
consilier al preşedintelui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu
care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul industriei de război, iar
la alegerile din 1912 şi 1916 finanţase campania electorală pentru alegerea
preşedintelui.
Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele lui adevărat fiind
însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon,
descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei
dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular
al primului ministru şi în această calitate lua parte la cele mai secrete consfătuiri ale
"Consiliului Suprem" al Conferinţei de Pace.
România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu, dar "Aliaţii"
contestau legitimitatea pretenţiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuşi să recunoască
unirea Basarabiei cu România, nu erau dispuşi să recunoască apartenenţă Banatului la
România. Greutăţile cu care s-a confruntat delegaţia română au fost provocate, în
general, de "Statutul Minorităţilor" care ne-a fost impus, şi în special de veşnica
problemă a încetăţenirii evreilor, la care aceştia aspirau pentru a-şi putea asigura
averile dobândite prin camătă, speculă şi negoţ.
La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către Bucureşti:
"Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi a documentării primite [de la evreii] din
România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că
naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate... Am
avut lungi convorbiri în această privinţă cu Edouard de Rolhschild şi cu Israel Levy,
marele rabin al Franţei... Chestiunea evreiască, problemă internaţională prin definiţie,
cu multiplele şi variatele ei legături, care îngreuiase atât de mult situaţia României
38
Mici la Congresul de la Berlin, se aşează acum în calea noastră la Conferinţa de Pace
din Paris".
La rândul său, Constantin Kiriţescu în Istoria războiului venirii reîntregirea României,
scria:
"Culoarele Conferinţei de Pace [de la Paris] erau pline de oameni de afaceri care
adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, dacă se exploatau greutăţile
politice în care se zbătea. Ei erau susţinuţi în prima linie de Hoower, dictatorul
alimentaţiei, care nu se sfiia să ameninţe făţiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe
care Statele Unite îl acordă României -ca, de altfel, şi altor state aflate în suferinţă
[după război] - dacă aceasta manifestă intransigenţă la propunerile oamenilor de
afaceri americani. În special, petrolul român excita, în primul rând, interesul
businessmen-ilor americani, în cap cu influenta, societate Standard Oil [componentă a
ocultei financiare], în culisele Conferinţei, pluteşte un pronunţat miros de emanaţii de
petrol".
Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului englez R.W. Seton
Watson de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la "tendinţele încă
nelămurite ale Conferinţei de la Paris", o aminteşte şi pe aceea de "încercare de a
smulge României concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de
financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la
Conferinţă".
Aproape concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de la Paris din 1919, soldate
cu importante capitulaţii româneşti, în România se năştea Legiunea Arhanghelului
Mihail, organizaţie condusă de Corneliu Zelea Codreanu, anti-sovietică şi anti-
evreiască, care avea să se implice într-un război sângeros cu oculta evreiască
mondială.
Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cu adresa actuală în Harold Pratt House pe East
68th Street în New York, a fost înfiinţat în 1921. Din anul 1922, C.F.R a demarat
editarea publicaţiei Afaceri Externe.
Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org), acesta s-a înfiinţat
atunci când "câţiva participanţi americani la Conferinţa de Pace de la Paris au decis că
este cazul să se familiarizeze cât mai mulţi americani cu responsabilităţile şi
obligaţiile internaţionale în continuă creştere ale Statelor Unite". În 1921, când a fost
fondat, Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.) era dominat de bancherul J.P.Morgan,
care la rândul său era un tentacul al caracatiţei Rothschild. Consiliul a fost creat de
evrei, care au manipulat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală este
în spatele acţiunilor mondialiste, fiind încă controlat de evrei. "Instituţiile
internaţionale concepute în 1945: O.N.U., Banca Mondială şi Fondul Monetar
Internaţional, au fost anticipate în studiile făcute de Consiliul Afacerilor Externe."
(New York Magazine, 7 Octombrie 1996).
După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai
guvernului Statelor Unite.
39
"Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi sunt oficiali ai
guvernului Satelor Unite ar trebui să fie bine cunoscuta. Şi totuşi majoritatea
americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre
explicaţiile acestei situaţii este faptul că 171 de jurnalişti, corespondenţi şi directori
executivi în comunicaţii sunt în acelaşi timp membri ai Consiliului Afacerilor Externe
şi nu scriu despre organizaţie." (John McManus, Cine conduce America?)
40
Regele, amanta şi Legiunea Arhanghelului Mihail
Puterea monarhică pe mâna evreilor. În mai-iunie 1929, într-o notă informativă a
unui agent al Siguranţei române se arată că numeroşi ofiţeri din armată sunt recrutaţi
în interiorul lojilor masonice din România de către publicistul Mihail Negru (recte
Mihai Zussman, secretar de redacţie al ziarului Universul), unde "sunt luaţi în primire
şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să vina în ţară, că sunt datori să îşi
prelucreze camarazii spre a-i câştiga în favoarea acestei idei întrucât starea rea de
lucruri actuală nu poate fi înlăturată decât de un rege major şi energic care nu roate fi
decât prinţul Carol.[...] Sunt mulţi evrei în această lojă [masonică, Steaua Polară] şi
convingerea [agentului Siguranţei] este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul
pentru aducerea prinţului Carol, întrucât sunt siguri de el că-i va proteja în orice
împrejurare..." Acelaşi Zussman (alias Mihail Negru) prezida săptămânal, în aceeaşi
perioadă, şi loja Cavalerii Steagului din Bucureşti, militând pentru readucerea lui
Carol al II-lea în fruntea statului.
Fiu al regelui Ferdinand al României, prinţul Carol al II-lea renunţase la tronul
României în favoarea relaţiei amoroase cu evreica Elena Lupescu (născută Grunberg).
Între cei doi, totul a început la o cursă de autoturisme şi primul pas l-a făcut Elena
Grunberg, care a reuşit destul de uşor să îl seducă pe prinţul moştenitor al tronului
României. Înainte de a lua startul în cursa de autoturisme la care participa, o frumoasă
doamnă a aruncat în maşina prinţului un buchet de flori şi i-a urat succes, zâmbindu-i
şi privindu-l provocator, ceea ce l-a determinat pe Carol să ajungă imediat în patul ei,
chiar după cursa auto. Se chema atunci Elena Tâmpeanu, după numele soţului,
maiorul Tâmpeanu, dar era fiica evreului "industriaş" Nuham Grunberg. Pentru a nu
scăpa ocazia apărută, de a-l manipula pe viitorul şef al statului român, pe care îl
subjugase şi pe care îl domina, evreica l-a părăsit pe maiorul Tâmpeanu, revenind la
numele său românesc după rată, Lupescu.
Socotelile evreilor nu au ieşit de la început. Regele Ferdinand al României a
condamnat relaţia adulteră a celor doi amanţi, iar prinţul Carol, care era deja căsătorit,
a preferat să renunţe la succesiunea la tron şi la căsnicie, decât la farmecele evreieşti,
plecând cu Lupeasca în străinătate, de unde însă nu a încetat, mai ales după moartea
regelui, să uneltească şi să tragă sfori pentru a relua tronul. Pentru evrei, Carol al II-
lea trecuse examenul de foc. Renunţase la tron pentru una de-a lor. Ce garanţie mai
mare puteau avea că, odată venit pe tron, le va susţine interesele? Şi nu s-au înşelat. I-
au acordat tot sprijinul pentru preluarea tronului, folosindu-se de lojile masonice din
România.
Deja în cadrul lojilor masonice din Bucureşti erau atraşi şi activaţi în această misiune
amiralul aghiotant regal Păiş, comandantul Fundăţeanu, generalul Georgescu,
comandorul Bucholzer, colonelul V. Bădulescu, colonelul Matropol, ofiţeri din aviaţie
şi marină.
Spre deosebire de amanta sa, prinţul Carol nu a divorţat decât foarte târziu,
neglijându-şi însă în totalitate soţia, mama fiului său, prinţul Mihai. La câţiva ani de la
plecarea din ţară, Carol începuse să uneltească, sprijinit de evrei, pentru recuperarea
tronului României. Primul-ministru Ion I.C. Brătianu se opunea însă la întoarcerea pe
tronul ţării a unui aventurier, având chiar curajul să declare că dacă lucrurile nu se
41
opresc, el va declara România republică, abrogând monarhia. Aşa se face că
întoarcerea lui Carol şi a Elenei Lupescu-Grunberg la conducerii ţării s-a făcut după
căderea de la guvernare a Partidului Liberal şi după moartea lui I.C. Brătianu.
Chiar regina-mamă, Regina Maria era, la un moment dat, o piedică în calea întoarcerii
lui Carol al II-lea deoarece, după moartea regelui Ferdinand, împreună cu prinţul
Barbu Ştirbei, trebuia să preia şi să asigure regenţa ţării, urmaşul legitim la tron,
prinţul Mihai, fiind minor. De aceea, interesele evreilor cereau ca regina să fie
denigrată în faţa publicului şi cineva trebuia să se ocupe de acest lucru. Iată ce
consemna în jurnalul său intim, în acest sens, Simona Lahovary, care făcea parte din
suita reginei: "Campania de denigrare împotriva reginei este alimentata în primul rând
de Grigore Filipescu..., apoi de ziariştii şantajişti... Confuzia domneşte şi în capetele
oamenilor, in primul rând pentru că fiecare gândeşte, chiar dacă nu conştient: «De ce
n-aş fi eu dictator sau regent?» Puterea supremă, în trecut regală şi de neatins, este
acum obiectul tuturor poftelor, datorită poznelor principelui Carol... Cei care spun că
virtual suntem o republică, continuă să-şi spună că am putea fi cu adevărat, ceea ce ar
fi mai simplu şi mai puţin costisitor. Confuzia a pătruns şi în mintea lui Aristide
Blank. O ridică în slăvi pe regină, dar finanţează mişcarea «Vlad Tepeş», condusă de
Grigore Filipescu... s-ar putea ca fondurile de la Tepeş să alunece uneori la [ziarul]
Epoca" (din Magazin Istoric, mai 1974). Rezultă din jurnalul curtezanei Lahovary că
cel mai mare bancher al ţării, evreul Aristide Blank (posesorul băncii Marmorosch-
Blank) îi făcea în mod ocult servicii lui Carol al Il-lea, finanţând fundaţia liberalului
Grigore Filipescu, care, la rândul său, conducea campania de denigrare a reginei-
mamă, inclusiv prin presă - deşi, cu făţărnicia binecunoscută, pe faţă, Aristide Blank o
"ridica în slăvi pe regină".
Grigore Filipescu făcea parte dintr-un lung şir de ascendenţi masoni, cel mai renumit
fiind Gheorghe Filipescu (aghiotant al domnitorului Cuza şi mareşal al Curţii regelui
Carol I) cu gr. 94 în Ordinul de Memphis, supraveghetor al lojii Steaua României şi
venerabil al lojii Înţelepţii din Heliopolis (loji de obedienţă evreiască). De aceea, nu
trebuie să ne mire că evreul Aristide Blank finanţa organizaţia lui Filipescu, «Vlad
Tepeş», care avea să se transforme mai târziu în Partidul Conservator, când regele
Carol al II-lea avea să aibă nevoie de o diversiune pentru a diminua la alegeri puterea
mişcării legionare.
În câţiva ani de la preluarea tronului României s-a văzut că tandrul duet Carol-Elena
Grunberg a venit la conducerea ţării să o spolieze în favoarea lor şi a acoliţilor lor, în
general evrei. În acest sens este elocventă scrisoarea pe care soţia generalului erou
Eremia Grigorescu i-a adresat-o direct evreicei:
"Am luat hotărârea să-ţi scriu aceste rânduri copleşită de o imensă durere. Îţi scriu ca
româncă care îşi iubeşte profund ţara... Toţi ţipă că orice se face în politica ţării, în
economia ei, în schimbările de guvern, în cumpărarea de materiale pentru ţară,
contracte pentru întreprinderi sau concesiuni etc., etc., toate trec numai prin oficina ta,
care a ajuns să dirijeze întreaga viaţă a ţării, şi implicit te face să devii cauza tuturor
mizeriilor, a sărăciei financiare...
...Se spune că regele, în prima linie doreşte ca să-i aduni bani..., că regele a venit în
ţară decât să-şi refacă situaţia materială..., că el ar fi venit în zile ca cele de azi sa
sacrifice ţara pentru o femeie... Tu, şi prin tine întreaga ta familie, pe care poporul nu
42
vă poate admite ca factori influenţi în conducerea destinelor lui, atârnaţi ca plumbul
de capul şi de braţele regelui".
Aproape întreaga societate românească o ura pe Elena Lupescu-Grunberg, pentru rolul
nefast ce îl juca pe lângă rege. Într-un raport al Siguranţei trimis acesteia (de unde se
vede că evreica îşi aservise şi o parte a serviciilor secrete, ceea ce demonstrează
adevărata ei poziţie în stat) se arată că marele filozof Nae Ionescu ar pune "la cale
editarea în ţară a unei broşuri care să trateze felul dumneavoastră de viaţă, atât
anterior cunoaşterii prinţului Carol, cât şi după aceea..." Încet, încet, oamenii de
încredere ai regelui au devenit fie evreii, fie persoane agreate de aceştia. De exemplu,
postul de secretar particular al regelui a fost preluat de Eugen Buhman.
Înainte de preluarea conducerii ţării de către Carol, România a fost la un moment dat
pe punctul de fi guvernată prin regenţă de către prinţul Nicolae. În urma unui consiliu
de coroană, însă, în 1937, Carol reuşeşte chiar expulzarea prinţului Nicolae din
familia regală şi din ţară. Este adevărat, totuşi, că prinţul Nicolae făcea parte şi din
mişcarea legionară, care se opunea activităţii evreieşti din România, împrejurările
îndepărtării sale din familie au fost ţinute în secret de către casa regală, însă revista
Time relata astfel faptele: "Ruptura finală dintre Carol şi Nicolae s-a întâmplat la o
petrecere în familie, la Palatul Cotroceni, când Carol a propus un toast în cinstea
roşcovanei intruse, madame Lupescu [Grunberg]. Prinţul de 15 ani, Mihai, a scăpat
jos paharul de şampanie. Carol i-a tras un picior. Nicolae a intervenit. O armă, se pare
că a lui Nicolae, a detunat. Regina Maria, care a primit glonţul în piept, a început să
scuipe sânge". După un an de zile, regina mamă Măria a încetat din viaţă, fără a se da
publicităţii cauza morţii. Tot revista Time relata peste două luni de la primul
eveniment: "În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată
ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea
acestuia [a iahtului lui Eduard al VIII-lea] a dus la concluzia zdrobitoare că Elena
Lupescu [Grunberg] este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că
ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că
a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă
participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de guvern...
Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri [Nuham Grunberg] părea să-
şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră [cu iahtul] «Nahlin», care s-o facă
cunoscută în întreaga lume".
Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea Elena
Grunberg veneau direct proporţional cu sumele de bani încasate de la oamenii de
afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena, în general evrei. Unul dintre
aceştia a fost chiar magnatul evreu Max Auschnitt, căruia i s-a deschis uşa palatului
regal împreună cu Nicolae Malaxa.
Max Auschnitt era fiul evreului Osias Auschnitt, care deţinea în secolul al 19-lea, la
Galaţi, o firmă comercială de importat tablă. Max a mutat afacerea la Bucureşti unde,
corupând în dreapta şi în stânga, a reuşit să-şi impună firma, Magazinele unite de
fierărie, ca deţinând monopolul importului de tablă pe întreaga ţară. Cumpărând
acţiuni, ajunge în consiliul de administraţie al Societăţii Reşiţa, alături de Malaxa,
unde a reuşit să oprească fabricarea tablei subţiri, foarte solicitată pe piaţa internă,
impunându-şi astfel propriul monopol şi asupra acestei producţii, în timp ce Malaxa a
43
reuşit, la rândul său, să blocheze producţia de locomotive la Reşiţa, spre a o dezvolta
la uzinele sale din Bucureşti.
"Atelierele de reparat locomotive ale lui Malaxa şi Magazinele unite de fierărie ale lui
Auschnitt - se scria în presa vremii - îşi dau consultaţii mutuale tehnico-financiare,
agrementate de cele ale juriştilor, spre a se putea strecura cu abilitate prin coclaurile
Codului Penal". Totuşi, pentru a-şi putea păstra monopolul afacerilor şi a-şi asigura
protecţia faţă de caracterul ilicit al afacerilor lor, evreii erau nevoiţi să facă şi sacrificii
băneşti. Astfel, în iunie 1931, cu ocazia împlinirii unui an de la instalarea pe tronul
României a lui Carol al II-lea, Malaxa şi Auschnitt, prin mijlocirea Elenei Lupescu-
Grunberg şi a secretarului particular al regelui, participă la ceremonia de la palat, unde
ţin un discurs şi înmânează lui Carol o servietă în care se afla un C.E.C. de o sută de
milioane de lei, "pentru tot ce aţi făcut pentru industria grea", mulţumeau escrocii.
"Mă aşteptam să urmeze scena cea mare cu darea noastră afară din Palat (relata
ulterior Malaxa). Dar nu s-a întâmplat nimic. Carol al II-lea ne-a strâns mâna pe rând
şi apoi ne-a decorat". Din acel moment s-a ştiut că regele "primeşte" (conform
asigurărilor date de "Duduia" Grunberg), iar pe viitor au fost evitate întrunirile publice
pentru plasarea "darului". Cooperarea s-a dovedit a fi foarte rodnică. Malaxa şi
Auschnitt i-au asigurat regelui 30-35% din totalul acţiunilor la Uzinele Malaxa, ceea
ce a condus la realizarea unor profituri exorbitante, şi pentru Carol al II-lea, şi pentru
ei. La rândul ei Elena Lupescu-Grunberg a primit acţiuni şi atenţii în valoare de mai
multe milioane de lei, precum şi vila ce aparţinuse prinţului Barbu Ştirbei, ferma de la
Săftica, tablouri de Grigorescu şi Luchian. Malaxa şi Auschnitt se simţeau, iarăşi,
obligaţi să piardă milioane la partidele de pocher jucate cu Elena Grunberg şi Carol al
II-lea, pentru că apoi îşi scoteau însutit paguba din afacerile făcute pe seama bugetului
statului. Din întreprinderile aflate în străinătate, care spoliau bugetul statului român
sub bagheta evreului Auschnitt, cu complicitatea şi cointeresarea tandemului Carol-
Grunberg, amintim: Wickers-Amstrong din Londra, Mandelsohn din Haga, Streg din
Viena, C.E.P.I. din Monaco sau Kahn din Alexandria-Egipt.
Modul de transferare a banilor proveniţi de la cetăţenii români pentru bugetul statului,
transfer către buzunarele reţelei de afacerişti protejaţi de Elena Lupescu-Grunberg era
destul de primitiv. Iată câteva exemple! Tuburile de oţel contractate de stat cu Uzinele
Malaxa au costat cu 40% mai scump decât cele ce puteau fi procurate din altă parte, În
anul 1931, cu finanţarea băncilor evreieşti americane (împrumuturi ce au trebuit
restituite de către statul român cu tot cu marile dobânzi), au fost construiţi de către o
firmă suedeză 130 km de şosele. Deşi au costat mai mult decât dublu decât dacă ar fi
fost construite cu antreprenori români, ele au fost executate atât de necorespunzător,
încât iniţial li s-a refuzat recepţia. Concesionarea telefoanelor în aceeaşi perioadă
către o firmă evreiască americană a condus la pierderea anuală de către statul român a
câte o sută de milioane de lei.
Însă desăvârşita spoliere a statului român a fost falimentul aranjat al marii băncii
evreieşti Marmorosch-Blank (a se vedea capitolul "Băncile Româneşti"), al cărei
deficit descoperit în 1931-1932 era de 1.600.000.000 lei. Banca, cea mai mare bancă
comercială din România, era tentaculul economic al B'nai B'rith, iar evreul Aristide
Blank, patronul băncii, se învârtea ca peştele prin apă la Palatul Regal, sponsorizând
în dreapta şi în stânga. Ingineria pusă la cale mai făcea ca falimentul băncii să atragă
şi falimentul mai multor întreprinderi în care Carol al II-lea şi Elena Lupescu-
Grunberg fuseseră special cointeresaţi prin cedare de acţiuni. Pentru salvarea băncii a
44
intervenit la Carol chiar tatăl roşcatei sale amante, Nicolae Lupescu (Naham
Grunberg). Oricum, Carol al II-lea îi era însă obligat direct chiar lui Aristide Blank.
De aceea, regele a obligat Banca Naţională a României să acopere deficitul (trebuie
arătat că Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României era în
acelaşi timp şi ministru de finanţe, deci o marionetă perfectă în mâna lui Carol al II-
lea), Primăria Bucureştiului să cumpere pentru o jumătate de miliard de lei un teren de
la Otopeni al lui Aristide Blank, iar guvernul să concesioneze Regia Monopolului de
Stat băncii evreieşti. "Cum molohul iudeu n-a fost sătul, regele dispune finalmente ca
statul să preia activul şi pasivul băncii Marmorosch-Blank; asta însemnând că
afacerile oneroase evreieşti să fie suportate de contribuabilii români" (Radu Teodoru).
Mesaje divine. Ciobanului analfabet Petrache Lupu din Maglavit, i s-a arătat întâia
dată Moşul (Dumnezeu) în mai şi în iunie 1935, în perioada sărbătorii Rusaliilor, acest
eveniment schimbându-i întreaga viaţă, în urma acestei apariţii Petrache Lupu s-a
însănătoşit subit, fiind până atunci surdo-mut.
Cea mai interesantă comunicare a Moşului făcută ciobanului, a fost aceea că "Dacă va
redeveni centrul spiritual al lumii ", dacă poporul se va pocăi. "Dacă ne pocăim,
Moşul ne dă sănătate, ne dă grâu, ne dă porumb..." - spunea Petrache Lupu. El a
dobândit în scurt timp faima de mare profet popular, iar la locul apariţiilor Moşului de
la Maglavit se făceau adevărate pelerinaje, mulţi oameni găsindu-şi vindecarea
trupească şi sufletească. Mulţi dintre cei care l-au însoţit pe ciobanul predicator în
acea perioadă, vedeau o flacără ca de foc în jurul trupului său. Petrache Lupu nu
dobândise doar vederea trupească. El citea gândurile celorlalţi şi le cunoştea trecutul.
Băgându-şi mâna în foc, nu i-a ars deloc, iar cu altă ocazie, aflându-se în fruntea unei
procesiuni populare în câmp, pentru a invoca ploaia, a mers cu o lumânare aprinsă în
bătaia puternică a vântului, fără ca aceasta să se stingă. Într-o altă împrejurare, s-a
rugat de Moş şi ploaia a fost îndepărtată de la locul unde avuseseră loc arătări ale
Moşului, şi unde în acel moment se afla o mare mulţime de oameni. Despre
vindecările de la Maglavit, a se vedea lucrarea noastră Leacuri şi remedii magice din
Carpati.
Petrache Lupu prevestea totodată apropierea războiului şi a altor necazuri pentru
popor. Importanţa socială a predicilor ciobanului de la Maglavit, care din îndemnul
Moşului cerea românilor să se lase de hoţii, de bogăţii şi de vrăjmăşii, a fost
înregistrată de ziarele vremii, care constatau că "lumea s-a lăsat într-o mare măsură de
hoţii şi de omoruri, s-au împuţinat judecăţile şi o influenţă moralizatoare se resimte
asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului".
Deşi devenise prima autoritate mistică şi morală a poporului, Petrache Lupu nu
obişnuia să peregrineze sau să călătorească. Lumea venea la el. Totuşi, el a venit o
singură dată în capitala ţării, la Bucureşti, în anul 1938. Scopul prezenţei lui la
Bucureşti a rămas un mister timp peste 50 de ani. Se ştie că Petrache Lupu s-a oprit în
parohia Bisericii Oborului Vechi, lângă Calea Moşilor, deci în acel loc al oraşului
unde se celebra Sărbătoarea Moşilor (sub numele de Târgul Moşilor). Se mai ştie că l-
a vizitat la Palat pe Carol al II-lea şi că a prezis că într-o zi va cădea pe pământ o stea
care va arde cu foc la răsărit şi la apus, la mijloc vor fi cărbuni şi jar şi vor veni dureri
grele, care nu vor fi înlăturate dacă lumea nu se va trezi moral.
45
O dată cu moartea lui Petrache Lupu, în 1994, a fost dezvăluit şi scopul real al vizitei
sale la Bucureşti, preotul I. Ionescu dezvăluind presei următoarele: În toamna anului
1958, în plin regim comunist, preotul Ionescu, ca reprezentant al episcopiei Craiovei,
a reuşit să aibă o discuţie clandestină cu Petrache Lupu, noaptea târziu, în casa
ciobanului (care era păzit de Securitate pentru a-i fi împiedicat orice contact). Preotul
Ionescu l-a rugat pe cioban să-i spună cum a ajuns la regele Carol al II-Iea, la
Bucureşti, şi ce i-a spus regelui. Petrache Lupu i-a povestit că şi-a vândut două oi din
curte, s-a dus la Bucureşti şi a fost primit de rege, căruia i-a spus că Moşul l-a trimis
să-i spună să-şi întrerupă relaţia adulteră cu evreica, să-şi la înapoi nevasta părăsită şi
să fie în rândul lumii, că dacă nu face aşa îşi va pierde tronul şi este rău pentru ţară.
"A lăsat capul în jos [Carol al II-Iea] şi n-a spus nimic, şi eu am plecat, dar a venit ce-
a venit şi peste el şi peste ţara, fiindcă n-a ascultat ce i-am spus din partea Moşului!"
O dată cu instalarea iudeo-comunismului în România, Petrache Lupu a fost ridicat de
Securitate şi dus la cercetări penale, Direcţia Securităţii, la Bucureşti. Aşa cum vom
arăta în capitolele următoare, această secţie a Securităţii era controlată de evrei.
Petrache Lupu a fost întrebat la interogatoriu dacă a fost surdo-mut, cum s-a vindecat,
ce-a spus el la lume şi cine l-a pus să vorbească. Le-a răspuns că toată lumea din sat
ştie că nu putea să vorbească şi să audă până nu i s-a arătat Moşul şi i-a spus ce să
spună la lume. Râzând, unul dintre ofiţerii anchetatori l-a întrebat unde este steaua
căzută din cer asupra României. Petrache Lupu i-a răspuns arătându-i steaua roşie
comunistă pe care o purta pe chipiu şi pe umeri, spunându-i că aceasta era steaua pe
care a anunţat-o el că va veni.
Naşterea opoziţiei ultranaţionaliste. Legiunea Arhanghelului Mihail a luat fiinţă în
primăvara anului 1919, în pădurea Dobrina, la iniţiativa celui care avea să îi devină
Căpitan, Corneliu Zelea Codreanu. Organizaţia a mai fost denumită şi Mişcarea
Legionară sau Garda de Fier. Iniţial, membrii grupului erau adolescenţi din Iaşi care
juraseră să lupte până la moarte pentru cauza creştină şi împotriva bolşevismului
(comunismului) ateist agresiv ce izbucnise în Rusia, fiind promovat de elemente
evreieşti (şi având tendinţa de a se extinde şi asupra României). În acea epocă
muncitorii români aveau toate motivele să ridice steagul luptei împotriva unei
exploatări capitaliste sălbatice, patronată paradoxal tot de către evrei. Se poate spune
că ei erau seduşi în mod natural şi justificat de către ideile comuniste, însă printre
agenţii comunişti care aţâţau în România ideile comuniste şi anarhiste, "sângele
românesc era o mare raritate, căci în marea lor majoritate erau sau evrei aşezaţi pe
pământul românesc şi necinstiţi cu [faţă de] omenia de care este capabil neamul
nostru, sau ruşi strecuraţi de peste Nistru" (afirmaţie legionară). Ofensiva comunistă
înconjura România. La vest, în Ungaria se proclamase deja prima republică comunistă
din Europa centrală, iar în Polonia, la nord, înaintau armatele roşii sovietice.
Acţiunile diversioniste coordonate de la Moscova asupra României erau coordonate
de Komitern (Internaţionala Comunistă) şi de N.K.V.D. (serviciile secrete ruse),
ambele conduse şi coordonate de către evrei, ceea ce dovedeşte că legionarii cam
aveau dreptate. Komintern-ul era condus de Gr. E. Radomilski, pe numele său real
Apelbaum. El a dispus "combinarea acţiunii legale cu cea ilegală" şi "crearea de
nuclee comuniste în sindicatele muncitoreşti" din statele vecine Rusiei. Având în
vedere că în 1919, armata română intervenise în Ungaria şi înfrânsese revoluţia
bolşevică, România era principalul inamic al Rusiei comuniste, asupra ei
concentrându-se cu precădere acţiunile diversioniste. Principalul adversar social al
46
agenţilor N.K.V.D. devenise astfel mişcarea legionară şi liderul ei, Corneliu Zelea
Codreanu. "Căpitanul" începuse, de aceea, a doua fază a luptei sale: demascarea
agenţilor comunişti şi înjghebarea unui front de luptă românesc. În lupta de demascare
a agenţilor comunişti, Codreanu îi semnalează în primul rând pe evrei. El însă a ţinut
să precizeze:
"Să nu vadă nimeni în noi nişte asupritori de evrei sau nişte mâncători de jidani din
ură religioasă... Minorităţile conlocuitoare urmează să se bucure de toate drepturile în
măsura loialităţii de care vor da dovadă faţă de Statul Român".
Sinteza "antisemitismului" legionar este prezentată la modul următor de către chiar
mişcarea legionară (revista Carpaţii, noiembrie-decembrie 1978, Madrid):
"Intrând în luptă cu comunismul la noi şi studiindu-i problema, Căpitanul o găseşte
strâns legată de problema evreiască...
Ajutorul evreiesc la pătrunderea marxismului la noi în tară se canaliza pe mai multe
direcţii:
Economic. Acaparând pe îndelete, fiind deţinători de fonduri internaţionale, sfere
importante din economia ţării, pe care apoi le exploatau nu în direcţia promovării unei
economii sănătoase, cu participarea maselor româneşti la beneficiile ei, ci în direcţia
pur egoistă, îmbogaţindu-se din ce în ce mai mult elementele evreieşti în detrimentul
românului. Ba mai mult, cantităţi importante din această bogăţie a Statului erau
deturnate şi expatriate pentru ajutorarea cauzei evreieşti în lume. Nedreptăţile sociale
provocate astfel, dădeau naştere la nemulţumiri legitime în clasele nevoiaşe
româneşti, care văzându-se neajutorate şi neapărate în faţa acestor abuzuri
exploatatoare, cădeau pradă demagogiei marxiste;
Politic. Deţinători ai bogăţiilor ţării puteau foarte uşor să influenţeze în toate
domeniile de afirmare românească, în sensul vederilor şi intereselor lor. Prin corupere
şi cumpărări de conştiinţe în aria politicianistă română, evreii pun mâna practic, pe
conducerea politică a ţării pe care o dirijează prin acoliţii lor. Procesul se maturizează
cu introducerea în palatul regelui ţării a nefastei Elena Lupescu, evreică şi ea, prin
care evreii pun stăpânire pe voinţa regelui Carol al II-lea;
Culturală. Evreii promovau şi susţineau în România, printr-o bogată reţea de ziare
şi reviste create de ei, ideile cele mai periculoase atât din punct de vedere naţional, cât
şi creştin şi moral;
Prin activitate directă. Marea majoritate a agitatorilor şi a propagandiştilor
comunişti, atât între studenţi cât şi între muncitori, erau evrei."
"Lupta care se apropie - spunea Codreanu - nu va fi numai o încleştare dintre doua
sisteme politice... Va fi mai mult decât atâta. Va fi o luptă între doua concepţii de
viaţă, între două spiritualităţi antagonice. Pe deoparte lumea noastră creştină, aruncată
în Istorie de Naşterea, răstignirea şi învierea Mântuitorului, pe de cealaltă parte, lumea
descreştinată în lupanarele ateismului şi aruncată în luptă de forţele oculte ce s-au
opus întotdeauna îndumnezeirii omului".
Codreanu le cerea legionarilor pregătirea pentru luptă prin asceză activă, prin
credinţă, post şi rugăciune. Manifestarea sa împotriva "politicianismului" se
îndrepta împotriva ataşamentelor internaţionale ale acestuia, cât şi jocului de interese
47
personale din care politicienii îşi făcuseră o religie, şi care îi îndepărta de pulsul
poporului lor: "Detaşaţi de antenele neamului lor, aceşti oameni rătăcesc stupid pe
sălile organizaţiilor internaţionale ale epocii, luând contacte, încheind pacte ce nu vor
funcţiona niciodată".
Legiunea Arhanghelului Mihail avea numai şase ani de existenţă când s-a hotărât, în
1933, din ordinul forţelor oculte şi al Palatului, să fie distrusă definitiv. Acest rol a
fost încredinţat primului-ministru liberal Ion Gh. Duca. Nu este lipsit de importanţă a
se şti că acest om de afaceri a făcut parte şi din consiliul de administraţii al Băncii
Marmorosch-Blank, fiind astfel racolat de oculta evreiască. Relativ la numirea lui
I.Gh. Duca în funcţia de prim-ministru s-a acreditat la acel moment părerea că "un rol
important l-a jucat doamna Lupescu, care lăsa să se creadă că I.Gh. Duca îi era un bun
amic; se vehicula şi ideea că, de fapt, Duca era atras într-o cursă fără să-şi dea seama
şi, care, în fond, avea să-l ducă la pieire".
Înaintea numirii sale ca prim-ministru, în cadrul Partidului Liberal existau propuneri
din partea grupării lui Grigore Filipescu (care dădea semne să-şi fi revenit din
atitudinea sa exagerat carlistă, de unealtă a evreilor) pentru aplicarea unui "plan de
luptă" care să-i unească pe politicienii români în efortul de a-i impune lui Carol al II-
lea "să devină un rege constituţional, să domnească şi să înceteze de a mai guverna"
(am citat din chiar raportul ce fusese înaintat regelui şi amantei sale de către agentul
H.U.). De aceea, Duca trebuia atras, folosit şi aruncat. Astfel, în cadrul unei călătorii
la Paris, I. Gh. Duca şi-a luat obligaţia de a desfiinţa Legiunea şi pe legionari. În
spatele acestor aranjamente de la Paris s-au, aflat forţele evreieşti internaţionale, care
vedeau un pericol în apropierea de Germania nazistă a mişcării legionare româneşti.
La 10 decembrie 1933, I.Gh. Duca a hotărât dizolvarea mişcării legionare şi a interzis
participarea acesteia la alegerile ce trebuiau să aibă Ioc pentru Parlament. La 29
decembrie 1933 o echipă de trei legionari l-a asasinat pe I. Gh. Duca, în condiţiile în
care fusese chemat de rege la Sinaia şi fără a i se asigura protecţia. Implicarea Elenei
Lupescu-Grunberg a apărut odată cu dezvăluirea notelor secrete ale Siguranţei şi ale
serviciului secret personal creat de amanta evreică a regelui.
Iată nota secretă, adresată la l decembrie 1934 ,Duduiei" Elena de către Pitulescu:
"Guvernul Tătărăscu, născut din voinţa dumneavoastră după asasinarea acelui temut
duşman al dumneavoastră, Ion Gh. Duca, are o importare, mai ales în ultimul timp,
stranie şi care se depărează de aşteptările ce v-aţi manifestat".
Masoneria ca armă a Elenei Lupescu-Grunberg. Trebuie arătat că nu doar
ultranaţionaliştii legionari se opuneau oligarhiei evreieşti, dar şi mulţi oameni politici
cu înaltă prestanţă morală, aşa cum au fost Brătienii şi Nicolae Titulescu în cadrul
partidului liberal, sau Iuliu Maniu la ţărănişti. Eforturile acestora erau însă subminate
constant de acţiunea masoneriei evreieşti.
Vom reproduce din aceeaşi notă secretă a lui Pitulescu, care conducea serviciul secret
personal al Elenei Lupescu-Grunberg: "Cel care întreţine însă spiritul actualei
comportări a guvernului faţă de dumneavoastră este tot duşmanul dumneavoastră de
moarte, dl. Titulescu. Cu toată strădania d-lui Franasovici de a-l înlătura pe acest om
din viaţa politică a ţării şi a Partidului Liberal, totuşi el rămâne tare pe poziţia
politică".
48
Nota secretă a lui Pitulescu mai arată că Nicolae Titulescu, cu ajutorul unor birouri de
informaţii din ţară urmărea orice acţiune a Elenei Lupescu. Datele cu privire la
relaţiile intime dintre Elena Lupescu şi rege îi erau furnizate de către însuşi mareşalul
Palatului. În străinătate, Titulescu finanţa toate ştirile ce apăreau în legătură cu Elena
Lupescu-Grunberg. Din supravegherea convorbirilor şi a informaţiilor "obţinute din
reţea", Pitulescu o mai informa pe amanta regelui că Titulescu, de câte ori lua contact
cu regele nu pierdea din vedere să-i atragă atenţia asupra dezastruoaselor consecinţe
ale continuării legăturii cu Elena Lupescu. Aşadar evreica îndrăznea să-şi urmărească
în scop de control chiar şi amantul regal.
Eforturilor externe ale liberalului Titulescu se conjugau cele interne ale lui Dinu
Brătianu, adversar în partid al primului-ministru Tătărăscu. El da un interviu ziarului
Universul, în care arăta că în 1935 guvernul marionetă regală a făcut o comandă
frauduloasă de armament către firma Skoda, 30% din plata de la buget intrând de fapt
"în buzunarele fără fund ale camarilei" (tandemul Carol al II-lea - Elena Grunberg).
Mai mult, Dinu Brătianu arăta că, în urma vizitei făcute la Uzinele Reşiţa, I.A.R.-
Braşov şi Cugir, a constatat că acestea aveau posibilitatea să fabrice toate tipurile de
arme pe care guvernul le-a comandat la Skoda, în Cehia.
Sprijinit de palat, Tătărăscu l-a învins în partid pe Dinu Brătianu în 1936, iar aceste
dispute politice intestine i-au permis lui Carol al II-lea, înhăitat cu magnaţii evrei ai
economiei româneşti, să devină cel mai bogat rege din lume, împreună cu concubina
sa. Preţul menţinerii la putere a lui Tătărăscu a fost însă facilitarea de către acesta a
instaurării dictaturii personale a lui Carol al II-lea.
Pentru instalarea dictaturii regale şi a unei noi Constituţii, acţiona cu precădere Jean
Pangal, marele comandor evreu al Marii Loji Naţionale din România, Dintr-o notă
informativă a Siguranţei din mai 1934 reieşea că la locuinţa lui Jean Pangal a venit
masonul Petre Papacostea, secretarul mareşalului Averescu (preşedintele Partidului
Poporului) şi i-a spus că a văzut la mareşal un raport al Siguranţei în care erau
înfăţişate unele aspecte ale activităţii şefului masonilor, între care şi aceea relativ la
Constituţia nouă la care a lucrat Pangal, iar notiţele de mână "erau extrase din
Constituţia japoneză, din care dl. Pangal s-a inspirat şi din care a preluat aproape toate
prerogativele regelui". În primăvara anului 1934, Jean Pangal era chemat telefonic la
Carol al II-lea şi de câte trei ori pe săptămână, de către secretarul particular Eugen
Buchman. La acea vreme şeful masoneriei române (aripa obedientă evreilor), Jean
Pangal, îi recomanda regelui formarea unui guvern cu prim-ministru în persoana
mareşalului Averescu. O altă notă a Siguranţei arăta că Jean Pangal s-a adresat
celorlalţi masoni în templul din strada Câmpineanu, astfel:
"Nu aveţi de ce vă teme, fiindcă nimeni nu ştie, s-a ţinut în secret faptul ca guvernul
Averescu va fi în realitate mason. Chiar dacă s-ar bănui prezenţa câtorva masoni, este
dl mareşal care acoperă şi spulberă orice bănuială cu prestigiul său. Acela care va
răspunde de schimbarea Constituţiei şi de tolerarea dictaturii noastre este regele şi, în
cel mai rău caz, el va plăti oalele sparte".
Devine evident că instalarea dictaturii regale era pregătită de masonii evrei ca o
dictatură masonică. Totuşi, mareşalul Averescu nu numai că nu a mai vrut să facă
jocul masonic, dar a intrat în conflict direct cu tandemul Carol al II-lea Elena
Lupescu-Grunberg, instalarea dictaturii amânându-se astfel cu trei ani.
49
Faptul că masonul evreu Jean Pangal avea un cuvânt de spus în acţiunile politice cele
mai importante ale regelui Carol al II-lea, rezultă din situaţia că atunci când a devenit
ministru Constantin Argetoianu a dăruit Templului Masonic din str. Câmpineanu 45
(unde prezida Jean Pangal) suma de un milion de lei. De altfel, urmărirea carierei lui
Argetoianu, mason cu gradul 33, ne arată importanţa masoneriei pe lângă Carol al II-
lea: în 1938 ministru la industrie şi comerţ (cel mai bun loc pentru manevre pe seama
bugetului statului) şi consilier regal, iar în 1939 prim-ministru. Totul o dată cu
instalarea dictaturii regale - "dictatura masonică" cum o numea Pangal - şi a noii
Constituţii, pregătită de acelaşi Pangal. În tot acest timp a existat o neîmpăcată ură
între Masonerie şi Mişcarea Legionară, semănată fie cu crime, fie cu devastări de
temple masonice.
Portretul unei evreice periculoase. Elena Lupescu-Grunberg era, la data când l-a
sedus pe Carol, soţia celui mai bun prieten al acestuia şi fost camarad de arme în
timpul primului război mondial. Inteligentă, ea ridica veniturile familiei prin
organizarea de partide de poker în propria-i casă, invitând tinerii ofiţeri, mulţi atraşi
de frumuseţea şi vioiciunea ei.
Talentul Elenei la jocul de cărţi era ieşit din comun. "Lucru rar la femei, era o
jucătoare ce nu trăda, nici prin tremurul mâinii, nici prin vreo schimbare pe chip, dacă
îi mergea bine sau nu la joc. Era renumită printre ofiţeri ca jucătoare de poker şi, din
acelaşi motiv, detestată de soţiile lor. Se spunea, nu fără oarecare motiv, că generoasa
ospitalitate a casei, imposibil de susţinut prin solda şi modestele venituri ale
căpitanului Tâmpeanu, se datora câştigurilor ei la cărţi. Nu o dată, musafirii îşi plăteau
regeşte mesele printr-o extracţie fără dureri, la poker, a banilor din buzunarele lor...
Urmărind jocul cu ochii mari, verzi-cenuşii, cu chipul neted asemenea porţelanului
fin, nu avea niciodată aerul jucătorului fără scrupule..." (Barbara Cartland, Viaţa
scandaloasă a regelui Carol)
În contextul acestui mercantilism specific rasei, pentru evreica din Iaşi, principele
Carol reprezenta în primul rând o partidă cu o imensă miză financiară. Cât timp s-au
aflat în exil, după renunţarea la tron de către Carol, alocaţiile băneşti din ţară veneau
doar sporadic, ceea ce o deranja pe Elena, învăţată deja să afişeze un lux orbitor. Din
acest motiv ea, se certa adesea cu el, iar vecinii începură să povestească, nu fără
temei, despre strigătele şi ţipetele isterice pe care le auzeau noaptea. Principalul
subiect de reproş al Elenei era că caracterul slab al lui Carol, care nu acţiona eficient
pentru a recupera tronul României:
- Fii bărbat! insista ea, ameninţându-l permanent că îl va părăsi.
La un moment dat, când în Anglia Scotland Yard-ul le-a dat peste cap planul de
trimitere a două avioane cu manifeste în România, Elena Grunberg s-a înfuriat peste
măsură pe Carol, pe care îl acuza de slăbiciune, spunându-i:
- Pe tine te-au expulzat englezii, nu pe mine! Realitatea era alta. Chiar ea era cauza
problemelor lui Carol, motivul pentru care pierduse şi tronul, motivul pentru care nu
era susţinut să îl recâştige. Cel mai mare gazetar al ţării, după regretatul Mihai
Eminescu, influentul Pamfil Şeicaru, l-a vizitat pe Carol la Paris pentru a discuta o
eventuală viitoare campaniei de presă în favoarea întoarcerii lui la tron, dar l-a
50
prevenit că are puţine şanse dacă nu renunţă la legătura cu Elena Grunberg. Carol a
protestat furibund, arătând că Elena era la fel de bună ca orice altă femeie.
- Sire, dintr-o zdreanţă murdară nu se poate face steag, i-a răspuns Şeicaru.
În acel moment, Elena Grunberg, care conform obiceiului asculta din spatele unei uşi,
a năvălit în cameră, spunându-i ziaristului că România nu o merită pe ea şi l-a dat
afară.
În cele din urmă, când Carol reuşeşte să se întoarcă în ţară şi să reia tronul, Elena
Lupescu-Grunberg era singura persoană căreia Carol îi permitea să-l influenţeze în
ceea ce privea conducerea ţării, din care motiv regina mamă Maria, a fost uşor
îndepărtată, iar regina Elena, mama prinţului Mihai, alungată din ţară.
Un episod exemplar pentru ce putere avea Elena Grunberg, a fost cruzimea persecuţiei
prinţului Cantacuzino. Membru al uneia din cele mai vechi şi mai mari familii
nobiliare române, acesta îşi pierduse cea mai mare parte a averii prin aşa-zisa reforma
agrară. La un moment dat el a fost trimis în judecată sub acuzaţia de complot
împotriva vieţii Elenei Grunberg. în instanţă el a declarat însă că a fost amantul
Elenei, iar aceasta l-a înşelat şi, ca om de onoare, a vrut să se răzbune. "Spectatorii de
la tribunal, la fel ca şi juraţii, erau încântaţi de această ingenioasă apărare. Unii chiar
crezură povestea... Chiar şi aşa era de admirat modul abil în care prinţul întorsese
jocul împotriva regelui. Juraţii dădură verdictul "nevinovat"... Puţin după aceea,
prinţul muri într-un misterios accident de maşină, iar Carol o ţinu pe bătrâna mamă a
acestuia, prinţesa Alexandra, prizonieră la domiciliu. În ciuda protestelor oficiale
făcute în scris de regina Maria, prietenă apropiată a bătrânei, ferestrele acesteia au fost
zăbrelite, apa întreruptă şi nici unui avocat nu i se permise s-o vadă". (op. citat.)
Una din primele perocupări ale evreicei a fost aceea de a se înavuţi pe sine şi pe cei de
un neam cu ea. Aproape nimeni nu ştia că Naham Grunberg, tatăl Elenei, locuia la
Bucureşti şi că devenise extrem de bogat, profitând de pe urma afacerilor ce i se
prezentau datorită fiicei lui. În casa acestuia se aranjau cele mai secrete afaceri
politice. Elena, împreună cu Carol, comandase şi folosea o serie de tuneluri subterane
prin care se deplasau la şi de la Palat la casa Elenei sau a tatălui ei, ori la casa regelui.
Evreul Grunberg aducea clientela cu bani din lumea evreiască pentru afaceri pe seama
bugetului statului, care astfel umpleau buzunarele Elenei.
Cea mai sinistră şi cinică figură din anturajului evreicei şi al regelui era însă un
apropiat al acesteia, propulsat brusc ca şef al Palatului. Cu origine cosmopolită ca şi
ea, Ernest Urdăreanu avea un important filon de sânge evreiesc în ascendenţa sa, adică
era un "jidan", cum îi numeau românii pe evreii proveniţi din căsătorii mixte. Era
industriaş, bancher şi director al unui mare număr de companii ale căror interese
acopereau practic toată viaţa comercială a ţării. La vremea când Elena Grunberg l-a
racolat pentru a-i servi scopurile de rapidă înbogăţire, el avea 35 de ani. Era mic de
statură, brunet, şi se îmbrăca îngrozitor. Chipul, dat cu ruj şi pudrat, spunea multe
despre starea lui mentală. A reuşit să atragă asupra lui mai multă duşmănie populară
decât regele şi amanta sa evreică. Era foarte viclean şi lipsit de scrupule, ceea ce îl
scutea de luxul de a mai fi şi inteligent. Ca şi pe acoliţii săi, îl interesa îndeosebi
prezentul, să poată fura cât mai mult, motiv pentru care românii îl porecliseră
"Murdăreanu".
51
La cererea Elenei, Carol l-a numit mai întâi pe acest Urdăreanu secretar şi aghiotant
personal, apoi şef al Palatului. El a preluat funcţia Elenei Grunberg de a-i dijmui pe
toţi cei care aveau audienţă la rege şi care altminteri nu puteau trece. Mita preferată
erau banii. "Pe bună dreptate - scria un comentator britanic - se spune că aurul
strălucitor al coroanei României este atât de pătat şi şters încât abia dacă se mai vede.
Că frumoasele mâini albe ale Elenei Lupescu [Grunberg] ţin în ele viaţa şi moartea,
iar ghearele lacome şi apucătoare ale lui Urdăreanu ţin destinul ţării, încet dar sigur,
Carol alunecă spre dezastru, trăgându-şi după el regatul."
Datorită lăcomiei ei tot mai mari, Elena Grunberg ajunsese să coste România o
enormă sumă de bani, numai pentru întreţinere. Primea anual din partea regelui
echivalentul a 12.000 de lire sterline, doar pentru toalete, iar bijuteriile primite erau
asigurate pentru 50.000 de lire sterline. "Evident, era femeia cea mai elegantă din
România - scria Barbara Cartland -, dacă nu chiar din întreaga Europă a acelei vremi.
Cu un gust înnăscut şi cu talentul de a se pune cât mai mult în valoare, nu se îmbrăca
decât în negru. Majoritatea toaletelor ei erau de la Chanel. Discuta zilnic cu croitorii,
cu modistele şi cu corsetierele ei de la Paris".
Elena Lupescu-Grunberg ajunsese adevărata putere din spatele tronului. A montat o
centrală telefonică proprie pentru interceptarea convorbirilor telefonice, iar şeful
Poştei i se subordona direct, pentru a-i raporta rezultatele violării corespondenţei. Cu
ajutorul lui Malaxa, evreica trimitea în conturi din străinătate, în Elveţia şi unele state
din America Latină, banii extorcaţi de ea şi de rege.
În iarna anului 1934, Carol al II-Iea a dat petrecere particulară la Palat, avându-o
alături de sine pe amanta sa. Doi dintre invitaţi erau şi generalul Ion Antonescu,
împreună cu soţia sa. "Doamna Antonescu făcea parte din vechea aristocraţie
românească - relata B.C., familia ei fiind cunoscută pentru antisemitismul ei. Văzând-
o pe Elena Lupescu [Grunberg], ea se plânse cu glas tare soţului ei de insulta ce i se
adusese prin invitarea la aceeaşi masă cu o evreică, îşi ceru haina, iar soţul ei nu mai
putu face altceva decât s-a ducă acasă." În altă variantă soţia generalul Antonescu a
protestat că a fost invitată la Palat de către o stricată ce a destrămat familia regală.
A doua zi, generalul Antonescu, pe atunci şef al Statului Major la armatei române, s-a
trezit demis din funcţie şi trimis la o garnizoană de pe graniţă. A fost pe loc înlocuit
cu un evreu pe nume Samsonovici, prieten de al Elenei Grunberg din vremea
petrecută la Iaşi.
Sub presiunea rezultatelor alegerilor, opţiunea populaţiei româneşti din perioada
interbelică mergând înspre naţionalismul făţiş, Carol al II-Iea l-a numit prim-ministru
pe liderul Partidului Naţional Creştin, poetul Octavian Goga, ca o variantă preferabilă
la o guvernare legionară. Totuşi acest episod a dus la ruptura de Elena Grunberg, care
a plecat la Paris, neacceptând sub nici un motiv o guvernare a "antisemitului" şi
"demagogului megaloman" Goga, care afirmase că dacă din România ar dispărea
măcar o jumătate de milion de evrei, aceasta ar reveni la prosperitate. Una dintre
primele măsuri luate de Octavian Goga a fost aceea de readucere în fruntea
Ministerului de Război a generalului Antonescu.
Însă, cedând propunerilor şi pregătirilor cercurilor evreieşti şi masonice, într-o seară
târziu, Carol îl chemă la Palat pe primul său ministru Goga şi îl anunţă că, începând
52
de la miezul nopţii, încetează să mai fie premier, guvernul fiind demis. Goga tocmai
promovase o legislaţie care îi scotea pe evrei din numeroase profesii şi profesii.
Goga stătu câteva clipe încremenit, până a înţeles ce se întâmplase, după care revoltat
i-a întors spatele regelui şi a plecat strigând:
- Israel a triumfat!
De a doua zi, printr-un discurs radiodifuzat, Carol şi-a instituit dictatura personală
asupra ţării şi a scos în afara legii "Garda de Fier" (Legiunea Arhanghelului Mihail).
În 36 de ore, Elena Grunberg a fost din nou lângă Carol, venind într-un suflet de la
Paris.
Au urmat doi ani de virulentă opoziţie populară la regimul Carol II-Grunberg-
Urdăreanu, ce au culminat cu declanşarea războiului mondial şi cu ultimatumul
privind cedarea Basarabiei şi a Transilvaniei. Carol II era practic rupt de armata
română şi de clasa politică când a decis cedarea Basarabiei ruşilor, fără luptă. Cu toate
acestea, generalul Ion Antonescu a încercat să discute cu regele pentru a salva situaţia.
În chiar ziua în care Carol II a întrunit Consiliul de Coroană, 28 iunie 1940 (avându-l
în dreapta sa pe Urdăreanu) şi a decis cedarea Basarabiei către sovietici, după plecarea
membrilor Consiliului Urdăreanu a intrat şi a anuţat că generalul Antonescu cere o
audienţă. Elena Grunberg, care se afla la rege pentru a-l alinta pe canapeaua din biroul
său, nu voia să uite şi să ierte "insulta" primită din partea soţiei generalului, de aceea
acestuia i s-a refuzat "audienţa". Ca atare, Urdăreanu, cu un rânjet de triumf, iese pe
holul de intrare şi îi spune generalului, la modul cel mai insultător, că nu este primit.
Ion Antonescu, care considera că într-un astfel de moment pentru ţară, ajutorul său nu
putea fi respins de către rege, indiferent de trecut şi de ostilitatea Elenei Grunberg, l-a
întrebat pe Urdăreanu care este motivul pentru care nu este primit. Jidanul i-a răspuns
trufaş că el ar fi hotărât în numele regelui să nu i se acorde nici o audienţă. Ca replică,
generalul Antonescu i-a aplicat o palmă lui Urdăreanu, acesta a sărit la bătaie,
bazându-se şi pe sprijinul slujitorilor de la Palat, care însă au fugit. Rezultatul a fost o
încăierare birjărească, generalul lâsându-l lat în bătaie pe şeful Palatului, pe care l-a
bătut până n-a mai suflat. Aflând despre întâmplare. Elena Grunberg a cerut
pedepsirea generalului.
A doua zi Ion Antonescu reuşeşte totuşi să pătrundă la Palat şi să se adreseze regelui,
cerându-i să-l lase să apere graniţele tării, şi să nu cedeze sovieticilor Basarabia şi
Bucovina.
- Maiestate, România se prăbuşeşte în ruine. Scenele din regiunile regatului nostru pe
care le-aţi cedat armatelor sovietice sunt de o zguduitoare tragedie. Funcţionarii civili
care au încercat cu credinţă să vă execute ordinele au fost abandonaţi, iar militarilor li
s-au smuls gradele şi li s-au luat amele. Capturarea acestor bogate teritorii s-a făcut
înainte de strângerea recoltei, iar o mare parte din hrana necesară pentru trupele şi
poporul nostru la iarna viitoare s-a pierdut... Este o datorie de onoare şi un privilegiu
pentru mine de a vă spune, Sire, că poporul de dincolo, din teritoriul anexat de Rusia
este acum total lipsit de orice încredere în membrii guvernului vostru. Chiar în acest
53
oraş, în Bucureşti, ura împotriva celor vinovaţi de a vă sfătui greşit şi de a fi făcut
acest lucru mişelesc creşte cu fiecare clipă...
După câteva momente de tăcere, generalul a continuat:
- Vreau doar să salvez ceea ce se mai poate salva din coroana Maiestăţii Voastre, din
ţara şi graniţele noastre... Vă implor, Maiestate, să mă ascultaţi în această clipă
îngrozitoare a istoriei noastre... Vă implor să nu-i mai ascultaţi pe cei a căror credinţă
a fost cumpărată de politicienii de dincolo de graniţele României.
S-a aşternut o tăcere de câteva minute, timp în care Carol II se gândea la faptul că
generalul îi cerea pur şi simplu să renunţe la relaţiile cu Elena Grunberg, cu
Urdăreanu, la relaţiile cosmopolite cu legături internaţionale, apoi, uitându-se ţintă la
general, îi răspunse:
- Vă admir curajul de a veni să-mi spuneţi toate acestea. N-am să vă uit cuvintele!
Douăzecişipatru de ore mai târziu, membrii gărzii personale a regelui s-au deplasat la
domiciliul generalului Antonescu, l-au arestat şi l-au azvârlit în închisoare fără a fi
judecat.
Cu arma în mână. Prin gestul asasinării lui I. Gh. Duca, legionarii considerau că
demonstrează modul eroic în care înţeleg să activeze în planul social şi să arate că
"România nu mai este moşia clicii ajunsă la guvern!". Din păcate căzuseră în cursa
întinsa şi lor, şi lui Duca, de către Elena Lupescu-Grunberg. Au urmat momente grele
pentru legionari, prigoana şi crima fiind metodele care li s-au aplicat, şi cu care au
răspuns, în această confruntare fiindu-le ucis chiar Căpitanul.
În decembrie 1937, Carol al II-lea a fost consternat când a văzut că la alegerile
parlamentare cei sprijiniţi de el nu au obţinut majoritatea necesară formării unui
guvern. Mai mult, legionarii reorganizaţi sub numele Partidul Totul pentru Ţară,
obţinuseră 66 de locuri de deputaţi, în aceste condiţii, aşa cum se va vedea mai jos,
regele aboleşte sistemul parlamentar, abrogă Constituţia şi instaurează dictatura.
Oficial, Mişcarea legionară prezintă astăzi astfel situaţia de atunci: "În România
stăpânea voinţa regelui Carol al II-lea şi-a ocultei semite [evreieşti] din jurul
tronului... Megalomania regelui Carol al II-lea era punctul de convergenţă al acestor
presiuni obscure: camarila palatului, în frunte cu Elena Lupescu şi Urdăreanu; clica
politică în frunte cu Armand Călinescu (ministru de interne); mafia iudaică, în frunte
cu Filderman." (Wilhelm Filderman, Mare Maestru al Lojii Americano-Române - în
fapt acoperire pentru B'nai B'rith -, preşedinte al Uniunii Evreilor din România,
membru al Jewish Agency).
Faptele s-au desfăşurat cu rapiditate. Evreii nu îşi puteau permite să le scape din mână
România şi să cadă sub influenţa Germaniei naziste, şi nici un efort nu era considerat
prea mare pentru obţinerea acestui deziderat.
La 10 februarie 1938 Carol al II-lea instalează un "guvern consultativ" prin lovitură de
stat, sfidând Constituţia în vigoare. Guvernul era prezidat de patriarhul Miron Cristea
şi, pentru a i se conferi o poleială de legitimitate, au fost cooptaţi ca miniştri şi şapte
54
foşti prim-miniştri. La 11 februarie 1938 Carol al II-lea abrogă Constituţia ţării, în
vigoare din 1923. La 15 februarie 1938 interzice toate partidele politice, inclusiv
Mişcarea Legionară (Partidul Totul pentru Ţară). La 20 februarie proclamă o nouă
Constituţie, pregătită în laboratoarele evreo-masone, care conferea regelui puteri
dictatoriale.
Corneliu Codreanu, Căpitanul Legiunii Arhanghelului Mihail, adresează o scrisoare
noului guvern, referindu-se la noua Constituţie: "întreaga luptă naţională, după 20 de
ani, se termină printr-o Constituţie care nu numai că nu rezolvă nimic din problema
vitală a naţiei noastre, ci vine să pecetluiască pentru totdeauna drepturile şi poziţiile
furate de la români de năvălitorii jidani, împotriva cărora noua Constituţie nu ne mai
deschide nici o posibilitate de apărare".
O altă scrisoare i-o trimite istoricului Nicolae Iorga, care atacase mişcarea legionară
că se ocupă de activităţi comerciale: "Când acum 15 ani în urmă tineretul manifesta
sgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai sgomotos decât dl. Iorga la 1906),
domnii din guvernul de astăzi ne spuneau: «Nu aşa veţi rezolva problema! Apucaţi-vă
de comerţ! Faceţi ca ei!» Iată ne-am apucat... când aţi văzut însă că pornim, că suntem
corecţi, că suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi
tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc... Eu nu mă pot bate cu
dumneata. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia dumitale. Dar din
adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit îţi strig, şi îţi voi striga din adâncul gropii: eşti
un necinstit sufleteşte care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate..."
Condamnat pentru a-l fi calomniat pe marele istoric Nicolae Iorga (care l-a dat în
judecată pentru scrisoarea de mai sus) şi pentru delictul de uneltire contra ordinii
sociale şi crima de răzvrătire, Corneliu Codreanu, împreună cu încă 13 camarazi au
fost osândiţi la 10 ani muncă silnică. Totodată regimul carlisto-evreiesc a înfiinţat
lagărele de concentrare ce au fost ticsite cu legionari (printre cei închişi fiind şi tineri
intelectuali, precum Mircea Eliade). Venise mult aşteptatul moment al coaliţiei evreo-
masono-regale pentru asasinarea lui Codreanu.
În noaptea de 29 spre 30 Noiembrie 1938, Căpitanul Codreanu împreună cu alţi 13
camarazi legionari au fost ridicaţi din lagărul de la Râmnicu Sărat pentru a fi
transportaţi la închisoarea Jilava. Pe drum, în pădurea Tâncăbeşti, din ordinul special
al regelui Carol al II-lea, pus în aplicare de ministrul de interne Armand Călinescu,
toţi cei 14 sunt asasinaţi prin strangulare, împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună
la Jilava peste care s-a turnat acid sulfuric şi s-a aşezat o placă uriaşă de beton. Oficial
s-a anunţat că au fost împuşcaţi în timp ce încercau să evadeze de sub escortă. Pentru
această faptă Armand Călinescu a fost avansat de către rege din funcţia de ministru de
interne în cea de prim-ministru.
Istoricii legionari afirmă că:
"Nimeni nu se aştepta la un astfel de act barbar din partea regelui şi a guvernului. Mai
ales că cei ucişi erau închişi, condamnaţi la ani grei de temniţă. Dar presiunile ocultei
fuseseră atât de mari şi de convingătoare încât monstruozitatea actului nu mai avusese
nici o influenţă asupra deciziei... Şeful suprem ucis, majoritatea celorlalţi şefi
legionari în închisori împreună cu alte zeci de mii de luptători. Cei rămaşi liberi,
trăind în totală clandestinitate, urmăriţi de autorităţi. Ţara sub stare de asediu, lumea
55
îngrozită... Acesta era bilanţul măreţ al stăpânirii forţelor oculte în România... Regele
inconştient, era satisfăcut. Ocultele îşi frecau mâinile. [Armând] Călinescu veghea ca
nimic să nu mişte în ţara suferinţelor şi a suspinelor."
"GARDA MOARE, DAR NU SE PREDĂ!" În ziua de 21 septembrie 1939, primul-
ministru Armând Călinescu, după repetate eşecuri, este asasinat de către o echipă de
legionari autointitulati Răzbunătorii. După săvârşirea asasinatului, cei nouă legionari
au ocupat postul naţional de radiodifuziune şi au anunţat întreaga ţară: "Am pedepsit
pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai mare român, Corneliu Zclea
Codreanul", apoi s-au predat poliţiei. Au fost schingiuiţi şi împuşcaţi pe loc, iar
trupurile le-au fost expuse pe străzile Bucureştiului, ca exemplu pentru populaţie.
Din ordinul regelui Carol al II-lea, în toată ţara, în aceeaşi zi au fost asasinaţi sute de
legionari arestaţi, în plus au mai fost arestaţi câte trei-cinci legionari în fiecare judeţ al
ţării, asasinaţi pe loc de către poliţie şi lăsaţi pe străzi trei zile la rând pentru
îngrozirea populaţiei.
Între iunie-septembrie 1940 România pierde fără luptă, prin cedare de către Carol al
II-lea, următoarele teritorii: Transilvania, Basarabia, Bucovina şi sudul Dobrogei.
Ultimele trei au rămas pierdute până în ziua de azi.
De îndată ce populaţia află despre cedarea Transilvaniei iese în stradă şi manifestă
împotriva regelui Carol al II-lea. Legionarii pregătesc o "revoluţie" socială pentru luna
septembrie, dar Carol al II-lea încearcă să o evite, numindu-l prim-ministru pe
generalul Ion Antonescu, care se găsea la mănăstirea Bistriţa cu domiciliu forţat,
impus tot de rege. Nici un partid însă nu mai vrea să participe la noul guvern, sau aşa
vrea Antonescu să-l facă pe rege să creadă. În seara zilei de 5 septembrie 1940
tineretul ieşit în stradă la Bucureşti, în frunte cu mişcarea legionară, cere abdicarea
regelui, pe care îl socotea principalul vinovat de dezastrul ţării. Revolta generală
mocnea în aer. Generalul Coroamă, comandantul trupelor din Capitală, căruia i se cere
să restabilească ordinea, declară că mai bine se lasă împuşcat decât să ordone
deschiderea focului asupra tineretului. În această situaţie, de pe noua poziţie deţinută,
Antonescu îl somează pe Carol să abdice şi să renunţe la tron în favoarea fiului său,
Mihai.
Regele trădător de ţară Carol al II-lea abdică şi pleacă în străinătate în dimineaţa de 6
Septembrie, împreună cu mult iubita sa evreică Elena Grunberg, care, hoţeşte, la
plecare încearcă să-l ia cu ei şi pe Mihai, moştenitorul tronului. Datorită unui
aghiotant regal, tentativa nu reuşeşte. După ce vagoanele trenului special au fost
încărcate până la refuz cu bunurile mobile cele mai de preţ din Palatul regal de la
Bucureşti, fostul rege şi evreica s-au îndreptat spre Iugoslavia. Fiind avertizaţi, în
apropierea gării Timişoara, cei doi amanţi au cerut mecanicului de locomotivă să
mărească viteza şi să nu oprească până la graniţă. Când de pe peronul gării din
Timişoara legionarii au deschis focul asupra trenului, Carol, evreica şi oamenii lor
erau aşezaţi pe burtă cu faţa la podeaua vagonului. Deşi gloanţele au ciuruit pereţii
vagoanelor, rănit a fost doar mecanicul trenului care a mai reuşit totuşi să ducă trenul
până la Jimbolia.
"Rebeliunea legionară", diversiune evreiască. La 14 septembrie România se
declară stat naţional-legionar, după ce prinţul Mihai a depus jurământul faţă de ţară şi
56
a confirmat puterile acordate lui Ion Antonescu ca prim-ministru. Cea mai puternică
garanţie a afilierii României la interesele Germaniei naziste (ideologic angajată
împotriva dominaţiei evreieşti în Europa şi în lume), era prezenţa miniştrilor legionari
la guvernare. În această situaţie serviciile secrete sovietice (ruseşti) în colaborare cu
elementele evreieşti din România şi din întreaga lume aveau în faţă cea mai grea
misiune, scoaterea legionarilor de la guvernare. În mod surprinzător pentru neavizaţi,
ei se vor folosi chiar de către generalul Ion Antonescu pentru atingerea acestui scop.
Astăzi evreii fac o mare nedreptate memoriei acestuia acuzându-l de genocid, după ce,
practic, el i-a protejat de intenţiile de exterminare ale unor nazişti, şi după ce i-a scos
pe legionari de la guvernare, adevăraţii lor duşmani interni.
Prezenţa legionară la guvernare a determinat o serie de măsuri economice cu caracter
anti-evreiesc. Aceste măsuri le-au provocat evreilor importante prejudicii materiale,
urmărind mai întâi limitarea activităţii evreilor în domeniul economic şi, ulterior,
eliminarea lor totală din economie. Astfel, la:
* 4 octombrie 1940: au fost expropriate marile proprietăţi funciare rurale deţinute
de evrei;
* 17 noiembrie 1940: a fost expropriat patrimoniul forestier aflat în posesia evreilor;
* 4 decembrie 1940: au fost expropriate vapoarele aparţinând evreilor;
* 28 martie 1941: au fost expropriate proprietăţilor funciare urbane evreieşti.
La acea dată, sentimentele evreilor faţă de România erau dintre cele mai ostile.
Atmosfera este redată de către unul dintre foştii lucrători din Informaţiile speciale ale
armatei, George Magherescu. El evocă momentele retragerii armatei române din
teritoriile cedate de Carol al II-lea Uniunii Sovietice. Soldaţii români "erau huiduiţi
şi batjocoriţi de evreii din târgurile şi oraşele basarabene pe care le părăseau...
Evreii din Dorohoi şi din întreaga regiune erau gata, la cea mai mică ocazie, să
pornească acţiuni ostile, demonstrative, pentru a da mâna cu armata sovietică de
la Herţa. Erau nerăbdători să-i vadă pe ruşi la Dorohoi. Ca şef al Informaţiilor
diviziei - scrie G. Magherescu -, aveam zilnic prilejul să constat starea de efervescenţă
în care trăia populaţia evreiască din Dorohoi. Românii trăind toată ziua în nelinişte,
răsuflau mai uşor seara, pentru ca în zori să se trezească iar cu teama că ar putea
vedea pe sovietici venind peste ei. Evreii însă, cu urechile ciulite la aparatele de radio,
mişunând unii la alţii cu informaţii pe care şi le transmiteau neîncetat, fremătau de
nerăbdare sa-i vadă pe ruşi la Dorohoi". Şi aceleaşi sentimente le aveau evreii din
toată ţara. Faptul că armata sovietică intrase cu forţa în Finlanda la sfârşitul anului
1939 îi făcea să spere că aceeaşi soartă o va avea şi România, iar ei vor fi privilegiaţii
noului regim politic .
Marea Britanie (Anglia), Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică (Rusia), erau
potenţial unite la acea vreme ca "aliaţi" în marea confruntare mondială ce tocmai se
declanşa, luptând împreună împotriva unei Germanii şi a unei Italii ce voiau o lume
fără evrei la cârma economică a statelor. În economia primelor două dintre viitoarele
aliate (Anglia şi S.U.A.), evreii deţineau privilegii inimaginabile, reuşind chiar să
controleze politica respectivelor state prin marii bancheri evrei, aşa cu este cazul
clanului de bancheri Rothschild . În cazul celui de-al treilea aliat, Uniunea Sovietică,
90% din conducerea statului o deţinea o minoritate: evreii .
57
În marea confruntare militară ce se pregătea, cei mari, dar mai ales oculta
internaţională evreiască, îşi puneau problema statelor "mici", în care sferă de influenţă
vor cădea, pe care dintre giganţi îi va urma? Şi nu şi-au precupeţit eforturile pentru a
influenţa destinele acestor ţări, printre care şi România. Venirea la putere a mişcării
legionare era cel mai mare rău imaginabil pentru evrei. Ion Antonescu era o variantă
mult preferabilă. Acesta luptase în primul război mondial împotriva Germaniei, iar la
1907, în Iaşi, trăsese în ţăranii răsculaţi împotriva asupritorilor evrei. Existau deci
şanse de a fi "recuperat".
În ianuarie 1941, la numai patru luni de existenţă a statului naţional-legionar "puterile
aliate" organizează la Bucureşti un atentat asupra generalului Hansen, şeful misiunii
militare germane în România. Un asemenea atentat nu putea avea nici o importanţă
strategică în confruntarea militară a celor două jumătăţi de lume, generalul Hansen
putând fi oricând înlocuit cu alt ofiţer german. Înseamnă că alta a fost miza şi că jocul
de culise al ocultei pregătise o capcană la Bucureşti, cu miză politică. Se miza pe
încurcătura autorităţilor române, se miza pe disensiunile dintre noii guvernanţi, dar cel
mai mult, în diversiunea ce trebuia pusă în aplicare, se miza pe unii dintre oamenii din
anturajul lui Ion Antonescu.
Iată faptele! 20 ianuarie 1941. Maiorul Doring, şeful transporturilor Misiunii Militare
germane din România este asasinat în plină strada în Bucureşti, în dreptul Hotelului
Ambasador, de către spionul asasin internaţional Dimitrie Sarantopoulos. La anchetă
s-a descoperit că la intrarea în România, pe la Constanţa, a fost însoţit de doi agenţi
americani, dar se afla în slujba serviciului secret britanic pentru a-l asasina pe
generalul Hansen, şeful Misiunii Militare germane, şi numai dintr-o eroare a fost
asasinat un subordonat al acestuia.
Generalul Ion Antonescu a găsit de urgenţă un ţap ispăşitor în persoana ministrului de
interne legionar Constantin Petrovicescu, pe care l-a destituit în aceeaşi zi cu
asasinatul. Destituirea era ilegală şi abuzivă, deoarece numirea şi destituirea
demnitarilor (miniştri, secretari de stat şi prefecţi) putea fi efectuată conform actului
constituţional de la 14 septembrie 1939 numai prin decret regal, şi nu de către primul-
ministru.
Anterior destituirii sale de către Ion Antonescu, generalul Petrovicescu ordonase însă
o anchetă asupra "elementelor care desfăşoară activitate ostilă României", dar nu a
mai apucat să afle rezultatele anchetei, ce au rămas secrete şi nu au fost date
publicităţii decât după anul 1990. "Cu această ocazie a ieşit la iveală un lucru şocant.
Viza de şedere în România a agentului Dimitrie Sarantopoulos expirase înainte de
comiterea asasinatului şi a fost prelungită la cererea expresă a lui Alexandru
Rioşeanu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, în acelaşi timp mâna dreaptă a
generalului Ion Antonescu" (Teodor Filip, Adevăruri explozive ). Reiese din această
informaţie că serviciile secrete aliate, fidele intereselor evreieşti la nivel mondial,
aveau suficientă influenţă pentru a putea determina acţiunile celor mai apropiaţi
colaboratori ai generalului Antonescu.
Imediat, legionarii au organizat o manifestaţie pentru apărarea ministrului de interne
legionar Petrovicescu, strigând totodată că "un brav ostaş al armatei germane poate fi
ucis în mijlocul Bucureştiului, sub ochii lui Rioşeanu, omul jidanilor şi al grecilor". Şi
nici nu ştiau că Rioşeanu îi prelungise viza de şedere în România spionului-asasin!
58
Tot pe 21 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu dă o lovitură de stat armată,
destituind toţi prefecţii şi chestorii, majoritatea legionari. Aceştia fuseseră numiţi prin
decret regal, şi conform actului constitutiv puteau fi destituiţi numai prin decret regal.
Deciziile lui Ion Antonescu au fost astfel şi un gest de sfidare la adresa tânărului rege
Mihai. Majoritatea prefecţilor şi chestorilor fiind legionari, ei se sechestrează în sedii
refuzând să-şi părăsească neconstituţional funcţiile. Atunci, Ion Antonescu trimite
armata pentru a-i evacua forţat. Aşa a început ceea ce istoria scrisă de istoricii evrei a
desemnat ca fiind "rebeliunea legionară". Printre cei mai mari măsluitori ai acestor
evenimente a fost acelaşi evreul Roller, care după instalarea comunismului în
România a rescris întreaga istorie a românilor, pentru a le fi servită oficial cu linguriţa
în şcoli şi la învăţământul de partid. Este cel puţin ciudat să îi numeşti pe legionari
rebeli, atât timp cât poziţia lor corespundea dreptului constituţional, iar Ion Antonescu
dădea o lovitură de stat folosindu-se de poziţia de comandant al armatei pentru a-şi
instaura dictatura personală, o nouă dictatură pentru români, după cea regală a lui
Carol al II-lea.
"Rebeliunea legionară" a fost pregătită din afara ţării şi din ţară de elementele ostile
legiunii, care ştiau că legionarii se vor opune scoaterii de la putere, şi de aceea
trebuiau compromişi, în Cartea Neagră, editată recent de Comunitatea Evreilor din
România, se recunoaşte deschis că "evreii au contribuit la prăbuşirea în sânge a
regimului legionar" (se auto-recunosc deci parte beligerantă) şi că "o serie de măsuri
erau din vreme pregătite". Ministrul de interne legionar Petrovicescu semnalase cu
aproape trei luni înainte de evenimente, în cadrul Consiliului de Miniştri: "De multă
vreme avem informaţii că se produce o penetrare de comunişti în Mişcarea legionară".
Serviciile secrete sovietice (ruseşti), conduse de evrei, începuseră încă din decembrie
1940 acţiunea de dezinformare, răspândind ştiri conform cărora în România situaţia
este extrem de grea şi că regele Mihai a plecat din ţară, că se pregăteşte o revoltă
generală deoarece între membrii guvernului există neînţelegeri. Chiar cu ajutorul
secretarului de stat de la interne, Rioşeanu ("omul evreilor", cum ziceau legionarii), şi
al unor agenţi dubli ai Siguranţei, astfel de informaţii erau aduse la urechile lui Ion
Antonescu, pentru a i se sugera debarasarea de legionari.
În timpul "rebeliunii legionare" au fost scoase în stradă o mulţime de elemente, şi
legionare şi, cele mai periculoase, ne-legionare, elemente necesare creării unei stări de
haos şi a unor diversiuni care să justifice desfiinţarea statului naţional-legionar. În
acelaşi timp, armata rusă aştepta la Ungheni să poată pătrunde în ţară. Pentru a păcăli
Berlinul, astfel încât nemţii să nu ia apărarea legionarilor, postul de radio englezesc
B.B.C. a difuzat ştiri false în timpul rebeliunii, cum că legionarii s-au răsculat
împotriva Axei şi a Germaniei. Se pare că, pentru suficient timp, Ion Antonescu a avut
mână liberă de la Berlin, iar raportul trimis de Hauffe, şeful Statului Major al Misiunii
Militare germane din România nu mai putea schimba nimic, cărţile se făcuseră.
"Tulburătorii ordinii publice scria Hauffe nu nu fost legionari, ci comunişti, care
încercau să pescuiască în ape tulburi, în ţară domneşte liniştea." Oricum, comuniştii -
sau agitatorii plătiţi de sovietici - sunt descrişi de martori ca fiind pleava societăţii,
scoasă în stradă. Ei stâlceau, distrându-se, lozincile specific legionare. Astfel, în loc
de "jos masonii!", se striga "jos nasolii!"
59
B’NAI B’RITH (Fiii Legământului), lumea şi România
În scopul realizării concrete a miticei promisiuni făcute evreilor (că sunt "Poporul
Ales" peste popoare) de către Iehova prin metafizicul Legământ sau Alianţă,
"legământ" pe care noi, creştinii, îl numim generic şi Vechiul Testament, evreii
sionişti s-au organizat în societăţi mondiale secrete de tip masonic ermetic şi cu
caracter oligarhic.
Dintre aceste organizaţii secrete evreieşti, cea mai puternică a fost şi este B'nai B'rith
International (sau Uniunea Lojilor B'nai B'rith), înfiinţată de 12 evrei sionişti la New
York (SUA), în 13 octombrie 1843, şi structurată ca lojă masonică. În prezent, B'nai
B'rith International îşi are sediul central la Washington D.C. (1640, Rhode Island
Avenue-NW, în umbra Casei Albe, cu care are legături privilegiate, oricare ar fi
preşedintele) şi numără în Statele Unite şi în alte 47 de ţări mai mult de 600.000 de
membri, exclusiv israeliţi (evrei).
B'nai B'rith (Fiii Alianţei sau Fiii Legământului) a fost şi mai este implicată în toate
acţiunile secrete din lume pentru crearea unei oligarhii mondiale, a unui guvern
mondial unic, care să fie din start confiscat în mod ocult de către evrei, prin pretinsul
drept sacru de "popor ales de Dumnezeu". Încă de la înfiinţare, B'nai B'rith şi-a
afirmat idealul programatic ca fiind acela de "unire a Israelitilor în munca de
promovare a înaltelor lor interese şi acelea ale umanităţii". Care ar putea fi însă
interesele "umanităţii" din punctul de vedere al unor naţionalişti evrei (sionişti), decât
acela de a afirma şi confirma în practică dreptul metafizic al Israelitilor de "popor
ales"?
Cele 99 de grade de iniţiere ale B'Nai B'rith sunt în realitate triplarea celor 33 de grade
ale ritului masonic cel mai consacrat în lume, cel mai important şi cel mai cunoscut,
Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, cunoscut vulgar şi ca "masoneria americană". Cu
toate acestea organizaţia evreiască nu şi-a declarat aproape niciodată public caracterul
ocult sau masonic.
SIONISMUL şi COMUNISMUL. În prezent, a fost extrem de mediatizată situaţia că
apariţia comunismului a fost strâns legată de evreul Karl Marx (pe numele său real,
evreiesc, Mordechai), autor al primului Manifest Comunist, care în acţiunile sale a
fost determinat de faptul că era membru al lojei masonice israelite, Alianţa Drepţilor,
filială a puternicei B'nai B'rith.
Focar de conspiraţie şi nucleu în care se frământau ideile cele mai îndrăzneţe venite
de la centrul lojilor B'nai B'rith, Alianţa Drepţilor propovăduia mai ales în Germania,
răsturnarea totală a civilizaţiei creştine, uneltind pentru comunizarea averilor şi
fluturând în faţa proletariatului european, spectrul unei dictaturi în care ei, muncitorii,
ar fi domnit peste averile burgheziei. Spre deosebire de celelalte scrieri ale lui Marx,
nimic economic în Manifestul Comunist, nimic social. Deşi în prefaţa celei de a doua
ediţii a Manifestului Comunist (Londra 1872), Marx şi Engels recunosc în ceea ce
priveşte documentul publicat, că au fost însărcinaţi cu redactarea şi publicarea unui
program teoretic şi practic al comunismului de către societatea secretă numită Liga
Comuniştilor, din scrierile autorilor socialişti şi comunişti din epocă, rezultă că Liga
Comuniştilor nu era decât o altă firmă pentru Alianţa Drepţilor, şi pe cale de
consecinţă principiile «Manifestului Comunist», înainte de a apare de sub condeiul lui
60
Marx fuseseră deja elaborate la Hamburg, unde îşi avea sediul Supremul Consiliu
Patriarhal al Lojilor B'nai B'rith.
Alianţa Drepţilor a mai înfiinţat la Londra, în 1864, Internaţionala I Comunistă sub
conducerea lui Karl Marx, având drept program Manifestul Comunist.
Odată comunismul instalat în lume, acesta, după câteva zeci de ani, a scăpat din mâna
evreilor sionişti, cel mai celebru caz fiind trădarea lui Stalin. De aceea, la un moment
dat, comunismul a trebuit distrus, în acest scop, în Rusia (Uniunea Sovietică) fiind
folosiţi ca marionete manipulate Gorbaciov şi Elţîn. Strategia mondială sionistă a fost
schimbată cu ceea ce cunoaştem acum ca fenomen de globalizare economică
mondială.
IUDEO-MASONERIA. Tendinţa evreilor sionişti de la B'nai B'rith a fost permanent
aceea de a subordona sau acapara în folosul neamului Israeliţilor tot ceea ce are
valoare şi eficienţă în direcţia acţiunii discrete sau secrete, a controlului societăţii
umane. Aşa s-a întâmplat cu masoneria (sau francmasoneria), a cărei organizare a fost
subordonată direct şi total ritului B'nai B'rith încă din anul 1874. Era desăvârşirea
operei evreilor khazari, a căror prezenţă în Europa a determinat o puternică influenţă
cu elemente iudaice, kabbalistice asupra ocultismului modern, ca şi asupra riturilor şi
doctrinelor lojilor masonice. Chiar şi precursorii primelor loji masonice apărute la
1717 în Anglia, Rosacrucienii (Rose-Croix), ale căror cărţi, precum Fama
Fraternitatis, au fost publicate la 1614, se revendică de la tradiţia ocultă evreiască,
Kabballah, mai exact din lucrarea De arte cabalistica a lui J. Reuchlin (1455-1522).
Chiar şi denumirea de "mason" (constructor, zidar - engleză) face o trimitere expresă
la tradiţiile evreieşti, deoarece derivă din legenda arhitectului-constructor Hiram, cel
care a construit Templul evreiesc al lui Solomon, motiv al Sionului. Toate simbolurile
masonice sunt legate de meseria constructorilor, precum echerul şi compasul, iar
divinitatea este concepută ca Mare Arhitect. Masonii nu numără anii de la naşterea lui
Iisus Hristos, precum creştinii în mijlocul cărora trăiesc, ci se află în acelaşi an cu
poporul evreu.
Iată declaraţia din 1905, strict autentică, a unui fancmason, Jean Bidegain, în faţa lojei
masonice a Marelui Orient al Franţei:
"Evreii, atât de remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor de a
guverna, au creat Franc-Masoneria ca să înroleze într-însa oameni care, neaparţinând
neamului lor se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la
stabilirea domniei lui Israel printre oameni".
Chiar dacă această părere ni se poate pare exagerată, ea totuşi surprinde o realitate
incontestabilă: evreii au contribuit şi la apariţia masoneriei, şi la fundamentarea
doctrinei, şi la idealurile programatice ale acesteia.
Dar cum a preluat efectiv B'nai B'rith-ul, în veacul 19, conducerea masoneriei?
Răspunsul este simplu: prin ceea ce bancherii evrei experimentaseră şi învăţaseră de
sute de ani asupra modului de control al lumii, banii.
61
La 20 septembrie 1870 Mazzini (Mare Maestru al ritului scoţian european) şi Albert
Pike (Maestru Suprem al ritului scoţian) au înfiinţat în total secret Loja Înaltei
Francmasone fii Universale, menită a conduce prin influenţa sa întreaga masonerie
universală, Pike devenind Suveranul Pontif al Masoneriei Universale, iar Mazzini
Suveran Şef de Acţiune Politică. Sediile noii loji masonice, numite Directorii Centrale
au fost stabilite în număr de patru: la Washington (pentru America de Nord), la
Montevideo (pentru America de Sud), la Napoli (pentru Europa) şi la Calcutta (pentru
Asia-Oceania). Sediul central (Suveran Directoriu Administrativ) s-a stabilit mai
târziu la Berlin. Foarte repede, Înalta Francmasonerie Universală, respectiv Albert
Pike, a reuşit să controleze aproape întreaga masonerie mondială prin aceea ca a
recrutat (afiliat) în secret membrii celorlalte loji masonice pentru a le putea conduce
astfel.
Pasul următor a constat în acea că, Consiliul Suprem al Lojilor B'nai B'rith, cu sediul
la Hamburg, încheie cu Suveranul Pontif al Masoneriei Universale, Albert Pike, un
"Act de Concordat" (Convenţie) prin care evreii aduceau sume imense masoneriei:
«ACT DE CONCORDAT, între subsemnaţii:
Pe de o parte, Prea Ilustrul, Prea Puternicul şi Prea Divin Luminatul Frate Limmud
Ensoph (Albert Pike), Mare Maestru Păstrător al Palladului Sfânt, Suveran Pontif al
Francmasoneriei Universale, în calitate de şef suprem al ordinului, însă după ce a avut
asentimentul unanim al Serenissimului Mare Colegiu al Masonilor Emeriţi;
Pe de altă parte, Prea Ilustrul, Curajosul şi Perfectul Frate Nathanael-Kelup-Abiackaz
(Armand Levy) Locotenent Mare Asistent şi Suveran Delegat al Marelui Directoriu
Central din Neapole, Membru de onoare ad vitam al Sublimului Consistoriu Federal
de B'nai B'rith din Germania, în calitate de mandatar general, atât al acestui
Consistoriu, cât şi al acelora din America şi din Anglia, Federaţiunile B'nai B'rith
dându-i depline puteri, aceste puteri fiind examinate şi recunoscute.
S-a stabilit un acord definitiv, în numele înaltei Masonerii a Perfectei Iniţieri, Sfântul
nume al Divinului Nostru Stăpân invocat, ţinându-se seama de propunerile dintr-o
parte şi din alta, prin prezentul act de concordat, după cum urmează:
- Supremul Directori» al Francmasoneriei Universale va recunoaşte Lojile Israelite
aşa cum există acum, în principalele ţări;
- Se va constitui o Confederaţie Generală a lojilor iudaice, în care vor fuziona
Atelierele americane, engleze şi germane, adepte ale ritului B'nai B'rith;
- Sediul central al Confederaţiei, va fi stabilit la Hamburg, iar Autoritatea Suverană va
lua titlul de "Suveran Consiliu Patriarhal";
- Lojile Israelite îşi vor păstra autonomia şi nu vor depinde decât de "Suveranul
Consiliu Patriarhal" din Hamburg;
- Pentru a fi membru al acestor loji, nu este necesar a face parte dintr-un [alt] rit
masonic oficial;
62
- Secretul existenţei Confederaţiei va trebui să fie riguros păstrat de membrii înaltei
Masonerii Universale, cărora Supremul Directoriu Dogmatic va crede util a li-l face
cunoscut;
- "Suveranul Consiliu Patriarhal" din Hamburg, va trimite direct Supremului
Directoriu Dogmatic o contribuţie de 10% din cotizaţiile personale ale membrilor
Lojilor Israelite, sau un sfert din sumele centralizate la Hamburg, în folosul
propagandei generale a Confederaţiei, fără ca tezaurul din Charleston să poată stabili
vreodată un impozit suplimentar asupra drepturilor de iniţiere;
- Ritualurile Confederaţiei vor fi redactate de către o comisie numită din sânul Lojilor
Israelie nr.1 din Neiu York şi supus examinării Suveranului Consiliu Patriarhal, ales
prin delegaţiile Lojilor Israelite acum existente; Ritualurile nu vor fi definitive decât
după aprobarea lor de către Supremul Directoriu dogmatic; [...]
- Nici un frate mason din riturile oficiale, ce nu este israelit, nu va putea pretinde
intrarea într-o Lojă Israelită, oricare ar fi gradul său. Daar Magii Aleşi gr.3 al Ritului
Suprem, aparţinând unuia din Perfectele Triunghiuri ale aceluiaşi oraş, vor avea acces
de drept ca vizitatori în Loja Israelită. Numărul vizitelor lor nu va putea fi limitat... La
"Suveranul Consiliu Patriarhal" oricare Mag Ales şi oricare Maestră Templieră
Suverană vor putea intra ca vizitatori, nu de drept, ci ca oaspeţi, în urma unei cereri
adresate Suveranului Patriarh.
Semnat la Supremul Orient din Charleston sub ochiul Prea Puternicului Divin Stăpân,
I-a zi a lunii Thischri (a 12-a zi a lunii a 7-a), anul 874 al Adevăratei Lumini (12
Septembrie 1874).»
Armand Levy, evreu francez care a semnat în numele B'nai B'rith "Concordatul" cu
Masoneria Universală, nu a făcut decât să releve masonilor o realitate deja existentă,
organizarea unei structuri (loji, ateliere) de tip masonic a israeliţilor, sub obedienţa
B'nai B'rith, el fiind deja din 1860 membru al Alianţei Israelite, cea care a făcut o
puternică presiune internaţională, la 1878, împotriva recunoaşterii independenţei
României.
Odată Pactul încheiat, Consiliul Lojilor B'nai B'rith a avut cale liberă în a-şi aservi
masoneria, conform unor acţiuni de o rigurozitate diabolică. Prima acţiune a fost
înfiinţarea unui Suveran Directoriu Administrativ, cu sediul la Berlin, mutat ulterior în
Elveţia, care centraliza imensele fonduri ale masoneriei. Următorul pas a constat în
numirea ca trezorier a evreului Bleichroeder, om aparţinând lojilor israelite.
La 2 Aprilie 1891, Marele Pontif al înaltei Masonerii Universale, Albert Pike, a
încetat din viaţă. B'nai B'rith a ştiut să folosească această împrejurare pentru a
transfera sediul suprem de la Charleston la Roma, şi pentru a-l susţine la această
funcţie pe evreul Adriano Lemni.
Unul dintre marile avantaje conferite de titlul de Mare Pontif (şef suprem) pe care îl
deţinuse Albert Pike, este acela că deţinătorul funcţiei nu este obligat să justifice faţă
de casieria centrală decât un sfert din fondurile ce i-au fost puse la dispoziţie.
63
În acel timp, Lemni era Comandor al Ritului Scoţian şi al Înaltei Masonerii pentru
Europa, ca şi membru al B'nai B'rith. Cincizeci de mii de masoni, majoritatea recrutaţi
de lojile israelite, au impus de la nivelul lojilor în care activau, convocarea
Serenisimului Mare Colegiu (un congres) la Roma, pentru a se discuta alegerea unui
nou Mare Pontif, în locul lui Georges Mackey, care îi succedase la funcţie lui Albert
Pike.
Pentru organizarea Marelui Colegiu (Congres), Lemni a închiriat Palatul Borghese din
Roma, construit de papa Paul al V-lea. Fondurile puse la dispoziţie de B'nai B'rith şi-
au spus cuvântul, în urma agitatelor alegeri, Serenisimul Mare Colegiu al Masonilor
Eremiţi şi-a mutat sediul suprem de la Charleston la Roma, iar Adriano Lemni, evreu
italian, a fost ales Mare Pontif. De la acea dată, sionismul evreu a pus mâna efectiv pe
conducerea forurilor masonice, pe care oricum le influenţase şi controlase şi anterior.
Această situaţie a făcut ca de atunci, mai mulţi autori să definească fenomenul
conspirativ mondial cu numele generic de "iudeo-masonerie".
George L. Packard, în lucrarea Cine conduce America? arată că puterea masoneriei
americane tradiţionale - considerată moştenitoarea Constituţiilor lui Anderson - este
întărită de influenţa enormă a Ordinului (masonic) Internaţional B'nai B'rith.
Asemenea celorlalte formaţiuni masonice anglo-saxone, ea se prezintă drept o
organizaţie filantropică, dar participă în taină la viaţa politică. De ea sunt legaţi mai
mulţi senatori şi deputaţi, fie ca membri, fie ca simpatizanţi. Se ştiu puţine lucruri
despre organizarea B'nai B'rith, pentru că este o asociaţie încă şi mai discretă decât
masoneriile clasice, iar "renegaţii" apar doar în cazuri excepţionale.
Principal susţinător al Israelului în Statele Unite ale Americii, B'nai B'rith-ul conduce
cea mai mare parte dintre organizaţiile şi mişcările sioniste care acţionează pe
teritoriul S.U.A., în aşa mare măsură încât putem considera că centrul mondial al
deciziei sioniste se găseşte la New York. Acest lucru explică în parte diferenţele
notabile care există uneori între guvernul israelian şi marile organizaţii sioniste
americane.
Colectori de fonduri şi susţinători ai pretenţiilor financiare ale statului Israel - aflat în
permanent deficit bugetar în ciuda sumelor fabuloase vărsate de Germania cu titlu de
despăgubiri - marile organizaţii evreieşti americane impun, cel mai adesea punctul lor
de vedere în politica internă a statului Israel. Dacă într-o zi problema palestiniană ar
fi, în sfârşit, reglată, acest lucru s-ar întâmpla din cauza intereselor grupurilor de
presiune sioniste din Statele Unite ale Americii, precum B'nai B'rith şi aliaţii săi. Dar
se pare că până acum nu s-a dat nici o indicaţie Israelului să elibereze teritoriile
palestiniene ocupate de un sfert de secol.
Ca şi pentru francmasoneria tradiţională, puterea B'nai B'rith rezidă în reţeaua de
asociaţii, grupuri şi cercuri, ai căror conducători şi animatori sunt afiliaţi lojelor, dar
publicaţiile israelite din Statele Unite ale Americii sunt foarte discrete în ceea ce
priveşte activitatea B'nai B'rith.
Pe ici, pe colo, câteva articolaşe strecurate în presă sau unele comunicate oficiale
difuzate de mass-media ne confirmă că B'nai B'rith posedă agenţi infiltraţi în înalta
conducere a American Jewish Committee, American Jewish Congress, Conferinţa
preşedinţilor principalelor organizaţii evreieşti americane şi World Jewish Congress,
64
care controlează la rândul lor cea mai mare parte dintre organizaţiile evreieşti sau
sioniste americane.
Aşa cum se arată în capitolul România, Ţintă Sionistă, apropierea României de pactul
militar Nord Atlantic a avut loc în împrejurările masonice a apariţiei prealabile a
Lojilor Bazelor NATO la Bucureşti. "Masonii români afirmă ca au intrat în lojile
masonice ale bazelor NATO, încă din 1993!", scria presa romanească în februarie
1997. Ştirea apăruse şi în 1993: "Una din Lojile Bazelor NATO şi Supremul Consiliu
Mama al Jurisdicţiei de Sud al S.U.A., în 7 mai 1993 şi-au trimis mai mulţi
reprezentanţi în România, la Bucureşti". Aceştia erau Fred Klienknecht, "Suveranul
Mare Comandor al Lumii", şi adjunctul său, evreul Arnold Hermann, agent B'nai
B'rith.
Apariţia blocului militar NATO, însăşi, coincide cu perioada în care masoneria
americană (dominată la rândul ei de către B'nai B'rith) a cunoscut cea mai puternică
influenţă asupra armatei. Toţi generalii următori au fost masoni. Este cazul
generalului George C. Marshall (părintele celebrului "plan Marshall" pentru Europa
occidentală), apoi al lui Douglas McArthur - comandantul forţelor militare ale S.U.A.
din Japonia, al generalului Harold K.Johnson - şeful statului major al armatei S.U.A.,
al amiralului Arleigh A. Burke - şeful forţelor navale S.U.A., al generalului Curtis E.
Lemay - comandant al armatei aerului S.U.A., al generalului Bruce C. Clark - şeful
armatei S.U.A. staţionate în Europa occidentală după al doilea război mondial, şi în
fine al generalului evreu Lyman L. Lemnitzer, fost şef al statului major al forţelor
NATO. Aceste personalităţi masonice şi militare sunt fondatori ai "Lojilor bazelor
NATO" practicante ale ritului scoţian vechi şi acceptat.
[Alţi mari şefi militari masoni cunoscuţi au fost: generalul William C. Baker, şeful
forţelor S.U.A. din Europa; generalul Loyd L. Wergeland; vice-amiralul William F.
Raborn Jr., adjunctul şefului operaţiunilor navale, apoi director al C.I.A.. în armata
americană din Vietnam unul dintre cei mai reputaţi masoni era locotenentul-general
Herman Nickerson Jr., din corpul Marinei, care a comandat Forţa amfibie a III-a.]
B'NAI B'RITH în ROMÂNIA. Atenţia B'nai B'rith asupra României datează încă de
la înfiinţarea acestui ordin masonic israelit (1843), având în vedere colonizarea
discretă, dar masivă, a României cu evreii veniţi din Polonia şi Ucraina. Scopul
acestei atenţii era "împământenirea" evreilor în România şi dominarea de către aceştia
a întregii vieţi economico-financiare a ţării.
Prima rezidenţă permanentă din România a B'nai B'rith a fost înfiinţată în 1870 de
către consulul american Benjamin Peixotto. Tradiţia infiltrării în România a agenţilor
B'nai B'rith prin înalţi diplomaţi ai Statelor Unite ale Americii a continuat până în
prezent (a se vedea mai departe cazul ambasadorului S.U.A. Alfred Moses, care a
activat şi în timpul regimului socialist al lui Ceauşescu).
Principala influenţă pe care B'nai B'rith a desfăşurat-o în România, până în anul 1948,
a fost desfăşurată îndeosebi prin manipularea lojilor masonice penetrate de evrei, ceea
ce a împărţit practic masoneria română în două curente importante şi rivale: primul
naţional, al doilea cosmopolit şi dominat de evrei. Curentul masonic naţional, a fost
reprezentat sporadic de Marea Lojă Naţională din România şi de Ordinul Masonic
Român (care reuneau câteva zeci de loji masonice), fiind condus foarte multă vreme
65
de maiorul patriot Constantin Moroiu, care s-a implicat de multe ori în favoarea
marilor interese naţionale ale României la nivel masonic mondial. Pe de altă parte,
curentul cosmopolit (evreiesc) a fost reprezentat de lojile masonice româneşti
obediente masoneriei americane, de lojile de limbă germană sau de lojile obediente
Marelui Orient al Franţei. Mai multe încercări de instalare a unei Puteri Masonice
Naţionale controlate de evrei a fost încununată de succes abia în 1929, sub regimul
pro-evreiesc al regelui Carol al II-lea. Numele acestei "puteri naţionale" a fost acela
de Marele Orient al României, iar încercările constituirii sale datează de la l mai 1879.
Curentul masonic cosmopolito-evreiesc a urmărit mai mult promovarea interesele
economice şi politice ale alogenilor, ori s-a subordonat intereselor străine ţării. El a
fost controlat, direct sau indirect, de către B'nai B'rith prin lojile evreieşti, americane
sau "germane", de obedienţă directă la masoneria italiană sau franceză. Ca şi astăzi, se
poate spune - a se vedea declaraţiile venerabilului Dan Amedeo Lăzărescu, în
capitolul România, Ţintă Sionistă - tot Marele Orient al Franţei, format de evrei, se
opunea intereselor României.
O dată cu acapararea masoneriei universale de către B'nai B'rith, în anul 1874, în
România începe o perioadă de frământări în cadrul lojilor masonice, existând o
adevărată rezistenţă naţională masonică faţă de ofensiva israeliţilor. Iată un calendar
al evenimentelor.
LA 18/30 APRILIE 1874. S-a inaugurat noul Templu al lojii Înţelepţii din Heliopolis
(pe calea Mogoşoaiei, în Pasajul Roman la nr.7). Cu acest prilej, printre alte
discursuri, profesorul Ştefan C. Mihăilescu vorbeşte despre "Dreptul la cetăţenie",
subiect la ordinea zilei, pledând pentru sprijinirea demersurilor de naturalizare a
evreilor în România. Ştefan C. Mihăilescu susţinea că "s-a dovedit până la evidenţă că
francmasonii cei mai buni sunt apţi pentru dreptul la cetăţenie nu numai în Patria lor,
dar şi în tot Universul". Pledoaria lui St. C. Mihăilescu îi privea de fapt, în România,
pe evreii care cereau naturalizarea şi obţinerea cetăţeniei române.
7/19 IUNIE 1875. Banchetul prilejuit de serbarea solstiţiul de vară este organizat în
comun, la propunerea lojei Zur Bruderlichkeit, de cele 4 loji bucureştene: Înţelepţii
din Heliopolis, Egalitatea şi Armonia. Din multitudinea de discursuri omagiale
ocazionale s-au desprins două propuneri: a evreului Iacob Cobilovitz (Cobilovici),
privind fondarea Marelui Orient al României (controlat de B'nai B'rith), şi aceea a
ridicării (prin emiterea de acţiuni) a unui Templu Masonic în capitala ţării "pentru
cultul virtuţii şi al verităţii". Despre cât de români erau iniţiatorii controlului
masoneriei române, rezultă din lista demnitarilor lojii pentru exerciţiul 1875/1876 (din
arhiva lojii Zur Bruderlichkeit/Fraternitatea din Bucureşti - lojă de limba germană -
publicată în nr. 7-8 iul. - aug.1875 al revistei Mistria): de Fialla, venerabil onorific;
Edgar de Herz, venerabil titular; Gustav Rietz, venerabil deputat; Iuliuz Szekulisz şi
Josef Latenier supraveghetori; Emanuel Grunwald, orator, Israel Johan Preciado,
tezaurar; Franz Gunter, maestru de ceremonii; Iulius Schein, secretar; Johann Weiss,
preparator; Heinrich Topler, arhitect; dr. Eduard Ludwig, bibliotecar şi arhivar; Cocio
Cohen, ospitalier.
OCTOMBRIE 1875. Marele Orient al Franţei autorizează constituirea lojii Paix et
Union (Pace şi Unire) la Iaşi, cu Templul în str. Săulescu, formată numai din evrei,
dar având, mai întâi ca venerabil un pictor grec, iar, mai apoi, un general român de
jandarmerie.
66
1875. Membrii lojii Înţelepţii din Heliopolis din Bucureşti îşi aleg demnitarii: Ştefan
C. Mihăilescu, secretar; Iacob Cobilovitz, secretar adjunct, dr. Dimitrescu-Severeanu,
mare expert; dr. Sigismund Steiner, maestru de ceremonii, Tavernier, tezaurar; C.
Naiman, bibliotecar. În iunie 1876, ca urmare a demisiei lui Anton Costiescu din
funcţia de venerabil, alegerile în loja Înţelepţii din Heliopolis din Bucureşti au condus
la supremaţia evreilor: dr. Sigismund Steiner, venerabil, Alexandru Tavernier şi I.
Dumitrescu, supraveghetori; Ştefan C. Mihăilescu, orator; dr. Dianu, orator adjunct;
Moscu Ascher, secretar; George Rosenzweig, secretar adjunct; Adolf Deutsch, mare
expert; C. Naiman, tezaurar; A. Berger, ospitalier; Kessler, maestru de ceremonii; El.
Butoianu, custode; H.A. Levy, arhitect.
3 MAI 1877. Masonii îl scot pe Dumnezeu din templu. Îndelung dezbătută problemă
a modificării art.l alin.2 din Constituţia Masonică: "Masoneria are de principiu
existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului", s-a soldat în loja Înţelepţii din
Heliopolis din Bucureşti cu un vot ce solicita suprimarea acestui articol, pe
considerentul "proclamării principiului libertăţii conştiinţei, al toleranţei şi al
caracterului progresist al masoneriei, care urmăreşte cu stăruinţă căutarea adevărului
ce nu poate fi stabilit decât prin ştiinţă".
l MAI 1879. Anton Costiescu şi Basile-Constatin Livianu promulgă Constituţia
Masonica Română încercând prin unirea a şapte loji cosmopolite, să constituie Marele
Orient al României (controlat de evrei) ca "Putere Suverană naţională şi
independentă", încercarea nu a durat decât un an, şi nu a reuşit din cauza lojilor
"româneşti", care rămâneau pe dinafară. Fuseseră reunite lojile: Înţelepţii din
Heliopolis (o fracţiune) şi Egalitatea, de sub obedienţa Marelui Orient al Italiei, Zur
Bruderlichkeit din obedienta Marii Loji Simbolice din Ungaria, şi o lojă din
Bârlad (nu se specifică obedienţa).
1880. Apare Buletinul Marei Loji Zion nr.9, România, aparţinând lojilor masonice
pur evreieşti de pe teritoriul ţării (Districtul IX - România), cu o ierarhie depinzând de
centrul mondial de la Chicago (U.S.A.).
1881. Este recunoscut doar de către Marele Orient al Italiei un Mare Orient din
Moldova şi Valahia, contestat de Marea Lojă Naţională din România ca antinaţional
prin nerecunoaşterea denumirii din acea vreme a statului român (România), având sub
obedienţa sa câteva loji din Moldova, considerate de C.M. Moroiu, Marele Maestru al
Marii Loji Naţionale din România, "numai o fabrică de masoni evrei, care nu erau
acceptaţi în lojile din Roman, Piatra şi Bacău".
7 OCTOMBRIE 1881. Este trimisă o scrisoare de către masonul evreu Radu Emil
Scrob lui A. Grimaux la Paris cu valoare documentară pentru istoria masoneriei
româneşti, ce va fi publicată în Le monde maçonnique în 1882. În 1882, continuă
disputa dintre Constantin M.Moroiu, ca reprezentant al Marii Loji Naţionale din
România şi unii francmasoni, cu sau fără funcţii, din lojile moldovene care nu
recunosc obedienta Marii Loji Naţionale din România şi continuă să se
subordoneze Marelui Orient de Roma (Italia), în context, cum rezultă din aceeaşi
scrisoare a lui R.E. Scrob către Grimaux publicată de Le monde maçonnique (Paris),
cauza o constituie faptul că Marca Loja Naţională şi "atelierele" sale refuză indirect de
a admite israeliţi.
67
MAI 1882. Marele Maestru Constantin M. Moroiu, aflat ca ofiţer în garnizoana
Mangalia, se îngrijeşte de constituirea aici a lojei Steaua Sudului. C.M. Moroiu
mulţumeşte jurnalului La Confederazione latina (Roma) pentru apărarea drepturilor
româneşti, într-o scrisoare a direcţiunii ziarului se spune, printre altele,
"Confederazione latina este unicul ziar care întâi la Macerata, în 1871, şi în anii
următori, până azi la Roma, cu colaboraţiunea celor mai distinşi filozofi, propagă
interesele României în raporturile ei cu Orientul şi Occidentul, ale Transilvaniei în
raporturile cu ungurii, şi românilor din Macedonia în raporturile cu grecii".
8 OCTOMBRIE 1882. "Capitolul" şi loja Steaua Dunării (Bucureşti) îl "radiază"
pentru "conduită necorectă" pe dentistul bucureştean Radu Emil Scrob, gr. 18. Cu
puţin timp înainte fusese suspendat "pentru conduită nedemnă în lumea profană" şi
poetul evreu Carol Scrob, membru al lojii Progresul din Craiova. Excluderea celor doi
poate fi considerată o victorie personală a conducătorului lojilor naţionale, C-tin
Moroiu.
20-21 DECEMBRIE 1882. Are loc Congresul masonic "evreiesc" de la Roman al
lojilor din România aflate sub obedienţa Marelui Orient de Roma (Italia) în disidenţă
faţă de Marea Loja Naţională din România. Au participat, de asemenea, şi alte loji
"româneşti" (de fapt cosmopolite) aflate sub obedienţă franceză şi portugheză.
1882-1883. Lojile cosmopolite, preponderent evreieşti, din afara obedienţei Marii Loji
Naţionale din România, încearcă din nou, fără rezultat, de data aceasta cu sprijinul
Marelui Orient al Franţei, prin coordonarea lojei Discipolii lui Pitagora (aflată sub
obedienţă franceză) să formeze o aşa-zisă Confederaţie Masonică Română ca putere
masonică naţională(!)
18 FEBRUARIE 1883. Dr. St. Corvin, venerabilul lojii Farul (Constanţa) adresează
lui I. Dănescu de la "capitolul" Steaua Moldovei (Roman) un răspuns public la
scrisoarea acestuia. Dr. Corvin constată că I. Dănescu s-a făcut "avocatul" lui Meiltz
& Co. (doi evrei masoni pe nume Noel-Meiltz - Victor şi Didier -, primul profesor din
loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, al doilea venerabil al lojii Ştefan cel Mare din
Roman) care nu au alt scop decât de a-l sili pe Marele Maestru C-tin. M. Moroiu să
demisioneze. Doctorul Corvin subliniază că "este nedemn pentru orice român liber,
într-un stat liber, d-a se încatena singur şi a se face tributar străinilor" (evreilor).
1903. Loja Progresul a B'nai B'rith din Roman desfăşura o puternică campanie de
strângere de fonduri pentru cauza israelită.
1906. Cu prilejul Marii Expoziţii Jubiliare "40 de ani de domnie a Regelui Carol",
Constantin M. Moroiu prezintă Secţiunii de Istorie lucrările Marii Loji Naţionale din
România cuprinse în trei volume "ce conţineau acte referitoare la diferite chestiuni
naţionale: revoluţia de la 1848, Unirea Moldovei cu Muntenia, chestiunea Basarabiei
la 1878, chestiunea Dunării, chestiunea românilor din Ardeal, chestiunea românilor
din Macedonia, corespondenţa secretă dintre primul ministru Ion C. Brătianu cu
Ilustrul Frate Mare Maestru Constantin Moroiu relativă la însărcinările şi misiunile
secrete ce le avusese cel din urmă după însărcinarea celui dintâi faţă de Marile Oriente
Străine".
68
29 APRILIE 1910. Ziarul Universul anunţă şedinţa comună a lojilor România
(Bucureşti), de sub obedienţa Marelui Orient al Italiei şi Zur Bruderlichkeit
(Bucureşti), de sub obedienta Lojii Zur Sonne din Bayreuth (Germania), ceea ce arată,
de fapt, o revigorare a activităţii masonilor evrei.
22 APRILIE 1911. Constituirea lojii de limba germană Sapientia, pusă sub obedienţa
Marii Loji din Prusia Royal York zur Freunschaft. Demnitari aleşi (evrei): Josef
Hennenvogel, negustor, venerabil; Adolf Schwarz (directorul Fabricii de Hârtie) şi
Herman Sherzer (negustor) supraveghetori; A. Dobrovici (funcţionar) secretar; Jos.
Posmantir (procurist la puternica bancă evreiască Marmorosch Blank & Co.) orator;
O.F. Brandt (director al fabricii Kaiser deutscher Vizekons din Ploieşti) maestru de
ceremonii; Jos. Haffner (funcţionar bancar) tezaurar; Carl Weinstein (procurist la
fabrica Alfred lowcnbach & Co.) arhitect, Jacob Haffner (funcţionar) ospitalier. În 22
Aprilie 1912, la un an de la constituirea Sapientia (Bucureşti) aceasta avea 33 de
membri (28 gr. l, 3 gr. 2 şi 2 gr. 3).
1912. Cu prilejul noilor alegeri din loja România (Bucureşti) venerabil devine (în
locul lui Ştefan M. Şoimescu) J.J. Rigani. Au mai fost aleşi: Toma Plăiaşu şi Wilhelm
Zimmermann (supraveghetori), Cristea Berider (secretar); Leon Ruzicka (orator)
Alfred M. Elias (tezaurar-casier), Philipp Lustgarten (ospitalier); Max Gotea (orator
adj.), Gustav Davys (secretar adj.), Mauriciu Fain (maestru de ceremonii); Eftimie
Ionescu (preparator), A. Goldenberg (custode) şi Marcel Porn (port stindard). În
comisia financiară Paul Speier, Isidor Josef şi Ernst Porn; în Comisia de drept: Ştefan
M. Şoimescu, Gustav Schmidt şi Carl Reschofsky; iar în Comisia de binefaceri: Philip
Lustgarden, Jakob Feyns şi Francisc Russel. Avem deci de a face cu o lojă evreiască
numită... România.
l IULIE 1919; Marcel Huart, venerabilul lojii Ernest Renan din Paris, îl anunţă pe Al.
Vaida-Voievod, membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, că
audierea sa şi a colegilor săi, membri ai delegaţiei transilvane (Voicu Niţescu, Mihai
Şerban, dr. Gh. Crişan, Traian Vuia şi Caius Brediceanu), care au făcut cerere de
primire în francmasonerie, va avea loc în ziua de 7 iulie, în faţa Comitetului de
admitere al Lojii, din 16 rue Cadet, în clădirea Marelui Orient al Franţei, controlat de
evrei.
Al. Vaida-Voievod nota că intrarea în masonerie a făcut-o "în interesul paralizării
propagandei", împotriva activităţii delegaţiei guvernamentale române la Conferinţa de
Pace de la Paris din 1919, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu pentru
recunoaşterea României Mari în graniţele ei fireşti. A doua menţiune a lui Al. Vaida-
Voievod se referă la faptul că intrarea în masonerie (ce făcea parte dintr-o acţiune
diplomatică de apropiere de cercurile masonice franceze, avea scopul capacitării
acestora faţă de interesele politice româneşti) s-a făcut cu acordul primului ministru
("Brătianu a aprobat"). Realitatea acestei înregimentări masonice era îndulcirea
atitudinii evreilor împotriva României Mari, încercare nereuşită.
1920-1922. Noi isprăvi evreieşti! Un evreu, Charles Blumenthal, fondează la
Bucureşti loja masonică Jacob Schriff nr.7 şi dispare cu fondurile acesteia. Mai întâi
Bercovici (J. Bercovitz), apoi Bernard Hornston, translator la Legaţia americană din
Bucureşti, vor încerca refacerea ei, schimbându-i numele în loja McBlain Thompson
nr.l şi punând-o sub obedienţa lui American Federation of Freemasonery din Salt
69
Lake City, fără prea mult succes. Loja trece apoi într-o obedienţă independentă sub
denumirea de Marea Lojă Francmasonică Americano-Română (controlată din umbră
de B'nai B'rith) reuşind în scurt timp să reunească peste 150 de membri. Printre
conducătorii lojii îi aflăm pe Adolf Stern, W. Filderman, şi I. Peltz, evrei.
În 1922, însă, însuşi fondatorul lojii este radiat pentru necinste şi la rândul său, chiar
patronul american, Mc. Blain Thompson, are probleme la el în U.S.A. Loja va fi
reorganizată în 1922, după vizita la Bucureşti a lui Ossian Lang, delegatul Marii Loji
din New York, stabilind sediul templului în str. Nicolae Golescu nr. 1. "Marea Lojă"
capătă o structură nouă, formată din trei loji: Română nr. l, Steaua Dunării nr. 2 şi
Redeşteptarea nr. 3. Cu prilejul acestei vizite, Ossian Lang a studiat şi situaţia lojilor
masonice din Transilvania de după unirea cu România, în vederea raportării la New
York.
15 MARTIE 1922. Jean Pangal, V. Roată şi I. Arapu fac o vizită lojii Unirea
(Bucureşti), aflată sub obedienţa Marelui Orient al Franţei şi obţin ca şedinţele
"atelierelor" Supremului Consiliu de 33 al României Mari să fie ţinute în Templul
acesteia (Convenţia este semnata de Jean Pangal, Peretz şi Arapu). În August 1922, în
cadrul unei întâlniri de la Capşa, se stabileşte lansarea carierei masonice a lui Jean
Pangal, care urma să demareze iniţieri masonice "în numele Marelui Orient al Franţei,
în loja Unirea din Bucureşti", urmând ca apoi să fie aleasă în fruntea Supremului
Consiliu de 33 al României Mari "o personalitate demnă de toată stima şi regulat
iniţiată". Era un nou atac asupra lojilor naţionale neevreieşti, îndeosebi asupra lui C-
tin Moroiu.
1922. În bătălia pentru subordonarea lojilor din Transilvania (recent alipită de
România Mare), intens abordate de lojile cosmopolite şi evreieşti, Zwiedinek,
aghiotant regal, din ordinul reginei Maria intră în componenţa unei loji din Braşov
"care avea conducerea lojilor din Ardeal" cu misiunea "să încerc dacă lojile minoritare
din Ardeal se pot uni cu [Marea] Lojă Naţionala din ţară", împlinindu-şi misiunea,
Zwiedinek va demisiona mai apoi din masonerie, după semnarea Tratatului de
unificarea a Marii Loji Simbolice din Braşov cu Marea Lojă Naţională de la
Bucureşti, în 1931, (demisia probabil a intervenit şi la cererea expresă a ministrului
Armatei, generalul Cihovski, care ordonase o anchetă privind apartenenţa ofiţerilor
superiori la masonerie).
3 IANUARIE 1923. Întoarcere de 180° în Supremul Consiliu de 33 din România,
care, denunţând angajamentele prealabile ale lui Jean Pangal, hotărăşte prin decret
federalizarea lojilor de pe teritoriul României, în Marea Lojă Naţională, "putere
absolut autonomă şi suverană pentru gradele simbolice 1-3". Sediul Marii Loji
Naţionale din România va fi stabilit în str. Câmpineanu nr. 45. De aceea, la 11
ianuarie 1923, Supremul Consiliu de 33 din România notifică Marelui Orient al
Franţei că "numai el poate administra gradele înalte pe întreg teritoriul românesc"
poziţie care va duce la răcirea relaţiilor dintre cele două "puteri masonice suverane".
Mai mult, în martie, Supremul Consiliu de 33 din România se uneşte cu Marea Lojă
Naţională.
1923. Reacţie a lojilor cosmopolite şi evreieşti. Pentru o scurtă perioadă de timp, lojile
româneşti din obedienţa Marelui Orient al Franţei, grupate în jurul lojei Unirea din
Bucureşti, s-au constituit în Federaţia Lojilor Marelui Orient al Franţei în România, în
70
scopul făţarnic al "asigurării mersului dezvoltării normale a Francmasoneriei în
România". Totodată, se constituie o Comisie Consultativă a lojilor din obedienţa
americană din România, la conducerea căreia se afla evreul Marcel Davidovici.
Ossian Lang, însoţit de fostul mare maestru al Marii Loji Americane din New York,
evreul Scudder-Townsed, face o nouă vizită în România pentru a acorda
"recunoaşterea deplină organizării lojilor de sub obedienţa americană" unui număr de
7 loji din România, recent constituite în Marea Lojă Districtuală a Marii Loji din New
York, moment în care şi-a încetat activitatea Comisia Consultativă.
2 FEBRUARIE 1924. Consiliul Federal al Marii Loji Naţionale din România
protestează împotriva calomniilor cuprinse în "Buletinul Asociaţiei Masonice
Internaţionale" de la Geneva (Raportul Lang-Scudder), iar la 12 Aprilie 1924,
Consiliul Federal, sub preşedinţia Marelui Maestru Zamfir C. Arbore ia act de
răspunsurile primite de la diferite ordine masonice, ca urmare a protestului din
februarie 1924 la "Raportul Lang-Scudder" (publicat în "Buletinul Asociaţiei
Masonice Internaţionale" de la Geneva, nr. 9/1923) şi hotărăşte publicarea atât a
documentelor româneşti, cât şi a ecourilor primite din străinătate.
MAI-IUNIE 1924. Unii membri ai Lojii Române nr. 1, din obedienţa americană (deci
evreiască) au trimis prin intermediul delegaţiilor Marii Loji din New York, Ossian
Lang şi Scudder-Towsend, un "Memoriu" în care pledează împotriva unirii lojilor din
Vechiul Regat (numite "române") cu cele din Transilvania (numite "maghiare"),
considerându-le, pe acestea din urmă, superioare ca număr de loji şi membri,
"superioare însă şi ca putere de înţelegere a circumstanţelor politice de după război, ca
putere de înţelegere a raporturilor internaţionale, ca forţă de voinţă".
30 OCTOMBRIE 1924. În cuvântul său la Conventul anual al Marii Loji Naţionale
din România, Jean Pangal (convertit pe moment la "cauza naţională", în fapt el se va
dovedi un măr otrăvit printre masonii români) arată că aceasta "are un singur scop,
acela de a consolida statul unitar naţional român şi că ea (Marea Loja) se pune prin
urmare în serviciul ţării în mod necondiţionat". Se referă apoi la "activitatea lojilor de
sub obedienţa americană şi maghiară de pe teritoriul României care caută să provoace
discordia şi ura acolo unde noi luptăm pentru unificarea sufletească, tentativele lor vor
rămâne deşarte şi într-un viitor foarte apropiat aceste organizaţii vor pieri sub
dispreţul unanim al poporului nostru". Pangal îşi uitase poziţia din urmă cu doi ani,
când se auto-punea sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, controlat de evrei şi ostil
României. Poziţia sa duplicitară se va manifesta, însă, de-a lungul întregii cariere
masone, el însuşi fiind evreu. Cu aceeaşi ocazie, el mai afirma, machiavelic, că "un
român care stă sub o obedienţă masonică străină, atunci când în ţară există o
Masonerie Naţională, se face în mod conştient sau inconştient unealta străinătăţii şi a
intereselor străine de neam". Era exact ceea ce credeau masonii români şi aşteptau să
audă de la un lider al lor. Totodată, astfel, Pangal şi-a câştigat încrederea politicienilor
naţionalişti români, de care avea nevoie pentru a-l sprijini pe prinţul Carol al II-lea (şi
evreimea din jurul său) să preia Coroana României şi conducerea statului român.
MAI-IUNIE 1929. Masonul evreu Mihail Negru, secretar de redacţie la ziarul
Universul recrutează pentru iniţiere numeroşi ofiţeri, cu deosebire din aviaţie şi
marină, care apoi "sunt luaţi în primire şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să
vină în ţară, că sunt datori să lucreze camarazii spre a-i câştiga acestei idei întrucât
starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată decât de un rege major şi energic
71
care nu poate fi decât prinţul Carol".(...) "Zilele trecute comandorul Bucholzer, din
Şcoala navală din Constanţa, a luat parte la o întrunire a membrilor lojii (Steaua
Polara) cu care ocazie a ţinut un discurs înflăcărat pentru prinţul Carol".(...) "Sunt
mulţi evrei în această lojă şi convingerea (informatorului care relatează Serviciului de
informaţii) este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul pentru aducerea prinţului
Carol, întrucât sunt siguri de el că-i va proteja în orice împrejurare şi că în caz că ar
izbucni mişcarea violentă de răsturnare a bolşevicilor, evreii care vor cădea cei dintâi
victime ai pogromurilor ce vor avea loc [în Rusia] vor fi toleraţi a se refugia în masă
în România".
5 SEPTEMBRIE 1929. Ofensivă deplină a evreilor masoni. Prin sentinţa nr. 78/1929
a Tribunalului Ilfov, Secţia I Civilă (dos. 3425/1929), rămasă definitivă, s-a
recunoscut personalitate juridică Asociaţiei Marelui Orient al României, cu sediul în
Bucureşti, str. Lipscani nr. 21, şi s-a dispus înscrierea ei în Registrul persoanelor
juridice. Conducerea declarată era formată din: dr. Gh. Gheorghian (preşedinte),
general Gh. Solacolu (vicepreşedinte), Iosif Posmantir (casier evreu), dr. Leo
Salzmann (secretar evreu), Dumitru Vasilescu, Alfred Paucher, Hugo Humulescu,
Alfred Nehuta (membri). În 1930, alegerea Consiliului Ordinului Marelui Orient al
României îi propulsează pe St. Brănişteanu (Braunstein), vicepreşedinte activ; Leo
Salzmann, mare secretar permanent; S. Feldmman, prim mare veghetor; Marcel
Solacolu, prim mare veghetor adjunct, ş.a.
2 DECEMBRIE 1933. Marea Loja Naţională din România votează, în cadrul
Conventului anual, o Moţiune prin care masoneria să susţină regimul carlisto-
evreiesc, să facă "un zid de nepătruns în jurul Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea,
Marele nostru Protector, aşa încât el să poată, în linişte, lucra la propăşirea statului şi a
ţării" !
OCTOMBRIE 1936 - FEBRIARIE 1937. Conflictul intern din loja Lumina din
Constanţa s-a extins şi în celelalte "ateliere" din acest oraş; el avea drept obiect
cererea masonilor români de a fi excluşi din loji masonii "supuşi" (străini) şi, în
special, evreii. O altă revendicare (imediat aprobată) a fost aceea de a se pune în
templu portretul Suveranului (regele Carol al II-lea), în scopul de a atenua o ripostă
dură din partea regelui. Putem conchide că după ce l-au scos pe Dumnezeu din
Constituţia Masoneriei Române, masonii români l-au pus la loc de cinste în Templu
pe amantul regal al evrecei Grunberg.
72
Băncile româneşti - ţinta israelită
"În secolul 19, capitalismul financiar era concentrat pe scară naţională în constelaţii din diverse ţări...
Dar la începutul secolului 20, dinastiile de bancheri Rothschild, Baring, Erlanger, Schroder,
Seligman, Speyers, Mirabaud, Mallet, Warburg, Oppenheimer, Schiff etc., care preluaseră puterea
financiară
în constelaţiile bancare naţionale s-au unit peste graniţele naţionale şi au produs o schimbare radicală,
creând un sistem financiar internaţional unitar, pe care intenţionează să-l ţină sub călcâiul lor"
(Ivor BENSON, FACTORUL SIONIST, INFLUENŢA IUDAICĂ
ASUPRA ISTORIEI SECOLULUI XX)
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au ca acţionari majoritari
cele şapte state cele mai industrializate. "Niciodată aceştia nu vor vrea
ca noi să avem piaţă de desfacere."
(NICOLAE VĂCĂROIU, FOST PRIM-MINISTRU AL ROMÂNIEI)
Faptul că băncile româneşti au fost în ultimii ani ţinta unor atacuri din partea
finanţelor evreieşti este dovedit cu prisosinţă de falimentul BANCOREX (desăvârşit de
un agent al familiei bancherilor evrei Rothschild) şi al BĂNCII INTERNAŢIONALE A
RELIGIILOR (a cărei prăbuşire totală a fost cauzată de plasamentele masive efectuate
de bancă în Fondul Naţional de Investiţii - F.N.I., fond mutual condus de escroaca
evreică Maria Vlas, refugiată până de curând în Israel), precum şi de preluarea
mafiotă a Băncii DACIA FELIX (EUROMBANK) de către grupul israelian Mandler-
Robinson.
Israeliţii însă, încă de la întemeierea României ca stat modern, fapt istoric la care au
încercat a se opune, au fost permanent preocupaţi de dominarea activităţii financiar-
bancare a ţării, în acest sens fiind finanţaţi de banca ROTSCHILD din Frankfurt, unde
se afla şi sediul european al organizaţiei sioniste B'nai B'rith.
Cum s-au întâmplat lucrurile, de fapt?
"TARUL MOLDOVEI", UN CHIABUR EVREU
Să ne întoarcem în timp pe la 1800, în Iaşi, capitala Principatului Moldovei. Găsim
aici funcţionând din plin firma evreului Michael Daniel, care se ocupa cu schimbul de
bani şi cu împrumuturile, fiind cea mai mare afacere în domeniu, celelalte similare
aparţinând tot unor evrei. Din 1840, afacerea a devenit firma Michel Daniel & Fiul,
funcţionând în această formă până în 1902, când a încetat din viaţă "Fiul", Israel
Daniel. După 1848, el extinsese mult afacerea părintească, a strâns un imens capital,
deţinând şi 15.000 hectare în moşii din cele mai bune din întreaga Moldovă, obţinute
din executarea boierimii române care nu şi-a putut plăti datoriile contractate la
cămătarul-bancher evreu Israel Eheim Daniel.
73
Ce ne poate spune porecla lui Israel Daniel, de "ţar economic şi financiar al
Moldovei", decât că puterea economică cvasi-totală în Moldova acelei epoci aparţinea
evreilor?
Firma asociaţilor Daniel (tatăl şi fiul) a demarat din 1819 relaţii de credit cu case de
bancă din Augsburg, Verona, Veneţia, Viena şi Istanbul. Israel Daniel a ajuns chiar să
administreze averea şi moşiile primului domnitor regulamentar al Moldovei, Mihai
Sturdza. Imensa putere pe care o căpătase bancherul-cămătar Israel este dovedită de
ridicarea sa la rangul aristocratic de Spătar (boier de mare rang), dobândit pentru
întâia oară de un evreu. Iată hrisovul cu pricina, datat la 1858: "Prinţul Neculai
Conachi Vogoride, Caimacanul Principatului Moldovei, cunoscut şi sciut face la toţi
cărora se cuvine a sci, că luând în consideraţie serviciile ce D. Israel Eheim Daniel a
plinit..., după prerogativele date Caimacăniei îi hărăzeşte rangul de: Spătar...".
La sfârşitul veacului 19, afacerea lui Israel Daniel s-a transformat în Casă de Bancă,
întreţinând relaţii strânse cu Credit Lyonnais (Franţa), Dresdner Bank (Germania) şi
cu Nathan Rothschild (Anglia). Cea mai bună relaţie a fost însă aceea cu Banca
Rothschild din Frankfurt, care l-a creditat cu sume imense, ori de câte ori a avut
nevoie să dezvolte un "ghişeft", de multe ori salvându-l chiar din încurcături.
Unul dintre cele mai importante episoade ale vieţii lui Israel Daniel a fost plasarea sa
în anul 1883 la conducerea de la Iaşi a Băncii Naţionale a României, prima bancă cu
adevărat naţională, înfiinţată în 1880 la Bucureşti. Este cu atât mai curioasă prezenţa
(sau infiltrarea!) unui evreu în conducerea acestei bănci, cu cât ea s-a impus în cele
din urmă ca o bancă liberală, care îşi propunea să spargă monopolul băncilor evreieşti,
Banca Naţională a României oferind o adevărată şansă de dezvoltare economică
naţională, prin creditele oferite cu dobânzi de numai 4-6%, faţă de dobânzile de 15-
30% practicate de celelalte bănci, toate evreieşti. Oricum, Israel Daniel s-a bucurat
pentru foarte puţin timp de această poziţie, boala şi moartea curmându-i activitatea de
bancher.
AFACERI şi cu DOMNIA, şi cu MASONII PAŞOPTIŞTI
Şi în Principatul Ţării Româneşti, primul bancher-cămătar cunoscut la noi a fost tot un
evreu, Hillel B. Manoah. Însuşi statul român era îndatorat preponderent către acest
evreu. Dintr-o evidenţa a arhivelor, rezultă că în 1836, aproape 80% din
împrumuturile Ţării Româneşti erau contractate de la evreul Manoah, care îşi
conducea afacerile bancare din sediul unui han ridicat special în acest scop.
Duplicitatea bancherului evreu Hillel Manoah, este dovedită de faptul că, deşi finanţa
"visteria domnească" (statul), a finanţat în acelaşi timp şi "revoluţia" masonică de la
1848, confirmând încă o dată legăturile masoneriei europene cu evreii. De aceea,
Hillel B. Manoah a fost numit la 1848 chiar "Prezident al Municipalităţii
Revoluţionare".
În virtutea banilor primiţi de la bancherii evrei de către revoluţionarii masoni, Ion
Heliade-Rădulescu scrisese pe steagul tricolor al "Revoluţiei" de la 1848, următorul
ideal programatic: "Emancipare Izraeliţilor", ceea ce însemna de fapt privilegii pentru
evrei. Peste zece ani, acelaşi Heliade-Rădulescu, înţelegând ce vor în realitate evreii
74
de la români, avea să publice studiul Israeliţii şi Jidanii, (moment numit de istoricul
Nicolae Iorga ca "trezirea lui Ion Heliade-Rădulescu"), care scrisese:
"Nu vedeţi dumneavoastră că tartanii din Englitera şi Franţa nu cer drepturi de
cetăţeni în România, ci privilegii, supremaţia, voind a fonda o supremaţie a banilor, a
Viţelului de Aur? Cer ceea ce noi nu putem da până la ultimul român...
Înainte însă de a evoca afacerile evreilor bancheri din Bucureşti, pentru un singur alt
caz, ne vom întoarce la Iaşi, la 1857, când, după insistenţe vecine cu fanatismul,
evreul şarlatan Nulandt a primit concesiunea domnească (aprobarea oficială) de a
înfiinţa ceea ce s-a numit "Banca Naţională a Moldovei". Din acţiunile emise,
bancherului Nulandt i-a revenit "prin subscriere" 90% din pachetul de acţiuni, adică
controlul total al băncii, în mod perfid el nu a vărsat însă sumele necesare acestei
subscrieri, lăsând să intre în capitalul social doar fondurile rezultate din subscrierea
celorlalţi acţionari. După numai un an de funcţionare, banca a dat faliment datorită
speculaţiilor suspecte în care a fost implicată. Cea mai celebră pierdere a fost cea
derulată prin sucursala din Galaţi a Băncii Naţionale a Moldovei ca urmare a
"achiziţionării de cămile" din Egipt, care urmau a fi furnizate armatei engleze din
India. După ce au fost scoşi banii din ţară, în mod straniu a fost reziliat (?)
"contractul" cu armata engleză, iar pentru ca "investiţiile" să nu moară de foame, li s-a
dat drumul în deşert. Şarlatania este mai mult decât evidentă, deoarece cămilele nu
trăiesc în sălbăticie, iar aşa-zisa cumpărare a fost o spoliere mascată a Băncii
Naţionale a Moldovei.
Banca Marmorosch,
Canalul de spoliere a românilor
Banca evreiască cunoscută mult timp ca cea mai puternică bancă comercială
românească este Banca Marmorosch, Blank & Co. Această bancă şi-a început
activitatea la 1848 în Bucureşti, într-o casă dintr-un şir de mici prăvălii din străzile
Băcani şi Blănari, în care Iacob Marmorosch activa şi ca negustor şi ca "împrumutător
de bani". La 1874 a pus bazele efective ale băncii împreună cu alt evreu, Mauriciu
Blank, banca fiind comanditată de marea bancă evreiască LOBEL din Viena. În timp,
sediul central al băncii s-a mutat pe rând, din zona Lipscani, pe strada Doamnei, într-
un imobil construit de celebrul Anghel Saligny. După 1905, mai multe bănci străine s-
au asociat celor două familii evreieşti Marmorosch şi Blank, deţinând împreună
banca, care şi-a păstrat totuşi numele deoarece a continuat să fie administrată de către
familiile evreieşti din România, îndeosebi de Aristide Blank, autorul principal al
jafului ce avea să urmeze. Astfel, cu spijin financiar extern, Marmorosch, Blank &
Co. Bank a ajuns să înfiinţeze în România mai multe bănci, îndeosebi Banca
Industrială, bănci pe care practic le controla, deţinând curând părţi importante în
capitalul mai tuturor întreprinderilor mari din industria românească.
Dar aşa cum ar trebui să fie de aşteptat, şi această mare bancă evreiască se pregătise să
tragă o mare păcăleală românilor, şi acest lucru s-a întâmplat în anul 1930. Vom cita
din lucrarea de referinţă a lui Radu Negrea, Puterea şi Banii, care ne este o bună
călăuză:
75
"Observatorii avizaţi ştiau că imobilizările şi împrumuturile făcute în goana după
acaparări, profit şi influenţă împinseseră de mult această bancă într-o stare de
faliment, ascunsă sub cifre de bilanţ ce nu reflectau realitatea.
Dacă cineva are curiozitatea şi deschide după atâta timp darea de seamă pe 1930,
prezentată acţionarilor tocmai când la ghişee se formaseră cozi lungi pentru restituirea
depunerilor, se poate afla (observăm în rândurile ce urmează că încă de atunci se
practica în sistemul bancar din România, bilanţul "dublu" sau fals, aşa cum evreii au
mai procedat recent şi la Fondul Naţional de Investiţii, la Bancorex şi la Banca
Internaţională a Religiilor - n.a.) că Banca Marmorosch, Blank & Co. a procedat, în
exerciţiul analizat, la evaluarea activului cu cea mai mare severitate şi a făcut noi
amortizări însemnate, că participa la 12 bănci, 57 de întreprinderi şi o societate de
asigurări şi realizase un beneficiu net de 90 milioane lei. Nici o menţiune despre
imobilizări, portofoliu "putred", pierderi, insuficienţă de lichiditate, pericol de încetare
a plăţilor. Totul era în regulă."
Partenerii favorizaţi informaţional de către administraţia evreiască a băncii au început
în 1930 retragerile masive de la Banca Marmorosch, Blank & Co., fiind astfel scoase
din România sume fabuloase, iar abia când situaţia băncii a devenit definitiv
dramatică, micii depunători români au trecut literalmente la asaltul ghişeelor. Pentru
prima oară România a cunoscut manifestările de stradă ale depunătorilor ruinaţi, cu
care ne-am obişnuit aşa de bine în ultimii ani, dar şi corupţia deşănţată a oficialităţilor,
care au băgat mâna în buzunarul contribuabilului de rând în folosul unor bancheri
veroşi, care aşa cum se va vedea, nu diferă deloc de a celor de azi.
Fotografiile din presa vremii arată cordoanele de jandarmi înarmaţi păzind sediul
impozant al băncii Marmorosch, Blank & Co, în timp ce mulţimea panicată a
deponenţilor bloca strada Doamnei, iar oameni agitaţi împânzeau zona numită "City-
ul bucureştean".
Nimic nu mai putea opri falimentul programat al băncii, în schimb şi această situaţie a
fost speculată tot în defavoarea statului român, care s-a grăbit să scoată bani din
buzunar pentru patronii evrei ai băncii.
Deşi termenul nu era încă consacrat, ceea ce a urmat a fost o "inginerie financiară",
numită în epocă "combinaţie". Banca devenise un colos cu ramificaţii în toată
economia românească, motiv pentru care deja supravieţuia prin subvenţiile statului.
Banca avea mai multe sucursale, precum cele de la New York şi Paris, în ţară mai
avea alte peste 20 şi înfiinţase alte 10 bănci. Ca o adevărată caracatiţă economică,
Marmorosch, Blank & Co. înghiţea aproape total industria românească. În extracţia
petrolieră: întreprinderile Steaua Română, Creditul Petrolier, Petrolul, Cometa, Petrol
Block, Petrolul Românesc, România Petroliferă ş.a.m.d. În extracţia minieră:
întreprinderile Aluminia, Minieră, Mircea Vodă etc. În metalurgie: Astra (actuala
întreprindere de vagoane Arad, recent "privatizată" tot în favoarea unor evrei
americani), Vulcan, Metalica, Fabrica de Armături, Industria Motoarelor,
Transilvania, Şantierele Române de la Dunăre etc. În chimie: Prima Societate Româna
de Explosibile (Făgăraş), Fleming, Amylon. În energie: Omnium Electric Roman.
Fabricile de zahăr Chitila, Danubiana şi Jujica, fabrici de zaharoase precum Kandia
etc. În curele balneare: Societatea Govora-Călimăneşti, Tekirghiol ş.a., Olăneşti ş.a.,
76
Institutul Balnear Sinaia etc. De asemenea nu au scăpat controlului Băncii
Marmorosch, Blank & Co. ramurile economice româneşti precum industria textilă,
construcţiile, transporturile, pielăria, sticlăria, exploatările forestiere, agricultura,
comerţul etc.
Calculul patronilor băncii nu putea decât să funcţioneze. Statului român i se înfăţişa
spectrul unui posibil colaps al economiei româneşti, chiar falimentul celor mai mari
întreprinderi, dacă banca ar intra în încetare de plăţi. Această finanţare de către statul
român, prin Banca Naţională, a marii bănci private a evreilor Marmorosch şi Blank a
durat iniţial 10 luni, până în octombrie 1931, prin creşterea rescontului (preluarea de
către banca centrală a unei părţi din obligaţiile de finanţare a unei bănci comerciale,
care obţine astfel mijloace înainte de scadenţa titlurilor) de la 274 milioane lei la 1,85
miliarde lei (precizăm că era vorba de leul "tare" din perioada interbelică). Avem deci
un prim cadou făcut băncii falimentare.
Vom cita iarăşi pe Radu Negrea, asupra acestui moment:
"Urmare dispoziţiei ministrului de finanţe, s-a preluat un portofoliu putred al băncii în
dificultate, de peste un miliard lei, alcătuit în bună parte din cambii ale societăţii
afiliate, Banca Industrială. Manevra nu putea nici măcar salva aparenţele, fondurile
primindu-se practic pentru un fel de poliţe fără valoare reală, date chiar de datornic."
Cum "gaura" de la Marmorosch, Blank & Co. era mult mai mare, ingineria trebuia
săvârşită astfel încât tot statul român (în fapt, populaţia românească) să plătească toate
oalele sparte. În acest scop a intrat în combinaţie o a treia entitate, Sindicatul Bancar
din România. Ni se pare greu de crezut că guvernanţii vremii, struniţi şi manipulaţi de
regele Carol al II-lea, chiar credeau că vor mai salva cea mai mare bancă (evreiască)
din ţară, că nu aveau cunoştinţă de reala dimensiune a jafului. Totuşi, ei au perseverat!
Sindicatul Bancar (compus prin asocierea mai multor bănci) a pus la dispoziţia Băncii
Marmorosch, Blank & Co. un pachet de titluri de credit considerate sigure. Pe această
bază, Banca Naţională i-a mai acordat Băncii Marmorosch, Blank & Co. un credit de
750 milioane de lei, iar apoi a restituit grupării de la Sindicatul Bancar, ce venise în
ajutorul băncii, întregul pachet de cambii.
"Banca falită a rămas cu milioanele - relatează Radu Negrea -, banca de emisiune
(Banca Naţională) cu nimic şi, ca un fel de garanţie pentru restituirea sumei, s-a
înfiinţat societatea DISCOM. Fondată ad-hoc de Banca Marmorosch, Blank & Co.,
societatea Discom a preluat obligaţia de rambursare a creditului de 750 milioane lei,
plus dobânzile, primit de la Banca Naţională. Dar de ce? Ministerul Finanţelor i-a
concesionat societăţii Discom, cu mare bunăvoinţă, monopolul de stat al tutunului, în
condiţii incomparabil mai avantajoase faţă de Poştă, concesionara precedentă. Aşadar,
substanţiala asistenţă financiară primită de banca comercială în dificultate se recupera
printr-o societate paravan, graţie generozităţii statului şi cu concursul... fumătorilor. S-
au aflat şi alte aranjamente, precum legarea plăţii unei părţi din angajamentele băncii
a câtorva lucrări publice cu preţuri umflate, iarăşi fiind puşi contribuabilii să suporte
pierderile falitei."
Cu alte cuvinte, ca răsplată pentru dezastrul provocat, patronii evrei ai Băncii
Marmorosch s-au ales cu exclusivitatea comerţului cu tutun pe România, în cele mai
avantajoase condiţii imaginabile, cu comenzi de lucrări publice din partea statului
77
român, plătite de stat la dublu sau triplu decât în condiţiile licitării lucrărilor.
Scandalul provocat de această lovitură dată banului public a făcut ca, totuşi, în cele
din urmă să se pună sechestru pe averea principalului acţionar şi conducător al băncii,
evreul Aristide Blank, fără însă ca aceasta să fie scoasă la vânzare. S-a aşteptat până
în anii '40, când Blank şi-a răscumpărat bunurile în condiţii de puternică devalorizare
a leului, dar plătind la valoarea acestora din 1931, adică nici 5% din valoare reală a
acesteia.
Trebuie spus aici că preţul plătit de români în această afacere a fost cu atât mai mare
cu cât în aceeaşi perioadă România s-a văzut nevoită să se îndatoreze cu sute de
milioane de dolari de la bănci evreieşti străine precum Chase National Bank (grupul
Rockefelier) şi National City Bank (grupul Morgan).
Banca Naţională - ţinta predilectă
Dorinţa evreilor de a conduce finanţele lumii, se poate regăsi în ambiţia de a conduce
finanţele fiecărui popor în parte, a fiecărei naţiuni sau a fiecărui stat, astfel încât să se
constituie într-o oligarhie dominantă, într-o aristocraţie a banului, sau, mai nou, a
tuturor valorilor mobile. Este un fapt cunoscut că Banca Federală a Statelor Unite ale
Americii, ce are rolul de bancă de emisie a monedei naţionale, dolarul american, este
formată din bănci evreieşti precum Băncile Rothschild din Londra sau Paris.
Respectiva bancă, numită Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrală privată
a S.U.A.) este legată la apariţia ei de omnipotentul bancher evreu J.P.Morgan, care şi-
a pus la dispoziţie în acest scop, în 1913, proprietatea particulară din Georgia. Clanul
bancherilor Morgan, (evrei nepracticanţi, trecuţi formal la creştinism) este implicat în
tutelarea organismelor mondialiste precum Comisia Trilaterală şi Council of Foreign
Relations (S.U.A.), precum şi în The Round Table. El completează sau suplineşte,
după caz, activitatea mondială a clanurilor evreieşti Rothschild şi Rockefeller .
În cazul ţărilor româneşti, crearea unei bănci centrale sub controlul "fiilor lui Israel" a
reprezentat o preocupare permanentă a organizaţiilor evreieşti, prima dintre aceste
bănci, aşa cum am văzut în cazul Băncii Naţionale a Moldovei, soldându-se cu un
faliment rapid.
Câţiva ani mai târziu, în anul 1866, la Bucureşti, în urma actului de concesiune
semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat de către evreii englezi şi
francezi, Banca României. Concesiunea era valabilă până în 1903, dar, din raţiuni de
stat, după obţinerea independenţei de la 1877, românii au avut curajul să creeze o
alternativă, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv
dezvoltarea economică a ţării.
Nu întâmplător am amintit mai devreme cazul implicării clanului bancherilor Morgan
în crearea băncii de emisie a S.U.A., deoarece urmează surpriza. Banca României
creată la 1866 conform concesiunii acordata de Cuza, avea în componenţa sa, ca
principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez
Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez
Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din
78
Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (sau "filială") a băncii de la
Istanbul.
Obţinerea independenţei României la 1877 şi emanciparea de sub tutela Imperiului
Otoman, crearea sa ca stat modern, s-a lovit de o acerbă opoziţie a Alianţei Israeliţilor,
organizaţie evreiască mondială cu sediul în Franţa. Alianţa Israeliţilor invoca la toate
marile puteri, abuzurile la care ar fi supuşi evreii de către români. Nu este lipsit de
semnificaţie că tocmai un israelit francez, evreul Isaac Pereire, deţinea banca centrală
a României, bancă ce avea atribuţii de bancă de emisiune şi de scont, iar independenţa
României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de moneda românească, ceea ce s-
a şi întâmplat, până la urmă, românii văzând cât de puţin le-au vrut binele evreii.
Chiar după obţinerea prin arme a independenţei de către români, evreii şi-au folosit
toată influenţa pentru a impune politicienilor români ideea că banca naţională, având
prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie creată de instituţii financiare străine,
iar capitalul său să rămână preponderent sau total străin.
"Un punct de vedere total opus, care a triumfat, aparţine oamenilor politici patrioţi şi
constă în folosirea exclusivă a capitalului autohton, pentru evitarea controlului străin
asupra pivotului întregii activităţi băneşti din ţară", scrie Radu Negrea (Banul şi
Puterea, Bucureşti 1990, Ed Humanitas).
Astfel, Parlamentul Român a votat la 17 aprilie 1880 Legea privind "instituirea unei
bănci de scont şi circulaţiune, sub denumirea de Banca Naţională a României cu
dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător". Aceasta a fost o lovitură
puternică dată israeliţilor lui Morgan. Banca Naţională a României, deţinută de stat
(33%) şi de fruntaşii liberali (67%) a însemnat pasul emancipării financiare a ţării, a
obţinerii de credite neîmpovărătoare pentru români. Ea mai există şi astăzi, având
(încă!) capital integral de stat, şi ar trebui să mai fie încă un simbol al suveranităţii
naţionale (este condusă însă de un agent al mondialismului sionist, iar bancnota emisa
de B.N.R. în octombrie 2001, cu valoarea de 100.000 lei, conţine simbolul israeliţilor,
Steaua lui David).
Odată cu apariţia Băncii Naţionale a României în 1880, " Banca României", în
realitate a evreilor Grenfell (omul lui Morgan) şi Isaac Pereire, a rămas practic o
simplă bancă comercială, iar în 1903, când a expirat concesiunea băncii acordată de
domnitorul Cuza, activul şi pasivul băncii a fost preluat de către The Bank of
România Limited, cu sediul la Londra, creaţie a adevăraţilor patroni, Morgan şi
Grenfell, funcţionând în România până în 1948 ca sucursală a firmei londoneze.
După 1989, guvernator al Băncii Naţionale a României a fost aproape fără întrerupere
Mugur Isărescu. Despre acesta s-a afirmat că are legătură cu comenzile ocultei
financiare internaţionale. Mugur Isărescu, ar fi fost recrutat de către Council of
Foreign Relations (C.F.R.) în 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la
Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe când Isărescu se afla
la post.
Conducerea C.F.R. (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller
şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) au recrutat destui specialişti, potenţiali
înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene.
79
Controlul din start al pieţelor est-europene era un scop bine determinat, în funcţie de
indicaţiile "specialiştilor" C.F.R. Totodată, Mugur Isărescu ar fi fost pregătit în
vederea accederii la fotoliul de premier, deoarece evreul Petre Roman juca la două
capete. De aceea, "soluţia Mugur Isărescu" a fost înaintată ori de câte ori a fost
situaţia unei crize majore.
"Datorită evoluţiei evenimentelor post-decembrişte - scria un săptămânal românesc în
1999 -, s-a recurs la funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României, poziţie
cheie de altfel pentru finanţele României şi de pe care nu i-a nemulţumit pe stăpânii
săi. C.F.R. acţionează pe baza pârghiilor financiare de care dispune organizaţia,
controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca investită cu coordonarea rezervei
federale a S.U.A. şi emiterea dolarului ca monedă, precum şi principalele organisme
financiare mondiale, F.M.I. şi Banca Mondială. Pentru îndeplinirea obiectivelor
propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de
dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de
România prin plata datoriei externe şi exemplificând prin ţări care au mari
împrumuturi, dar nivel de trai mai crescut, sugerându-se că o ţară se poate dezvolta
prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principala formă de control al unei ţări este
cea financiara - specialitatea C.F.R.".
Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile
C.F.R., a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale, politică monetară şi
împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas
susţinut şi de prim-ministrul impus de media, de fapt de oculta financiară, Theodor
Stolojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială. Pentru îndepărtarea
eventualilor investitori, necontrolaţi de C.F.R., în 1991 Th. Stolojan a naţionalizat
valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine,
scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn
de menţionat l-au constituit jocurile interbancare "permise şi încurajate" de Mugur
Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, INC
Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit
România.
Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a României s-a făcut vinovată
de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, impuse de altfel prin legislaţie (care-i
conferea obligaţia de control şi intervenţie) în cazul marilor fraude bancare, de genul
Columna Bank, Credit Bank, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor.
Conducerea Băncii Naţionale a României a cunoscut exact marile fraude de la
Bancorex, pe care le-a acoperit. În afara celor două miliarde de dolari ce au dispărut
din România, B.N.R., care poseda toate pârghiile necesare pentru a preveni scurgerile
financiare din România, le-a acoperit prin cererile de trecerea la datorie publică a
creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote.
Deşi B.N.R. are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar nu a luat măsuri pentru
repatrierea valutei, care, obţinută în urma tranzacţiilor externe, nu a mai intrat în ţară
(cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac şi
industrie uşoară). "Faptul că Isărescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi susţinut de
motivul că niciodată, indiferent de interesele politice, Mugur Isărescu nu a putut fi
schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei [sale] cu cetăţeanul
Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. şi Banca Mondială jucând
80
cu asul Isărescu în mânecă, ameninţând cu sistarea oricărei creditări în cazul
schimbării acestuia." Trebuie arătat că numirea lui Mugur Isărescu ca prim ministru al
României, la sfârşitul anului 1999, a contribuit la desăvârşirea marilor infracţiuni
desfăşurate la Fondul Proprietăţii de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii
israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru şi privatizarea Hotelului
Bucureşti (infractori Eliahu Rasin şi Robert Badner, alături de Radu Sârbu). Astfel,
privatizarea Hotelului Bucureşti era anchetată la sfârşitul anului 1999 de Corpul de
Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de stat Ovidiu
Grecea, când preşedintele României, Emil Constantinescu, dă o adevărată lovitură de
stat destituindu-l pe premierul Radu Vasile şi înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat
secretarul de stat Ovidiu Grecea a fost destituit la rândul său, iar controlul efectuat la
F.P.S., control ce trebuia să conducă la destituirea preşedintelui Radu Sârbu, a fost
brusc stopat, iar Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele
noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la F.P.S. şi-au
urmat nestingherite cursul.
La nici un an de la numirea sa ca prim-ministru al României, îl regăsim pe Mugur
Isărescu drept candidat la preşedinţia României. Cine era Isărescu, se poate întreba
oricine! Fără a face politică, fără a fi o personalitate propriu-zisă, destul de anost, el
este propulsat din 1990 guvernator al Băncii Naţionale a României, prim-ministru al
României şi apoi candidat la preşedinţia ţării, având o largă susţinere politică. Se
cunoaşte războiul declarativ de la începutul anului 2001 dintre noul prim-ministru
Adrian Năstase şi reîntorsul guvernator la Banca Naţională a României, Mugur
Isărescu. În vederea compromiterii politice a unui potenţial viitor contracandidat la
preşedinţia României, A. Năstase (anagrama lui "e Satanas") îi promitea chiar lui
Isărescu că îl va destitui cu tam-tam din fruntea Băncii Naţionale, şi luase alături de
sine în acest scop atât Curtea de Conturi (a cărei anchetă la B.N.R. a rămas, până la
urmă, practic ascunsă de ochii opiniei publice - noi o vom publica, totuşi, într-un
număr viitor), dar şi pe "fiorosul" secretar de stat Ovidiu Grecea, reinstalat ca şef al
Corpului de Control al Guvernului. Ce s-a întâmplat, până la urmă, cu războiul
Năstase-Isărescu nu s-a mai aflat. O tăcere inexplicabilă s-a aşternut peste gălăgioasa
dispută. De fapt, stăpânii oculţi din S.U.A. ai celor doi i-au pus să facă pace, iar pionii
au fost sacrificaţi (Ovidiu Grecea a trebuit să plece la capătul lumii ca ambasador al
României).
Banca Dacia Felix,
Cadou guvernamental prietenilor israelieni şi mafiei calabreze
După eforturi constante şi o încrâncenare disperată, sprijinite însă de ajutorul politic
nemijlocit al guvernului Adrian Năstase, care prin Ordonanţa Guvernamentală nr.
68/2001 a dărâmat lupta de peste 5 ani a Băncii Naţionale a României, falimentara
Bancă Dacia Felix a fost redeschisă oficial în anul 2001 de către noul său proprietar,
grupul israelian "Robinson", reprezentat la vârf, la un moment dat, de agentul Mossad
Liviu Alfred Mandler. Prin preluarea falimentarei bănci Dacia Felix, grupul israelian
al lui Fredy Robinson a devenit, printre altele, din anul 2000, proprietar al postului de
televiziune Tele 7 ABC. Preluarea conducerii acestui post TV de către tandemul
israelian Robinson-Mandler a condus la rapida debarcare din schema de programe a
81
incomodului ziarist Dan Diaconescu, fapt ce l-a de determinat pe acesta din urmă să
întreprindă eforturi supraomeneşti pentru a înfiinţa postul de televiziune OTV, post
care însă a fost interzis ulterior la solicitarea a trei organizaţi evreieşti.
Banca Naţională a României s-a străduit nestrămutat până în Mai 2001, să declare
falimentul Băncii Dacia Felix, fiind obligată de lege să recupereze prejudiciul adus
statului român de peste 100 milioane de dolari. În acest scop a fost obţinută chiar şi
numirea lichidatorului, firma Price Waterhouse Coopers, fapt ce trebuia să declanşeze
recuperarea celor 100 milioane USD. Cităm un fapt senzaţional din raportul
lichidatorului, anume că israelienii şi-au ales ca recuperator pe chiar unul dintre
falimentatorii băncii:
"La 3 martie 1999, s-a încheiat un contract de colaborare între Banca Dacia Felix
[respectiv preşedintele acesteia, Liviu Mandler] şi Ion Ilie Mania, având ca obiect
recuperarea unor credite [datoriile către bancă]..., pentru care Ion Ilie Mania primeşte
un comision de 5% din recuperări, plus o sumă pentru cheltuieli de 50.000 de dolari
pe an".
Însă Ion Ilie Mania este omul mafiei italiene.
Indiferent de bârfele dâmboviţene referitor la sora premierului Năstase, Dana Barb,
precum că aceasta n-ar fi străină de apariţia Ordonanţei Guvernamentale ce i-a
favorizat tranşant pe israelienii de la Banca Dacia Felix (re-denumită în prezent
EUROMBANK), prin faptul ca a fost directoare a reprezentanţei din România a
firmei de avocatură evreieşti cu sediul central în Wall Street-New York, Herzfeld &
Rubin, firmă ce s-a ocupat în România de interesele Băncii Dacia Felix, motivarea
gestului guvernanţilor este legată şi de confidenţiale interese economice şi politice, de
apropierea lor de agenţii Mossad şi de aranjarea cu cercurile evreieşti americane a
vizitei în S.U.A., atât pentru premierul Adrian Năstase, cât şi pentru preşedintele Ion
Iliescu. Oricum, paginile de internet ale firmei Herzfeld & Rubin o prezentau până
recent pe sora primului ministru, Dana Barb, ca pe o redutabilă economistă ce face
parte din rândurile staff-ului firmei. Afirmaţie ridicolă, pentru că Dana Barb nu avea
studii economice. Surpriza vine din altă direcţie: directorul central al Herzfeld &
Rubin, firmă cu puternică activitate în România, este evreul Mark Meyer, de ale cărui
servicii a beneficiat Adrian Năstase în S.U.A., aşa cum am arătat în capitolul
Personajele cheie ale afacerilor israeliene (poziţia: despre Mark Meyer).
Recuperatorul bancar al israelienilor va recupera pentru tandemul Robinson &
Mandler şi cele circa 100 milioane dolari, bani care însă ar fi trebuit recuperaţi de
lichidatorul englez pentru statul român, dacă nu ar fi intervenit politic guvernul
Năstase, cedând datoria băncii către stat pentru numai 22,5 milioane dolari, conform
următorului aranjament: la trei zile de la încasarea sumelor recuperate, Dacia Felix
(respectiv tandemul Robinson-Mandler, cu executorul Mania) va plăti 25% din
sumele încasate către Banca Naţională a României şi către C.E.C. Cine este însă acest
recuperator?
Recuperatorul Ion Ilie Mania este chiar unul dintre acţionarii semnificativi ai băncii
de pe vremea când, în 1993, 1994 şi 1995, sute de români îşi depuneau la bancă
economiile. Este, pentru cine va cerceta faptele, unul dintre principalii actori care au
împins banca în faliment. Firmele sale, cu care a obţinut creditele de la Dacia Felix,
82
sunt STIMA INGINERING s.r.l, LIROM s.r.L, MATAL STAR s.r.l. şi STIMEL ş.a.,
firme ce s-au bucurat din plin mai apoi de falimentul băncii.
Om al mafiei calabreze, N'Dragheta, Ion Ilie Mania este unul dintre cele mai
controversate personaje ce au apărut în România după 1989, deşi pozează în onorabil
om de afaceri român, iar poliţia şi-a făcut un obicei din a nu-1 deranja. În cadrul
mafiei calabreze poartă titlul de "adjutore". Acest titlu îl poartă acceptaţii, cei ce nu
fac parte din Familie, unde se impune rudenia de sânge, iar rolul lor este acela de
consultanţi financiari şi plasatori de capital negru în afara Italiei, în vederea spălării
banilor. Legislaţia dură antimafia din ultima vreme din Italia, şi implicarea directă a
F.B.I., a obligat mafia calabreză să caute alte teritorii de operare.
Condamnat penal în timpul regimului socialist, Ion Ilie Mania reuşeşte să ajungă în
Italia încă din vremea lui Ceauşescu, unde obţine cetăţenia italiană, dar totodată se
ocupă intens de cariera sa infracţională, întors în România după 1989, Ion Ilie Mania
s-a bucurat de statutul de "investitor străin", dând de fapt tun financiar după tun, dar s-
a făcut remarcat mai ales prin tunurile de la Banca Dacia Felix, unde a reuşit, prin
firmele sale, să ocupe poziţia de acţionar semnificativ al băncii, forţând astfel banca să
îi acorde credite neperformante, pe care evident nu le-a mai rambursat, ocupându-se
totodată de distrugerea unuia dintre cei mai importanţi acţionari, Sever Ion Mureşan,
şi de falimentul băncii. Odată falimentată, deponenţii români ruinaţi, Banca Dacia
Felix a fost "cumpărată" de la Arcom S.A. pe nimic de către agenţii israelienii trimişi
de Fredy Robinson, deşi banca avea de recuperat creanţe de peste 100 milioane de
dolari americani, fapt care ne duce cu gândul că încă de la început Mania a acţionat în
mod mafiot pentru a le servi israelienilor banca pe tavă.
Printre victimele lui Ilie Mania din privatizarea românească s-au aflat la un moment
dat întreprinderile româneşti Oţelul Roşu Braşov, Înfrăţirea Oradea şi Electrotimiş (pe
aceasta din urmă acaparând-o - ca şi pe celelalte două - prin ingineria unei societăţii
mixte, metodă consacrată, în care deţinea 52% din capitalul social, şi prin intermediul
căreia, în perioada 1997-1998, a smuls credite nerambursate de la Banca Română de
Dezvoltare de mai multe sute de mii de dolari americani). În general, după ce a
devalizat întreprinderile luate de la stat, după ce le-a împovărat de datorii la bănci,
"Naşul" Mania le-a vândut "fraierilor".
În scopul de a-şi atrage protecţia Poliţiei Române, în vremurile bune ale Băncii Dacia
Felix, Ilie Mania a intermediat sponsorizarea clubului sportiv Dinamo (club al
Ministerului de Interne), dar şi-a tras şi o frumoasă sumă în folos personal din această
afacere. Despre relaţiile sale cu Poliţia Română, vă vom reda un interesant episod,
care îl are la bază pe Cheorghe Stan, secretar C.A. la Dinamo pe vremea când Mania
sponsoriza clubul.
În cursul lunii iunie 1998, pe terasa Restaurantului Cina din Bucureşti, apare un grup
de italieni (de la firma FIN PART-Milano) reprezentaţi şi susţinuţi de Ion Ilie Mania
pentru a avea discuţii prealabile neprotocolare cu oficiali din cadrul Fondului
Proprietăţii de Stat privind preluarea de către italieni a Restaurantului Cina sau a
Hotelului Bucureşti. Ion Ilie Mania fiind însă căutat de Interpol, şi de aceea
neputându-se afişa prea des, principalul actor al acestor negocieri era unul dintre
oamenii săi de încredere, colonelul în rezervă Gheorghe Stan, fost şef al serviciului
juridic din Ministerul de Interne şi profesor la Academia de Poliţie. Controlând practic
83
şi serviciul de cadre al ministerului, Gh. Stan avea şi are intrare la o parte dintre şefii
poliţiei române, fiind totodată deschizătorul de uşi pentru Ilie Mania. Stadiul
negocierilor îi era prezentat zilnic lui Mania de către Stan, în biroul secret al
adjutorelui de pe Calea Victoriei, situat deasupra magazinului Steilmann, bârlog pe
care nici Interpolul nu l-a dibuit în acea vreme, pentru că... n-a vrut politia română.
Aici au participat la discuţii confidenţiale şi unii funcţionari ai F.P.S., directori ai
Hotelului Bucureşti, aici a fost elaborat chiar şi conţinutul a ceea ce trebuiau să devină
ulterior hotărâri şi mandate ale Fondului Proprietăţii de Stat (aşa cum este mandatul
de validare a unei hotărâri A.G.A. privind preluarea patrimoniului Hotelului Bucureşti
de la firma franceză Pargest la firma italiană Fin Part). Trebuie arătat că în toată
această perioadă Ion Ilie Mania era dat în urmărire prin Interpol, deoarece din 1990
Guarda di Finanza Italiana obţinuse condamnarea sa la închisoare pentru fals şi uz de
fals.
Faptul că Gheorghe Stan a rămas ataşat de hoteluri şi restaurante, este dovedit de
faptul că în prezent acesta s-a lipit de Dan Matei Agaton (ministru în guvernul Adrian
Năstase), devenind şeful serviciului juridic al Ministerului Turismului. Or, cel mai
mare succes al Ministerului Turismului este preluarea de la A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.)
a privatizărilor din turism.
Întreaga activitate financiară din România a lui Ion Ilie Mania s-a ancorat permanent
de legăturile sale italiene. Iniţial a folosit o scrisoare de garanţie falsă prezentată ca
fiind emisă de BANCA DE NAPOLI, filiala Brescia pentru a obţine cu firmele sale un
credit de la Banca Dacia Felix de 20 miliarde lei şi 2,5 milioane dolari. A contractat
apoi noi credite, până la 20 milioane de dolari, garantate cu altă scrisoare de garanţie
falsă (8900/363/29.12.1994) pe numele aceleiaşi bănci italiene.
A "donat" apoi un milion de dolari grupului de avocatură Charles Poncet din Geneva.
Un anume avocat Laurent Kaspere, membru al grupului, devenit judecător de
instrucţie, a fost determinat de Ilie Mania să ceară punerea sub acuzare a rivalului său
de la Banca Dacia Felix, Sever Mureşan. Acest Kaspere a fost însă între timp
condamnat la doi ani închisoare, întrucât împreună cu alţi escroci, precum şi cu
Charles Poncet, au împins în faliment firma Noga Hilton din Geneva.
Referitor la Fredy Robinson, noul proprietar al Băncii Dacia Felix, este cunoscut că
este proprietarul mai multor cazinouri, inclusiv în Rusia, mai recent deschizând chiar
şi un cazino pe... internet. Mai puţin ştiut este însă că Fondul Proprietăţii de Stat,
însărcinat să facă privatizarea în România, pe vremea când era condus de Sorin
Dimitriu (dar nu numai), şi-a deschis în Israel o reprezentanţă al cărui preşedinte,
numit şi plătit de statul român, era chiar mercenarul Mossad-ului, Fredy Robinson.
Multe dintre privatizările româneşti au fost anticipate în birourile din subordinea sa,
Robinson bătând aici palma în numele statutului român cu investitori de talia
infractorului israelian Sorin Beraru (Bergovici), marele tunar al economiei româneşti.
Pentru a demonstra apartenenţa lui Liviu Alfred Mandler la agenţia israeliană de
informaţii (Mossad), vom evoca un scurt episod din tinereţea sa, când alături de alţi
colegi din forţele de securitate israeliană, a participat la un comando rămas celebru,
împreuna cu acei colegi de arme. Mandler apărea la un moment dat coproprietar cu
Robinson al marelui Cazinou Vernescu din Bucureşti. De fapt, toate cele opt cazinouri
din Bucureşti aparţin unor evrei israelieni, fiind folosite pentru spălare de bani şi
84
expatriere infracţională de mari fonduri din România către Israel, rezultate în urma
desfăşurării activităţilor ilicite.
Acţiunea Mossad la care ne referim, cu participarea activă a lui Mandler, s-a
desfăşurat la 4 iulie 1976 şi a fost numită Fulgerul. Atunci, debarcând din avioanele
venite de la 4.000 km distanţă, agenţii israelieni au reuşit să elibereze din mâinile
teroriştilor ostaticii evrei capturaţi pe aeroportul internaţional Entebbe din Uganda.
FALIMENTUL BANCOREX, PRIMA BANCĂ ROMÂNĂ
(Banca Română de Comerţ Exterior)
De câţiva ani, România a intrat în atenţia Grupului Bilderberg, scopurile acestei
societăţi secrete mondialiste fiind, în ceea ce ne priveşte, monitorizarea şi dirijarea
strategică a procesului de privatizare, pentru a se asigura trecerea proprietăţii de stat în
mâinile cercurilor fidele grupului în vederea integrării României în procesul
globalizării.
Două dintre cele mai importante persoane care au fondat Grupul Bilderberg sunt
magnaţii bancheri evrei, reprezentanţi ai celor două clanuri financiare mondiale,
David Rockeffeller şi Edmund Rothschild, cu precizarea ca Rockeffeller nu este evreu
practicant şi familia este convertită formal la baptism.
Pentru a înţelege sensul faptelor ce vor fi evocate în continuare, reproducem unul
dintre cele mai celebre citate din David Rockeffeller: "Suntem în pragul unei
transformări globale. Trebuie să declanşăm o criză majoră (economică, militară,
politică, socială, educativă, religioasă) şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine
Mondială".
CONSTITUIREA GRUPULUI. În anul 1954, la hotelul Bilderberg din Oosterbeek
Olanda, prinţul Bernhard al Olandei a reunit în cadrul unei prime "conferinţe" circa
120 de personalităţi din înaltele finanţe ale Europei, Statelor Unite ale Americii şi
Canadei, punând bazele unei noi organizaţii "neoficiale" ce avea să fie cunoscută de
acum ca fiind Grupul Bilderberg, cea mai puternică societate secretă din lume.
Prinţul Bernhard de Olanda, recunoscut mason, prin apartenenţa sa la familia regală
de Habsburg ar avea o ascendenţă în împăraţii romani, dar pretindea totodată a fi
descendent din Casa lui David, deci din familia aristocrată evreiască. Organizarea de
către prinţ a Grupului Bilderberg, a fost direct sprijinită de către societăţile secrete
sioniste şi mondialiste, de către C.I.A., dar în primul rând de către Consiliul
Afacerilor Externe (C.F.R.), cea mai puternică organizaţie secretă oligarhică din
S.U.A. ce activa deja pentru mondializare (susţinută totodată de aceiaşi doi bancheri
evrei: Rockeffeller şi Rothschild).
Organizaţia este condusă de un comitet de conducere, compus din 39 de membri (24
europeni şi 15 americani) împărţiţi în trei comisii de specialitate a câte 13 membri
85
fiecare. Toţi cei 39 de membri ai comitetului aparţin şi altor organizaţii secrete
mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji masonice, Vaticanul etc.). Acest
comitet îşi are sediile în Elveţia şi stabileşte persoanele ce vor participa la întrunirile
anuale în plen ("consfătuiri").
Datorită ţelurilor principale ale organizaţiei, formulate încă din 1954 de către prinţul
Bernhard al Olandei - un guvern mondial pentru începutul mileniului trei, globalizarea
economică mondială (o lume unică) şi o armată globală prin ONU -, precum şi
datorită faptului că membrii grupului sunt cei mai puternici industriaşi, oameni de
stat, bancheri şi intelectuali, Grupul Bilderberg este numit şi "guvernul mondial
nevăzut".
Tot comitetul, compus din de trei ori treisprezece membri, este acela ce stabileşte ce
fel de politici şi planuri vor fi discutate în cadrul întrunirilor. Nu vor participa totuşi la
aceste "consfătuiri" secrete decât acele persoane ce au dovedit loialitate nestrămutată
intereselor Rockeffeller-Rothschild. Orice plan adoptat în cadrul întrunirilor anuale
ale Grupului a fost pus în practică într-o perioadă de maximum doi ani. Cu toate
acestea nu toţi participanţii sunt neapărat iniţiaţi în scopurile secrete finale ale
conspiraţiei mondiale a liderilor, ci pot fi doar reprezentanţi ai unor comunităţi şi
grupuri de interese.
Milton William Cooper , fost ofiţer al serviciului secret al Marinei Militare a S.U.A., a
afirmat textual, în urmă cu mai mulţi ani: "Când eram la Secret Service, am citit că cel
puţin o dată pe an, poate chiar de mai multe ori, două submarine nucleare se întâlnesc
pe o bază construită sub calota polară, de gheaţă. Reprezentanţii Uniunii Sovietice se
întâlnesc cu comitetul politic al Grupului Bildeberg. Această metodă de întâlnire este
unicul mod de a păstra secretul, departe de interceptări şi microfoane." Aceleaşi fapte
relatate de căpitanul Cooper au fost relatate şi în cadrul unei ediţii a emisiunii
Scientific Report (cel mai respectat program ştiinţific din Marea Britanie) a postului
B.B.C.. Dar peste nici două zile, postul dezminte veridicitatea faptelor relatate, fapt
unic şi fără precedent în istoria emisiunii de la B.B.C. Între timp are loc şi un atentat
cu bombă asupra căpitanului Cooper, acesta pierzându-şi un picior. Ultimele
informaţii publice acreditează ideea că acesta a fost mai recent asasinat.
Cel mai puternic braţ al grupului este însă ceea ce se cheamă Comisia Trilaterală
(Europa occidentală, America de Nord şi Japonia). Comisia se vrea o "agenţie
particulară" cu scopul declarat la înfiinţare, în 1973, de a realiza o cooperare între cele
trei regiuni "în cadrul unei Noi Ordini Mondiale". Înfiinţarea Comisiei Trilaterale,
numită mai rar şi G3 (a se vedea capitolul: "De la G7, la G3", din Instituţiile
Financiare Internaţionale de A.F.P. Bakker, lucrare ce stă la baza cursurilor
economice ale mai multor universităţi occidentale), a fost stabilită în cadrul întâlnirii
Grupului Bilderberg din 1972, la propunerea bancherului Rockeffeller.
Informaţiei cuprinsă în următoarele zece rânduri nu îi putem nici dezvălui sursa, nici
nu putem preciza întocmai identitatea protagoniştilor, din motive de siguranţă. Este
cazul a doi ofiţeri din cadrul Serviciului de Informaţii Externe, serviciul de spionaj al
României, tată şi fiu. Tatăl, un cunoscut general al acestui serviciu secret, a dispus
analiza informativ-operativă a ceea ce părea să fie la început tentativa penetrării
economiei româneşti de către grupuri financiare apropiate unor servicii secrete străine.
Surpriza a apărut atunci când agenţii români au reuşit, mergând pe acest fir, să intre
86
chiar în posesia unui material programatic al Grupului Bilderberg privind România, în
care se vorbea chiar de necesitatea desfiinţării Bancorex, foarte puternica bancă
românească până în 1989. Din nefericire, respectivul general S.I.E. a decedat în urma
unui atac de cord, înainte ca să apuce să finalizeze cercetarea informativă şi raportul
special către C.S.A.T. Fiul generalului, la rândul său ofiţer S.I.E., s-a adresat ulterior
unui săptămânal român, arătând dosarul privind Grupul Bilderberg unor ziarişti de
investigaţii speciale, dar şi fiul a dispărut la rândul său în condiţii misterioase, înainte
de a apuca să predea materialele redacţiei respectivului săptămânal. Tot ce mai putem
spune este că pagina 3 a acestui săptămânal a speriat serviciile secrete româneşti prin
dezvăluirile "de la sursă".
Recent premiata bancă olandeză ABN AMRO, ca fiind cea mai activă bancă din
România (după falimentul Bancorex), este în realitate deţinută de familia bancherului
Rothschild (Grupul Bilderberg), numele complet al băncii fiind ABN AMRO
Rothschild. Or, guvernarea ţărănistă, în 1997 îl numeşte la conducerea celei mai mari
bănci româneşti, BANCOREX, pe evreul român Andrei Florin Ionescu. (Mandatul a
fost pus în aplicare de la F.P.S. de către Tudorel Dumitraşcu, acelaşi personaj care, în
calitatea sa de director general, împreună cu evreul american Phillip Bloom, au dat un
tun financiar de l milion de dolari statului român la întreprinderea aviatică Romaero-
Băneasa, lui Dumitraşcu punându-i-se sechestru asiguratoriu pe avere pentru această
faptă.)
Instalat la conducerea BANCOREX, evreul Ionescu are ca primă grijă numirea pe
funcţia de şef al Direcţiei Plasamente Bancare a evreicei Rachel Sargent prin transfer
de la Direcţia Securities a băncii ABN AMRO, permiţându-i-se astfel acesteia să facă
plasamente din capitalul băncii româneşti de stat pe pieţele externe. Până la falimentul
băncii, cerut insistent statului român tot de organismele internaţionale, Raşela a avut
grijă să disperseze banii băncii şi totodată să spioneze intens banca. Serviciul de
securitate al BANCOREX a tras puternice, dar inutile, semnale de alarmă, împreună
cu Serviciul Român de Informaţii, asupra următoarelor aspecte: Raşela Sargent a
introdus în BANCOREX, după orele de program, chiar şi sâmbăta şi duminica
cetăţeni străini, a cerut şi obţinut fişele tuturor marilor clienţi pe care le lua şi acasă, a
cerut şi obţinut fişele băncii pe grupe de activităţi, nu a prezentat rapoartele de
deplasare în străinătate (lunar câte 5 zile la Londra), a încercat să intre în posesia
datelor Direcţiei de Operaţii Speciale (fişe şi conturi M.I., S.I.E., S.R.I., M.Ap.N.,
S.P.P., Transmisiuni speciale etc.).
Ca să nu fim suspectaţi de rea-credinţă, vom reproduce numai una din relatările
corecte din ziarele cotidiene ale vremii, legat de falimentarea BANCOREX. În mod
curios, cele mai multe organe de presă s-au ferit să arate obârşia evreiască a
"terminatorului" BANCOREX, Florin Andrei Ionescu: "în urma unei schimbări
huidumeşti (cu încălcarea Legii 31 şi a Legii bancare) petrecute vineri, 14.03.1997,
după ora 18°°, prin Gheorghe Ionescu şi Dumitraşcu Tudorel (oamenii F.P.S.-ului),
Răzvan Liviu Temeşan este înlocuit cu Florin Andrei Ionescu...
Temeşan lăsa BANCOREX-ului un volum de afaceri de 14.195 miliarde lei cu o
pondere a creditelor restante de 7,9 miliarde, cu provizioane specifice de risc de
1.168, 6 miliarde lei. Banca era cotată de către Thompson Bank Watch INC cu rating
pe termen lung BBB şi pe termen scurt A2, iar conducerea băncii era "bine văzută"
87
(well regarded). Temeşan a luat banca la 170 milioane dolari şi a adus-o la 740
milioane dolari.
Florin Andrei Ionescu - "Terminatorul". Analiza activităţii lui Florin Andrei Ionescu,
"terminatorul", atestă că 74% din creditele aprobate de el sunt neperformante; 68%
din creanţe date la particulari; finanţarea importurilor de petrol a fost preluată de
băncile străine, Bancorex pierzând numai în acest caz cam 60 milioane de dolari pe an
prin demolarea acestei afaceri, a forţat lichidarea datoriilor pe care le avea Compania
Naţională de Petrol; a primit de la buget 4.500 miliarde de lei cu care a cumpărat
datoriile lui George Constantin Păunescu, încercând să-l bage în faliment şi
transformându-l dintr-un bun platnic într-un rău platnic; Florin Andrei Ionescu n-a
plătit cei 507 milioane de dolari la extern, ba, mai mult, Bancorex a rămas şi fără cele
10 rafinării româneşti pe care le putea vinde cu aproximativ 2 miliarde de dolari sau le
putea exploata ca bancă în contul statului român.
Dar cea mai mare aberaţie a lui Florin Andrei Ionescu, pe lângă o extrem de bună
potriveală cu dl. Mugur Isărescu (cel care a devenit guvernator al Băncii Naţionale a
României fără să aibă măcar «o oră de bancă»)... a fost inventarea unei aberaţii numită
profit comparat (de neregăsit în nici un manual bancar), pe care a estimat-o la 740
miliarde de lei şi pentru care a plătit impozit real de 315 miliarde de lei şi, ca să
concluzionăm, n-a introdus cheltuielile în bilanţ; adică, pe scurt, a falsificat bilanţul.
În septembrie '97 banca avea fonduri cifrate la 900 miliarde de lei. Nu credem că dl.
Mugur Isărescu n-a lecturat, ca «păstor» al tuturor băncilor, şi bilanţul acestei bănci;
deci, totul s-a petrecut cu ştirea lui!... La plecarea din Bancorex, Florin Andrei
Ionescu a primit despăgubiri personale de 380 milioane lei."
Trebuie arătat că evreica Raşela Sargent nu a acţionat singură în interiorul Bancorex,
ci împreună cu cel care chiar i-a semnat angajarea, cu vicepreşedintele băncii, Dragoş
Andrei, care şi el venea prin transfer tot de la banca ABN AMRO.
"Dragoş Andrei a organizat comitetele de direcţii în lipsa preşedintele..., aprobând pe
ascuns diferite materiale şi, totodată, a emis astfel nişte hotărâri ilegale (fiind
preşedintele Comitetului de Credite, ca urmaş al lui Florin Andrei Ionescu, a dat
multe/mari credite fără garanţii sau, din contră, a sufocat firmele neprotejate politic -
există depoziţii în acest sens, care atestă vulgaritatea refuzului, gen "nu vrea p...
mea")...; n-a recuperat nici unul din creditele neperformante; a stopat executarea unor
creanţe neperformante;... A încălcat normele Bancorex de angajare şi promovare,
lăudându-se că e prieten cu [fiul preşedintelui României] Dragoş Constantinescu şi cu
şeful S.I.E. [Cătălin Harnagea]...; a agreat ca Rachel Sargent să angajeze străini pentru
diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de lire sterline pe oră. A pierdut 40%
din clienţii băncii, inclusiv şi prin redinjare, către ABN AMRO BANK."
Lovitura finală dată de fostul (?) angajat al băncii lui Rothschild, Băncii Române de
Comerţ Exterior, al cărei vicepreşedinte era acuma (om al mafiei politice de la
Cotroceni şi al şefului S.I.E., după cum se lăuda), a fost aceea de a contribui la
88
montarea împreună cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional a
închiderii băncii:
"în vara anului 1998, fiind inclus în suita premierului Radu Vasile, cu ocazia vizitei pe
care primul-ministru a efectuat-o în S.U.A., fără ştirea şi aprobarea atât a premierului,
cât şi a consiliului de administraţie al băncii, Dragoş Andrei a cerut sprijinul B.M. şi
F.M.l. «pentru reorganizarea şi privatizarea Bancorex», oferindu-se să le pună la
dispoziţie datele şi documentele necesare, reprezentând cele mai intime date ale
băncii."
De aceea, la sfârşitul anului 1998, F.M.I. şi Banca Mondială s-au prezentat la
preşedintele Bancorex, Vlad Soare, pentru a pune în aplicare agreement-ul. Acesta a
rămas uimit când a aflat ce pusese la cale cu organismele financiare internaţionale
adjunctul său, anume "ideea ca, pentru a înghiţi banca comercială a României, aceasta
trebuia comprimată şi, după schimbarea proprietarului, lăsată să revină la cel puţin
valoarea iniţială", după care i-a dat afară din biroul său pe emisarii F.M.I. şi Băncii
Mondiale. Ulterior, aceştia au făcut presiuni şi au obţinut de la statul român falimentul
celei mai mari bănci româneşti, însă după îndepărtarea lui Vlad Soare (care întocmise
un plan de salvare a băncii) şi numirea de către Banca Naţională a României ca
secretar general al Bancorex a lui Alexandru Puşcaciuc, al cărui trecut era legat de un
anume evreu american Gerald (Gerry) Guterman cu care se combinase într-o tentativă
de privatizare a Băncii Dacia Felix. (Citatele au fost reproduse după ziarul Cotidianul
din 10 martie 1999.)
Un alt mare cotidian central anunţa în numărul său din 22 ianuarie 1999 că un director
din Bancorex, apropiat unor servicii secrete, a transferat ilegal o foarte mare sumă din
conturile băncii în acelea ale unei bănci Rothschild.
Banca Internaţională a Religiilor falimentată prin F.N.I.
O mână de oameni de afaceri grupaţi în Centrul Internaţional Ecumenic, o organizaţie
din care făceau parte Banca Internaţională a Religiilor şi mai multe firme private, ce
acopereau domenii de activitate de transport feroviar, construcţii, pază şi protecţie,
leasing, recuperări bancare. Dacă Centrul şi-ar fi atins planurile declarate, ar fi cuprins
un fond de investiţii, reviste, un post de televiziune, un centru de sănătate şi chiar o
Academie Internaţională pentru Studiul Istoriei Culturii şi al Religiilor.
La constituirea capitalului acestei bănci româneşti au contribuit Mitropoliile Olteniei
şi Moldovei, Biserica Armenească, Cultul Penticostal, Muftiatul de la Constanţa, Casa
Regală din Arabia Saudită, S.N.C.F.R, şi alte societăţi româneşti. Din 1994 banca a
atras peste 300.000 de deponenţi persoane fizice ai căror bani au fost pierduţi în
ingineriile falimentare. Dintre cei doi vicepreşedinţi ai băncii unul era evreu, Ilie
Şimon, dar Ion Popescu, presedintele băncii, într-un articol pe care l-a semnat în
Economistul din 29.03.1994 arăta că un important rol în demararea şi coordonarea
activităţii băncii îl poartă un israelian numit Zimmermann. Într-un studiu asupra
activităţii masoneriei din România se arată, legat de momentul inaugurării Băncii
Internaţionale a Religiei: "Acelaşi dr. Ion Popescu (minoritarii şi-au luat, de regulă,
nume de familie româneşti!), îşi exprima uimirea că la iniţiativa lui de fundamentare a
89
băncii în cauză era flancat pe de o parte de un arab din Arabia Saudită şi, de cealaltă
parte, de un evreu din Israel. Ambii care îl flancau la inaugurarea băncii, erau...
masoni. Să mai amintim, în acest sens, că ţelul masoneriei este tocmai sincretismul
religios şi impunerea ei ca religie unică, mondială". (M. Fandarat, Francmasoneria şi
clasa politică.)
Trebuie să arătam un detaliu deosebit de important. Şeful Direcţiei Juridice a băncii,
în perioada 1999-2001 a fost Şandru Ion, fost şef al oficiul juridic al Securităţii şi mai
apoi al S.R.I., om de încredere al nr. 2 din S.R.I. Mircea Gheordunescu, care l-a
rândul său se ocupa de relaţiile externe ale serviciilor secrete româneşti, iniţiind o
strânsă colaborare şi prietenie cu serviciul secret israelian, Mossad-ul. Înainte de a
ajunge la conducerea direcţiei juridice ("consilier expert") a Băncii Internaţionale a
Religiilor, unde l-am vizitat personal în acea perioadă, "securistul" I. Şandru trecuse
ca jurist pe la Bancorex, filiala Lipscani, (unde nu avea cum să fie străin de creditele
neperformante acordate ilegal de Capetti), apoi la Hotel Bucureşti, folosindu-se de
informaţiile obţinute pentru a le pune la dispoziţia israelienilor interesaţi în
privatizare. Este vorba de faptul că Şandru era plătit drept consilier de preşedintele
Sitraco Center din Bucureşti, israelianul Eliahu Rasin (astăzi inculpat şi fugit din
România). Ion Şandru, pentru a-l ajuta pe Rasin, sesizează Poliţia Capitalei în numele
Băncii Internaţionale a Religiilor împotriva partenerului acestuia în privatizarea
Hotelului Bucureşti, Ionel Ruse. Poliţia îl arestează în Elveţia pe Ruse cu mare tam-
tam, iar judecarea acestuia pentru "un prejudiciu" de un milion de dolari adus Băncii
Internaţionale a Religiilor ţinea prima pagină a tuturor ziarelor. În realitate creditul
luat de Ruse de la B.LR. fusese acoperit prin garanţiile depuse, iar banca nu fusese
prejudiciată de acesta. Dar atât poliţia cât şi presa fuseseră deja manipulate şi folosite.
Li s-a dat un os de ros, în timp ce adevăraţii jefuitori ai băncii (reclamanţi ai lui Ruse)
îşi vedeau liniştiţi de afacerile murdare. Evident, instanţa de judecată l-a găsit
nevinovat pe Ionel Ruse şi l-a achitat, după ce stătuse însă mai bine de doi ani în
arestul preventiv al poliţiei, adică la închisoare. În acest timp, conform planului
demarat prin acţiunea lui Şandru, israelianul Eliahu Rasin a reuşit să îşi însuşească
toate părţile sociale ale firmei lui Ruse, Noni Voiaj s.r.l., care cumpărase Hotelul
Bucureşti de la Fondul Proprietăţii de Stat (a se vedea capitolul despre privatizarea
Hotelului Bucureşti).
Cei peste 300.000 de cetăţeni veniţi "în numele Domnului" să-şi depune economiile la
B.I.R. nu bănuiau că, în spatele băncii, îşi vârâseră coada interese oculte, iar suma
totală a depunerilor atrase de B.I.R. de la cei 300.000 de depunători drept-credincioşi
(mai degrabă creduli) se ridica, la sfârşitul anului 1999, la 2.236 miliarde de lei!
Povestea tenebrelor financiare de la B.I.R. duce la celebra hoţie patronată de către
escroaca evreică Maria Vlas, refugiată temporar în Israel, de la Fondul Naţional de
Investiţii, F.N.I. devenind al doilea acţionar majoritar al Băncii Internaţionale a
Religiilor. Deloc întâmplător, crahul F.N.I. s-a declanşat cu trei săptămâni înainte de
declararea oficială a falimentului B.I.R. Această asociere a fost ţinută în mare taină de
către toţi cei implicaţi, inclusiv de către autorităţi. Raportul lichidatorului numit de
Banca Naţională a României (B.N.R.) dezvăluie că ultimele două majorări de capital
de la Banca Internaţională a Religiilor au fost făcute ilegal. Astfel, S.I.F. Oltenia şi
Fondul Naţional de Investiţii (Maria Vlas) au înhăţat o halca din B.I.R. fără aprobarea
B.N.R.
90
Pentru a ascunde dezastrul din interiorul băncii, în 1998 conducerea B.I.R. a falsificat
bilanţul, raportând un profit nereal de 54 miliarde lei, deşi în realitate banca avea o
pierdere de 81 miliarde lei. Ca urmare, s-au încasat ilegal dividende în valoare de 14
miliarde (inclusiv de către "acţionarul" F.N.I.). Pentru a întârzia intrarea în încetare de
plăţi şi pentru majorarea capitalului cu 200 de miliarde de lei, şefii B.I.R. au mai
investit şi 100 de miliarde de lei în Fondul Naţional de Investiţii, bani dispăruţi
probabil în Israel, unde se ascunsese şi administratoarea Fondului, Maria Vlas.
Banca Naţională a României (adică Mugur Isărescu) a ştiut încă din 1996 ce se
întâmplă la B.I.R., şeful Direcţiei de Supraveghere Bancară din B.N.R., Nicolae
Cinteză, fiind timp de 5 ani cenzor în cadrul băncii. "B.N.R. ar fi avut motive
suficiente şi întemeiate să aplice acţiunea legală de retragere a aprobării date
conducătorilor B.I.R. înainte ca situaţia financiară a băncii să devină iremediabil
deteriorată" se scrie în raportul lichidatorului băncii.
Credem că publicistul Dragoş Dumitru avea dreptate, în mai 1999, când cerea ca
primul ministru al României să preia controlul asupra Băncii Naţionale a României,
pentru a stopa declinul sistemului bancar românesc. El scria, după ce amintea cazurile
băncilor Dacia Felix, Bankcoop, B.I.R., Columna, Banca Agricolă şi Bancorex:
"Politica B.N.R. va duce, în foarte scurt timp, la pierderea controlului asupra
finanţelor României. Adică, după pierderea industriei şi agriculturii, am cedat şi
telecomunicaţiile, iar acum nu vom mai avea nici bănci româneşti. Ca să nu mai
vorbim că armatele străine ne survolează, intră pe teritoriul nostru când vor ş.a.m.d....
Nu se poate întreprinde nimic în domeniul reformei, al economiei, în general, atâta
timp cât există, practic, două guverne -, B.N.R. constituindu-se, de aproape zece ani,
ca un stat în stat. Iar toate probele demonstrează că B.N.R., conducerea sa, a făcut
totul împotriva intereselor naţionale."
Şi aceasta în timp ce Isărescu cumpăra pentru Banca Naţională a României de la
numitul Schorsch, asociatul de afaceri al tatălui său, metal pentru monede şi suport
pentru bancnotele româneşti. Numai în 1991-1992 s-au cheltuit 31 milioane mărci
germane pentru monede şi 10 milioane franci elveţieni pentru bancnote, achiziţii de la
Handels Contor Schorsch GmbH Siemmental. Norocul prietenului Schorsch că
România a cunoscut până în prezent o inflaţie galopantă, ceea ce a oferit
guvernatorului Isărescu justificarea de a emite noi bancnote anual.
Când, totuşi, Banca Naţională a României şi-a făcut datoria cerând falimentul băncii,
acţionariatul cosmopolit (membrii fondatori) al acesteia a sărit de zece metri în sus,
acuzând tocmai statul român de abuz şi corupţie, în loc să ceară socoteală
administratorilor băncii, ceea ce indică o suspectă solidaritate cu prădătorii
depunătorilor români. Astfel, autorităţile române au fost reclamate la secretarul
general al N.A.T.O. (lordul Robertson), la ambasada S.U.A. de la Bucureşti şi la
preşedintele Comisiei Europene (Romano Prodi), de către "fondatorii" reprezentaţi de
Joseph Noupadja. Majoritatea acestor acţionari sunt evrei, precum israelienii Rubin
Zimmerman, Jack Isaac Zimmerman, Chrys Gotlieb-Grujevski, Saul Felberg, Simone
Wiesenmayer, Ritta Galperin, Saimovici Galperin, Soly Kamenitzer, Armin Richter şi
alţii.
91
La data de 6 martie 2003, directorul Serviciului Român de Informaţii, Radu Timofte,
a susţinut în parlament rapoartele de activitate ale S.R.I. pe anii 2000 şi 2001. Cu
acest prilej, el a furnizat informaţii spectaculoase legate de scandaloasa afacere F.N.I.,
care a tras la fund după sine şi Banca Internaţională a Religiilor. El spunea că aceasta
are ramificaţii internaţionale: "Cetăţenii, societatea şi chiar instituţii ale statului au
fost victimele unei mari manipulări puse la cale de «escroci de geniu» din conducerea
şi compunerea reţelelor crimei organizate internaţionale, care mai sunt încă în umbră,
fiindcă cei scoşi în faţă nu sunt decât nişte pioni, mai mult sau mai puţin însemnaţi".
Referitor la escrocii de geniu, directorul S.R.I. a precizat: "unii au plecat, alţii au fost
întotdeauna peste graniţă". Despre "plecarea" Mariei Vlas (administratorea F.N.I.),
mai bine zis fuga în Israel, soţul acesteia a precizat presei că nu degeaba s-a dus ea
tocmai în Israel.
BANCPOST, vândută sub valoarea reală
Vânzarea de către statul român a pachetului de acţiuni deţinute la BancPost către
marele concern General Electric Capital Corporation (GEC Co) pentru suma de 42,8
milioane de dolari dovedeşte prostia ce a guvernat privaţizarea băncilor româneşti,
guvernaţii din ultimii 13 ani ridicând privatizarea la rang de scop în sine. Astfel ei, de
cele mai multe ori, au vândut găina ce făcea ouă de aur doar pentru a fi pe placul
străinilor. De ce spunem acest lucru? Deoarece profitul anual al BancPost se ridica la
circa 16 milioane de dolari, iar banca are 123 de unităţi proprii şi îşi desfăşoară
activităţile pe baza unei convenţii cu Poşta Română în alte 2500 de oficii poştale din
întreaga ţară. Veniturile anului anterior vânzării s-au situat la circa 230 de milioane de
dolari, iar rata solvabilităţii era de 15,3%, mult peste norma internaţională de 8%.
Managementul de la General Electric Capital care a decis preluarea BancPost este
format din evrei americani, în frunte cu Dennis Dammerman, care în ultimii ani a
impus firmei o nouă orientare, de servicii financiare, de la cărţi de credit la servicii
ipotecare şi finanţarea companiilor. Politica agresivă a managementului evreiesc se
bazează pe active de peste 250 miliarde de dolari. Până în prezent, BancPost s-a
instalat ca interfaţă între muncitorii români din Israel şi familiile lor din România,
oferindu-le contra comision posibilitatea transmiterii banilor munciţi. În perioada
1998-2002 numai pe această direcţie au trecut prin visteria băncii peste 195 milioane
de dolari, sumele crescând de la an la an, doar în primele două luni muncitorii români
din Israel depunând prin Poşta israeliană către Banc Post suma de 12,5 milioane USD.
Tot prin această bancă pleacă în Israel de la bugetul statului român pensiile evreilor
originari din România.
(După preluarea întreprinderii bucureştene Turbo-mecanica, printr-un "joint venture"
din ianuarie 2002, la care a contribuit cu numai câteva milioane de dolari, altă ţintă a
General Electric este şi preluarea importantei întreprinderi Electroputere-Craiova.)
Evocând perioada anilor '70, britanicul Paul Johnson, arată că:
"Evreii britanici moderni nu duceau lipsă de energie. Ei erau activi în finanţe, aşa cum
fuseseră mereu... Dinastia [evreiască] Sieffa transformat firma Marks & Spencer în
cel mai rezistent triumf al comerţului britanic postbelic, iar Lordul [evreu] Weinstock
92
a transformat General Electric în cea mai mare firmă britanică. Evreii erau influenţi şi
în publicarea de cărţi şi ziare... în număr tot mai mare, ei s-au aşezat (chiar dacă
ocazional) pe băncile Camerei Lorzilor. A fost o vreme, la mijlocul anilor '80, când
din cabinetul britanic făceau parte nu mai puţin de cinci evrei" (O istorie a Evreilor,
Editura [evreiască] Hasefer, Bucureşti 2001, pag.441).
Reţinem din lucrarea filosemită a lui Johnson că General Electric, creaţie evreiască,
este totodată cea mai mare firmă britanică, iar că succesul ei a coincis cu momentul în
care guvernul Margaret Thacher cuprindea cel puţin cinci evrei. Din câte ne amintim,
M. Thacher a procedat şi la privatizarea întreprinderilor britanice de stat, ceea ce a
adus clanului bancherilor evrei Rothschild câteva miliarde de lire sterline.
În România, General Electric nu acţionează făţiş, reprezentanţa sa fiind deţinută de o
cutie poştală, Nuovo Pignone off-shore, cu sediul în apartamentul nr. 10, bloc D2,
strada Luterană din Bucureşti, iar mai recent au apărut semne de întrebare despre
modul cum funcţionează administrarea post-privatizare a băncii româneşti preluate de
General Electric. Comentând apariţia numelui Banc Post în anexa Hotărârii de Guvern
nr. 1516/1812.2002, în vederea supravegherii de către o Direcţie din cadrul
Ministerului Finanţelor, sub titlul "Banc Post, altă bancă pusă sub supraveghere", un
săptămânal bucureştean (A.P.) comenta la 3.03.2003:
"De fapt, care sunt criteriile pe baza cărora s-a alcătuit lista menţionată? În aceasta
sunt incluşi coloşii - contribuabili incapabili să-şi suporte şi să-şi achite datorii
considerabile, adică reprezentanţii unui management deplorabil"
Se afirmă că administraţia băncii s-a cam jucat cu banii acesteia, iar acum se află în
dificultate (imposibilitate?) de a-şi mai plăti taxele către statul român.
Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.)
În ghearele evreilor prin Société Generale
Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.) este altă bancă de stat românească acaparată
de un consorţiu evreiesc. Evreul francez Isaac Pereire este creatorul cartelului bancar
francez Société Generale, care a preluat de la statul român Banca Română de
Dezvoltare.
De la crearea sa, banca Société Generale a trecut prin numeroase prefaceri, fiind
necesară la un moment dat salvarea sa de către statul francez, care a preluat-o în
proprietatea sa înainte de a falimenta. Adusă la un apogeu al activităţii sale, în anul
1987 guvernarea franceză "de dreapta" procedează la privatizarea băncii, a treia bancă
ca mărime a Franţei, ceea ce face ca, în scurt timp, acţiunile băncii să facă obiectul
unor speculaţii bursiere în spatele cărora s-a aflat magnatul evreu George Soros.
Acesta, "beneficiind de informaţii privilegiate", reuşeşte în 1988 ca, împreună cu
împuternicitul său, să plaseze acţiunile băncii în mâinile uneia dintre firmele apropiate
intereselor sale (Marceau Investissement) şi să obţină un profit personal de 5,7
milioane de dolari. Dezvăluirea acestei afaceri a declanşat o adevărată furtună
politică, conducând la anchetarea câtorva funcţionari de stat, în timp ce ministrul de
93
finanţe francez, Pierre Beregovoy, s-a sinucis. Magnatul evreu George Soros a
compărut ca inculpat abia în anul 2002 în faţa Tribunalului Corecţional din Paris,
datorită faptului că, iniţial, comisiile rogatorii internaţionale au fost orientate în
direcţia Elveţiei, Marii Britanii, Luxemburgului şi Olandei, ceea ce a întârziat
finalizarea anchetei.
Société Generale a fost implicată în anul 2002 într-un puternic scandal de spălare de
bani, în tandem cu banca Leumi Le din Tel Aviv-Israel, cu un grup de bănci
israeliene. Afacerea reprezintă dovada că Société Generale serveşte interesele
evreimii cosmopolite şi israeliene.
În fapt, ancheta în legătură cu spălarea de bani de la sediul central din Paris al Société
Generale a fost demarată în 1988, ca urmare a unui denunţ făcut de Credit Lyonnais.
Acesta observase comportamentul suspect al unuia dintre clienţii săi, patronul unei
firme de textile cu sediul la Sentier, un mic cartier comercial din centrul Parisului.
Aici se găsesc numeroase firme cu acelaşi profil, deţinute de patroni evrei. Justiţia
franceză a descoperit că Sentier este centrul unui sistem de spălare a unor mari sume
de bani, de provenienţă incertă. Astfel, a fost descoperită o reţea de persoane care
primeau cecurile acestor firme evreieşti pariziene şi, în schimbul unor mici
comisioane, le depozitau şi le încasau în băncile la care lucrau.
Derularea anchetei a condus la doi experţi contabili ai băncii (actualmente dispăruţi şi
daţi în urmărire internaţională) care au construit sistemul de spălare de bani cu
ajotorul câtorva bănci israeliene, precum Israeli Discount Bank şi Leumi Le - Tel
Aviv. Ziarul Curentul din 16 ianuarie 2002 descrie astfel ingineria de la Société
Generale:
"Cecurile, furate sau înregistrate pe numele unor companii fictive, porneau din băncile
franceze către Israel. Această ţară are particularitatea de a permite modificarea
destinatarului unui cec printr-o simplă menţiune scrisă de mână şi însoţită de o
ştampilă, în cazul concret pe care îl avem în discuţie, ştampila era furnizată fie de
Israeli Discount Bank, fie de First International Bank of Israel."
În acest fel, cecurile se reîntorceau în Franţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi
erau încasate chiar de la băncile de la care chipurile porniseră. Având în vedere
potenţialul infracţional al practicii, cele mai multe state ale lumii, spre deosebire de
Israel, au interzis acest tip de operaţiune, prin care se modifică destinatarului unui cec.
Israelul însă nu pierde nimic, deoarece nu-1 deranjează să spijine infractorii evrei din
alte părţi ale lumii, în dauna staelor care îi găzduiesc.
Este, însă, cel puţin suspect modul cum Société Generale a acceptat să deblocheze, în
profitul unei terţe persoane, un cec cu marca Trezoreriei Naţionale franceze - comenta
presa fanceză la sfârşitul anului 2001 -, sau, mai mult, să crediteze un cont al unui
obscur cetăţean din cine ştie ce parte a lumii.
Rezultatul acestor dezvăluiri a fost acela că la începutul anului 2002 conducerea
băncii Société Generale de la Paris a fost arestată şi anchetată, în frunte cu
preşedintele băncii, Daniel Bouton, care înainte de a conduce banca a activat în plan
politic. Astfel, el a fost director al bugetului Franţei în cadrul Ministerului Finanţelor,
sub ministeriatul lui Pierre Beregovoy, cel care s-a sinucis când a izbucnit scandalul
94
legat de preluarea şi manipularea bursieră a acţiunilor băncii Société Generale, post
privatizare, de către magnatul evreu Soros. Conducerea băncii a fost pusă sub acuzare.
Judecătoarea de instrucţie, Isabelle Prevost-Desprez, cea care instrumentează cazul, a
declarat: "Société Generale a fost corespondentul, în Franţa, al băncilor israeliene care
au procedat la modificarea destinatarilor unor cecuri. Responsabilii săi în chestiuni
legate de spălări de bani nu au dat nici un semnal de alarmă. Cel care nu suflă un
cuvânt, îşi dă consimţământul, chiar dacă indirect, la tranzacţii dubioase".
Descoperirea marii fraude a aparţinut poliţiei pariziene. La Bucureşti, preşedintele
băncii, Bogdan Baltazar, s-a grăbit să dea un comunicat presei în care să arate că sub
conducerea sa nu s-a întâmplat nimic, dar în numărul viitor vom prezenta în premieră
absolută documente care îl contrazic (este vorba de credite acordate fără acoperire,
nerecuperabile, ce pot falimenta B.R.D.). Oricum, Bogdan Baltazar a fost instalat
strategic la conducerea băncii chiar înainte de privatizarea acesteia. O altă bancă
evreiască preocupată de preluarea B.R.D. era Chase Manhattan Bank - S.U.A. ale
cărei interese în România le promova evreul Phillip Bloom, cu care Bogdan Baltazar
avea o colaborare vecină cu complicitatea în privatizarea economiei româneşti, cât
timp a funcţionat ca vicepreşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat, funcţie special
creată la acea dată, chiar... pentru el.
95
România, ţinta sionistă
Masoneria, evreii şi "Lojile NATO". Într-un capitol anterior am arătat acţiunile
sionismului mondial, menite a-şi subordona şi controla masoneria. Acesta fapt a ajuns
să fie recunoscut făţiş chiar de către masoni. Ritul masonic "scoţian", rit practicat şi
de către sioniştii de la B'nai B'rith, şi de către majoritatea lojilor masonice româneşti
de astăzi, nici nu respectă numărarea anilor de la Iisus Hristos, ci a adoptat calendarul
ebraic, anul nou îl celebrează la 17 septembrie, iar lunile anului poartă nume evreieşti.
În prezent lojile masonice din România numără cea 2.500 membrii. Dintre cei mai
cunoscuţi politicieni "fraţi" masoni români pot fi enumeraţi Victor Babiuc, Viorel
Cataramă, Adrian Năstase, Radu Vasile, Petre Roman, Nicolae Alexandru, Dan Ioan
Popescu, Corneliu Ruse ş.a., apartenenţa celor mai mulţi rămânând secretă.
Cei mai reputaţi istorici ai activităţii masoneriei în România, Radu Comănescu şi
Emilian M. Dobrescu , consideră că anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei
colaborări dintre masoneria româna şi regimul comunist, cea mai agreată de masoni
fiind conducătoarea comunistă evreică Ana Paucker. Un număr masiv de comunişti
sunt iniţiaţi atunci în masonerie, iar masoni de mare prestanţă (Mihail Sadoveanu,
Horia Hulubei, Mihai Ralea, N.D. Cocea, Victor Eftimiu şi alţii) colaborează activ cu
noul regim politic.
Istoricii masoni susţin astăzi ideea că odată cu instalarea regimului comunist în
România, în anul 1948, activitatea masonică a fost obstrucţionată, astfel încât, în luna
iunie, din proprie iniţiativă, masoneria intră în adormire, încetându-şi activitatea
Supremul Consiliu de 33 din România, Marea Lojă Naţională şi Ordinul Masonic
Român. Masoneria română şi-a continuat apoi activitatea în occident chiar din 1948.
O reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române a funcţionat la Paris sub obedienţa
Marii Loji din Franţa, sub forma a două ateliere: România Unită (condusă de evreul
Jean Pangal, care nu recunoştea autoritatea lui Mihail Sadoveanu) şi La Chaine
d'Union (creată de Vintilă Petală). La rândul lor s-au reorganizat în exil Supremul
Consiliu de 33 din România şi Ordinul Masonic Român (a cărei conducere a fost
preluată de evreul Marcel Shapira), împreună cu câteva loji româneşti.
În realitate, aşa cum arată cei doi autori mai sus citaţi: "în iunie 1948 fraţii masoni
sunt întrebaţi când iau concediu ca să poată participa la munca patriotică de
reconstrucţie a ţării. Perspectiva i-a speriat şi o parte din ei pleacă in străinătate, cu
documente şi arhive... Nici o măsură punitivă nu a fost luată de comunităţi contra
francmasonilor".
În perioada 1948-1989, se crede ca a existat un moment când masoneria a fost iarăşi
la loc de cinste în România. Istoricii susţin că Nicolae Ceauşescu a încurajat
masoneria până în 1971 şi a tolerat-o până în 1980. Termenul de "epocă de aur" a fost
pentru prima dată aplicat domniei lui Ceauşescu de un istoric mason, D.G.
Şerbănescu, în volumul III din Histoire de la Franc-Magonnerie Universelle, încă din
1966.
D.G. Şerbănescu, care 1-ar fi sedus pe Nicolae Ceauşescu la cauza masonică, era
membru al unei loji româneşti "din emigraţia" de la Paris după 1948, alături de Ion
Adlerberg şi alţi româno-evrei conduşi de Marcel Shapira. Aceeaşi autori repetă
informaţia lansată de francezul Pierre Cârpit conform cărei Nicolae Ceauşescu ar fi
96
fost membru al lojei masonice "ultrasecretă" Propaganda Due (celebra P2, ce a făcut
obiectul anchetei procuraturii italiene). Afirmaţia s-a bazat pe declaraţiile şi
însemnările lui Licio Gelli, venerabilul lojii P2, dar a fost ulterior dezminţită de alte
loji (!) masonice, precum Marele Orient al Franţei. "Căderea" lojii P2 s-a datorat
afilierii cu mafia italiană şi implicării în deturnări de fonduri soldate cu falimentul
uneia dintre cele mai mari bănci italiene, dar nu numai. O anchetă a revistei italiene
L'Europeo (continuată de anchetele de presă din România) relata că P2 a fost
implicată prin anii 70 într-o tentativă de lovitură de stat în Italia, împreună cu membri
ai serviciilor secrete italiene. "Condusă de Lucio Gelli, loja a făcut prozeliţi şi în
România. Atunci când serviciile secrete italiene au oferit Securităţii, pentru 160.000
de dolari, dosarele a 16 importanţi membrii de partid care aparţineau P2, Elena
Ceauşescu s-a opus. Motivul: Elena şi Nicolae Ceauşescu erau membri ai P2."
Dincolo de mărturia lui Lucio Gelli, nimic nu mai poate demonstra astăzi faptul că
Nicolae Ceauşescu a fost sau nu membru al lojei masonice P2 (Propaganda Due), dar
putem considera ca fiind un document probatoriu lucrarea de "istorie" elaborată de
lojile din Paris în 1966, loji conduse de Marcel Shapira, lucrare care a declanşat
practic ideologia dictaturii ceauşiste, a cultului personalităţii, demarând prin conceptul
mason al "epocii de aur". Ceauşescu avea ulterior să introducă felurite obiecte rituale
în cadrul organizării statale a României, aşa cum a fost sceptrul, posibilă inspiraţie
masonică. Faptul că în 1966 a existat sprijinul masonic extern pentru Nicolae
Ceauşescu, prelungit până în 1971, face să fie mai mult decât probabil ca Ceauşescu
să fie avut şi contacte personale cu Marcel Shapira, liderul masoneriei române din
"exil". Având în vedere valoarea de ipoteză a teoriei lansate de un autor bizar (Marcel
Fandarat, Francmasoneria şi clasa politică, care ba laudă, ba condamnă masoneria)
suntem nevoiţi să o prezentăm: "Când şi cum a fost exclus Ceauşescu din această loja
(P2), nu se poate şti, cert este că el a fost împuşcat în ziua de Crăciun, moartea sa fiind
de fapt una simbolică... în timpul pseudo-procesului de la Târgovişte, înainte cu
câteva momente de a fi executat, Ceauşescu s-a adresat Elenei Ceauşescu astfel: «Ai
văzut ce ne-a făcut Marcel?» În ultimele clipe ale vieţii, Ceauşescu realizase că
masoneria îi hotărâse soarta: execuţia capitală, numele de cod al masoneriei fiind
Marcel, nume pe care îl bănuim a avea legătură cu Marcel Shapira, cel care, la Paris, a
fost şeful masoneriei române în exil. Această referire a lui Ceauşescu, prin acest nume
de cod, se poate regăsi pe caseta video a asasinării lui la Târgovişte, hotărâtă de acel
Tribunal Masonic în data de 25.12.1989." Acelaşi autor consideră ca pe o dovadă
certă a complotului masonic în asasinarea cuplului Ceauşescu, prezenţa
"revoluţionarului" Gelu Voican-Voiculescu ca reprezentant al noii puteri şi membru al
tribunalului ad-hoc care i-a judecat şi ucis pe cei doi, devenit mai apoi vice prim-
ministru al României (adjunct al prim-ministrului evreu Petre Roman). Voican-
Voiculescu fiind la acea dată mason iniţiat în gradul 33 al ritului scoţian antic şi
acceptat. Acelaşi Gelu Voican-Voiculescu s-a ocupat personal şi de ritualul înhumării
şi înmormântării celor doi "dictatori". Presa a semnalat şi după aceste evenimente că
Voican-Voiculescu a continuat să îşi desăvârşească cariera masonică. Astfel, Petre
Roman a trimis o scrisoare de recomandare la Cairo, prin care îl autoriza pe
ambasadorul României Ion Angelescu să-l asiste pe Gelu Voican-Voiculescu la
ceremonia afilierii în loja ritului Memphis-Mishraim din Egipt.
În primăvara anului 1990, în presa românească au fost publicate mai multe articole ale
"Grupului de la Paris", reprezentând 19 masoni din afara obedienţei Supremului
97
Consiliu al Ordinului Masonic Român condus de evreul Shapira, iar în toamnă a fost
înfiinţată la Bucureşti loja Concordia, sub obedienţa Marelui Orient al Italiei.
Prima acţiune importantă a avut loc în octombrie 1990, când, prin hotărârea adunării
generale a lojilor masonice române "în exil" şi a lojilor de grade superioare
(dependente de Supremul Consiliu de 33 al Ordinului Masonic Român) se constituie
la Paris Marea Loja Naţională Română, compusă din trei loji de bază: Steaua Dunării,
România Unită (România Liberă) şi Solidaritatea (Pax in Deo), mare maestru fiind
ales Alexandru Paleologu. În mai 1991 Marele Oriental Franţei a înfiinţat la Bucureşti
loja Humanitas.
Soarta masonică (şi nu numai) a României avea să se decidă însă de către evreul
Marcel Shapira în perioada 16-21 mai 1992 la Istanbul (Turcia), cu ocazia Conferinţei
Internaţionale a Marilor Comandori ai Supremelor Consilii de Rit Scoţian Antic şi
Acceptat din Europa, S.U.A. (ambele jurisdicţii: Nord-Washington şi Sud-Boston),
Canada, Australia şi Israel. Numit şi "american" (sau "masonerie neagră"), Ritul
Scoţian Antic şi Accepta este considerat cel mai puternic pe plan mondial, fiind
adoptat, aşa cum am arătat mai sus, şi de puternicul ordin evreiesc sionist B'nai B'rith.
Membrii "delegaţiei române" la Istanbul, adică Marcel Shapira şi Al. Chiriceanu au
prezentat situaţia din România şi "nevoile ţării după 45 de ani de devastare
comunistă". Cu acest prilej a avut loc importanta întâlnire privată dintre Marcel
Shapira şi Marele Comandor al Jurisdicţiei Sud din S.U.A. (Washington), C. Fred
Kleinkneght şi ceilalţi mari comandori masoni americani. Este de înţeles că ce avea să
se întâmple la Bucureşti cu începere din luna ianuarie a anului următor, sub prezidiul
aceluiaşi mare comandor american Kleinkneght, a fost aranjat chiar atunci de către
masonul Marcel Shapira. (Ca şi Marcel Shapira, procurorul general al Israelului, şi
mai apoi ministru al Justiţiei, Joseph Shapira, celebru pentru deplasarea forţată a
palestinienilor şi răpirea teritoriilor acestora, este evreu originar din România.)
Consecinţa aranjamentelor de la Istanbul a fost că cele mai active loji străine în
iniţierea noii vieţi masonice din România au fost cele din S.U.A., Franţa şi Italia, care,
cu sprijinul B'nai B'rith, în 1993 au organizat mai multe evenimente importante:
La Cercul Militar din Bucureşti, la 24 ianuarie 1993, a avut loc fastuoasa ceremonie
de "reaprindere a luminilor" şi instalare în România a Marii Loji Naţionale din
România. Cu ocazia redeşteptării Marii Loji Naţionale din România, în prezenţa
multor masoni străini, printre care şi înalte oficialităţi occidentale, s-a stabilit ca destin
al României angajarea pe drumul intrării în Alianţa militară atlantică, NATO. Aceasta
a fost de fapt chiar semnificaţia desfăşurării ceremonialului, îndeplinit de americanul
C. Fred Kleinkneght, la Cercul Militar din Bucureşti în cadrul Casei Centrale a
Armatei, redenumită astăzi "Casa Nato". Din partea masoneriei italiene a participat şi
marele maestru Giuliano di Bernardo, dar şi adjunctul lui Kleinkneght, evreul
american Arnold Hermann. Printre participanţii români s-a remarcat prezenţa lui Dan
Amedeo Lăzărescu şi Nicu Filip, acesta devenind mare maestru, iar Costel Iancu mare
maestru adjunct.
În aprilie al aceluiaşi an, 1993, aflăm despre activitatea Ordinului Masonic Român
care îl avea în funcţia de mare comandor al Supremului Consiliu al Ordinului pe
evreul Marcel Shapira, "aflat în exil la Paris de 45 de ani". Marcel Shapira declara
presei româneşti că "începerea activităţii, respectiv deschiderea unui sediu la
98
Bucureşti va fi făcuta în toamna", şi că primul mare comandor, cu caracter provizoriu,
va fi domnul Dan Amedeo Lăzărescu. Înregistrarea efectivă a personalităţii juridice a
Marii Loji Naţionale s-a efectuat de către Judecătoria Sectorului 3 (la 17 septembrie
1993, dosar 57/PJ/1993), la dosar aflându-se şi "avizul favorabil" (?!) al Ministerului
de Externe român. Tot din presa scrisă s-a aflat că "una din Lojile Bazelor NATO şi
Supremul Consiliu Mama al Jurisdicţiei de Sud al S.U.A., în 7 mai 1993 şi-au trimis
mai mulţi reprezentanţi în România, la Bucureşti, printre care şi pe Fred Klienknecht,
Suveranul Mare Comandor al Lumii, deplasându-se în vizită la Bucureşti, unde la
Casa Armatei (azi Casa NATO), în ziua următoare, s-au făcut iniţieri şi ridicări în
grad."
"Senatorul mare maestru [mason] Nicolae Alexandru - scria acum câţiva ani tot
cotidianul Evenimentul Zilei - va cere sprijinul masonilor din Congresul S.U.A.
pentru integrarea României în NATO. Preşedintele Comisiei de Apărare a Senatului,
senatorul Nicolae Alexandru, mare maestru mason, ne-a declarat că în perioada
următoare va întreprinde o vizita în S.U.A. pentru a solicita masonilor din Congresul
american sprijin pentru integrarea României în NATO. După cum a precizat marele
maestru, ponderea acestora în politica americană este extrem de însemnată, mai ales
că: «toţi preşedinţii americani, cu excepţia lui John K. Kennedy, care a fost ucis, au
fost masoni» .
Parcă în opoziţie cu preşedintele mason al Comisiei, vicepreşedintele Comisiei de
Apărare a Senatului, la acea data Radu Timofte, a declarat la rândul său presei că
"tendinţa masoneriei, din ce în ce mai vizibilă, de a acapara toate funcţiile importante
în stat reprezintă un pericol pentru România".
Ulterior, la 17 iunie 1993, în prezenţa cancelarului supremului consiliu al Ordinului
Masonic Român (Mihai Musceleanu), supremul consiliu l-a înlocuit pe Amedeo
Lăzărescu, iar anul 1997 îl găseşte pe funcţia de suprem comandor al Marii Loji
Naţionale pe Constantin (Costel) Iancu.
Planul de dezmembrare a României, ce urma mai apoi să fie încredinţat spre aplicare
masoneriei din România, a fost dezvăluit într-un articol din Los Angeles Times încă
de la 25 august 1992, articol semnat de William B. Wood, geograf şef al
Departamentului de Stat al S.U.A., care propunea o hartă mondială cu jumătatea de
nord a Transilvaniei şi cu Bucovina ca făcând parte din Ungaria, iar nordul Moldovei
ca fiind parte din Ucraina. Los Angeles Times este unul dintre cele patru ziare mari
ale "Stabilimentului" oligarhiei mondiale (C.F.R., Comitetul celor 300, Bilderberg),
strict controlate şi cenzurate ca să publice numai linia politică a Noii Ordini Mondiale.
"Dorinţa de anihilare a României pe care o nutresc promotorii Noii Ordini Mondiale
este spontană şi nu este răspunsul la nici un fapt sau gest comis de poporul român, ori
de către conducătorii acestuia - scrie Traian Golea în Regizarea unei noi condamnări a
poporului român, comentând articolul din Los Angeles Times. În primul rând
România, care nu avea datorii externe în 1989, s-a îndatorat la Fondul Monetar
Internaţional cu câte un miliard de dolari în fiecare an din 1989 încoace, fără ca
nivelul de trai sau dezastrul industrial, agrar şi economic să-i fie ameliorate."
Acţiunea ofensivă prin masoneria română, dirijată de interesele oculte din afara ţării,
iese la iveală de abia în 1997. Iată cum prezenta această situaţie ziarul Evenimentul
99
Zilei din 4.02.1997, arătând că venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu este supus
de peste 7 ani şicanelor permanente din partea unor persoane dubioase, ce au sprijin
financiar puternic din afara graniţelor României:
"Andre Szakvary doreşte să fie liderul masoneriei româneşti. Sâmbătă, l februarie
1997, la CIuj-Napoca a avut loc o reuniune a separatiştilor din Marea Loja Naţională a
României. Liderii acestei mişcări separatiste sunt [evreul] Ernst Schlesinger şi
[maghiarul] Andre Szakvary, acesta din urma erijându-se în reprezentant al
masoneriei româneşti, deşi nu cunoaşte deloc limba română. Szakvary a dat citire unui
anunţ în care se afirma că el este liderul Marii Loji Naţionale a României începând cu
l februarie 1997, cu sprijinul Supremului Consiliu al Marelui Orient al franţei.
Această decizie urmează să fie supusă deciziei Conventulni (un fel de conferinţă
naţională a masoneriei) la reuniunea de la mijlocul lunii februarie. Lui Dan Amedeo
Lăzărescu i s-a reproşat faptul că nu a reuşit, în calitatea sa de lider al masoneriei
româneşti, să facă o unificare benefică a tuturor cercurilor masonice din România.
Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că principalul obiectiv al mişcării
separatiste este crearea unui aşa-numit District Transilvania în cadrul Marii Loji
Româneşti. O parte din lojile din Transilvania ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au
complotat împotriva caracterului naţional al masoneriei româneşti. Sub bagheta celor
doi, Schlesinger şi Szakvary, forţe interesate susţinute financiar foarte puternic din
exterior, doresc iniţierea unui proces de secesiune a Transilvaniei de România.
Aceasta acţiune se vrea o influenţă asupra legăturilor tradiţionale ale masoneriei:
adică cercurile financiare, factorii de decizie politică şi, nu în ultimul rând, serviciile
secrete, pentru ca acestea să creeze premisele unei rupturi teritoriale a României.
Dan Amedeo Lăzărescu a declarat:
"Ceea ce se întâmplă de câtva timp în mişcarea masonică românească şi s-a întâmplat
şi sâmbătă la Cluj-Napoca este o imensă porcărie. Câţiva parveniţi cu pretenţii de
reprezentanţi ai masoneriei creează un periculos curent cu caracter antinaţional,
doresc să compromită România cu orice preţ, au legături evident anticonstituţionale în
exterior şi aruncă cu noroi într-o instituţie cu un rol deosebit de important în crearea
Noii Românii."
Mai mult, Dan Amedeo Lăzărescu a mai afirmat că liderul ofensivei asupra integrităţii
naţionale a României, Marele Orient Francez (din care a făcut parte şi preşedintele
Franţei, Françoise Mitterand), este creat de evreime şi că, după căderea lui Napoleon
al III-lea, aceştia au înlăturat din ritualul masonic toate simbolurile creştine, fiind
totodată şi membri ai Partidului Republican Francez şi ai Partidului Radical-Socialist.
Pe cu totul altă poziţie s-a situat Marea Loja Naţională din Franţă, favorabilă
masonilor români.
1999 este anul declanşării războiului în cadrul masoneriei române. Anul debutează cu
vizita în aprilie a "seniorului" Alfred Koska, mare maestru al Uniunii Marilor Loji din
Germania, pentru a recunoaşte oficial Marea Loja Naţională Română şi a semna o
declaraţie comună, "România fiind prima ţară din cele rămase în afara Uniunii
Europene şi NATO care a intrat, astfel, în marea familie europeană" s-a spus la
conferinţa de presă masonică organizată cu acest prilej la Hotelul Hilton din
Bucureşti. Masonii români au mulţumit public "fraţilor" germani deoarece şi-au
100
amintit că "România există în sud-estul Europei" şi s-a concluzionat că rezultatul
acestei noi "înfrăţiri" va fi "rapida integrare a României în structurile europene şi în
NATO".
Scandalul efectiv a fost declanşat de conferinţa de presă organizată în octombrie 1999,
de către acelaşi Andre Szakvary, auto-prezentat ca Mare Comandor pentru România
al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, care, invocând şi rezoluţia Conventului de la
Viena din 1997, nega astfel autoritatea lui Costel Iancu ca Suprem Comandor al Marii
Loji Naţionale din România, Szakvary fiind susţinut făţiş în demersul său de lojile
masonice franceze şi ungureşti. Motivul public al convocării conferinţei de presă l-a
reprezentat "aniversarea a 120 de ani de la fondarea Supremului Consiliu pentru
România", ceea ce era un evident pretext, deoarece în 1879 s-a constituit un auto-
intitulat "Comitet Central Masonic" (şi nu un real Suprem Consiliu Masonic), care
mai era şi preponderent evreiesc sau cosmopolit: dr. Fialla, dr. Carol Davila, G.
Lahovari, Edgar de Herz, dr. Steiner, dr. Blumenfeld, E. Grunwald, C. Bucşean şi
alţii.
Intervenţia în Parlamentul României a omului politic mason Dan Amedeo Lăzărescu a
adus în vizorul autorităţilor române adevăratele scopuri ale celor interesaţi de a plasa
un ungur în fruntea masoneriei româneşti: dezmembrarea teritorială a ţării. De aceea,
supremul comandor al Marii Loje Naţionale, Costel Iancu, a fost audiat de Comisiile
de Apărare ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, precum şi de Comisia
parlamentară de control asupra S.I.E., unde el a confirmat intenţia unor structuri
masonice străine privind federalizarea României. Concret, Costel Iancu a arătat
că, la Bruxelles, reprezentanţii masoneriei europene i-au spus clar că trebuie să
se producă o împărţire a României în regiuni autonome, iar Transilvania trebuie
să intre sub tutela masoneriei franceze. Evident, Costel Iancu nu şi-a arătat acordul
şi, de aici, dorinţa masoneriei franceze de înlocuire a sa din fruntea masoneriei
române cu belgianul de origine maghiară A. Szakvary. Ne întrebăm dacă această
"schismă" a fost momentul în care evreul Marcel Shapira a scăpat din mână masoneria
din România, sau s-a acordat prioritate intereselor lojilor "americane" din Ritul
scoţian vechi şi acceptat (care are în spate Lojile NATO şi B'nai B'rith), dar se pare că
Tribunalul Masonic (nu cel instituţionalizat în România în 1996, ci cel al
"Conventului de la Viena") a decis înlăturarea lui Costel Iancu pentru vina de a fi
dezvăluit organelor statului român discuţiile masonilor purtate la Bruxelles, iar
"fratele" Micu Filip, primul mare maestru român după 1989, îl instalează la 13 martie
2002 în demnitatea de mare maestru al Marii Loji Naţionale din România pe maiorul
Viorel Danacu, din cadrul Ministerului de Interne (absolvent al Facultăţii de Medicină
Veterinară din Bucureşti şi al Colegiului de Apărare Naţională, seria a III-a). Este
extrem de curioasă "instalarea" maiorului V. Danacu ca mare maestru mason, căci
conform propriei declaraţii (în ziarul Oglinda-OTV din 20.12.2002) prima iniţiere în
masonerie, deşi fusese studiat timp de câţiva ani, a avut loc cu numai o lună înainte de
preluarea funcţiei supreme: "Prima întâlnire a fost în martie la recomandarea cuiva".
Este de aceea posibil ca dl. maior Danacu să fie o simplă marionetă în mâna "greilor",
a "venerabililor", care rămân astfel în umbră.
Reinstalarea B'nai B'rith în România. Unul dintre cei mai cunoscuţi agenţi din
România ai lojei evreieşti mondiale B'nai B'rith, a fost până recent ex-ambasadorul
S.U.A., Alfred Moses.
101
Dacă ne amintim, postul oficial de televiziune român, TVR 1, îl prezenta în 1996 pe
preşedintele României, Ion Iliescu, aflat în deplasare în S.U.A., însoţit de ambasadorul
evreu al Americii în România, Alfred Moses, vizitând "organizaţia pentru drepturile
omului B'nai B'rith" şi Muzeul Holocaustului (înfiinţat tot de B'nai B'rith). Nimic
despre caracterul secret al organizaţiei în ştirea televiziunii române. În schimb, din
chiar sediul B'nai B'rith, Ion Iliescu a adoptat public o atitudine ostilă şi vehementă la
adresa preşedintelui partidului România Mare, ceea ce a condus în acelaşi an la ieşirea
de la guvernare a celor trei secretari de stat ai partidului naţionalist.
Aceeaşi situaţie s-a repetat în 2001, cu ocazia vizitei oficiale în S.U.A. a premierului
român Adrian Năstase, vizită organizată de evreul Mark Meyer (consilier totodată al
preşedintelui Iliescu şi preşedinte al firmei Herzfeld & Rubin). Momit cu cacealmaua
mondială numită Muzeul Holocaustului, primul-ministru Adrian Năstase s-a jurat în
faţa liderilor B'nai B'rith că, întors în România, va dărâma statuile mareşalului Mihai
Antonescu şi că va distruge naţionalismul român. Lucrurile s-au întâmplat întocmai,
deşi pare incredibil. Până în prezent a învins doar statuile şi ne-a impus recunoaşterea
Holocaustului (distrugerea totală a evreilor în timpul celui de al doilea război
mondial), orice român riscând 5 ani de închisoare dacă nu recunoaşte că neamul său e
ucigaş de evrei, ignorându-se faptul că numărul evreilor ucişi de câţiva fanatici simişti
şi de către ocupanţii germani a fost de câteva zeci de ori mai mic decât al evreilor
refugiaţi în România (protejaţi pe cât posibil de populaţie şi autorităţi) pentru a pleca
apoi în Israel. Iată textul legii: "Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori
a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea
unor drepturi." (Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/ 28.03.2002 semnată de primul-ministru
Adrian Năstase). Caracterul de urgenţă al acestei ordonanţe ar fi legat de promisiunea
unui rapid sprijin al B'nai B'rith şi al Comitetului Evreiesc American pentru invitarea
României, în noiembrie 2002, la aderarea în Alianţă militară NATO. Preţul:
participarea românilor la războaie ce nu îi privesc, despăgubiri băneşti de ordinul a
miliarde de dolari din partea României către Israel, după recunoaşterea culpabilităţii şi
responsabilităţii românilor faţă de moartea a sute de mii de evrei (la cât de ieftin
acaparează evreii economia românească, o vor lua pe gratis, de fapt, şi vor mai fi şi
răsplătiţi).
Rezidenţa B'nai B'rith a funcţionat neîncetat şi oficial în România până în anul 1948,
când aceasta, din respect pentru evreii din fruntea regimul comunist, au considerat
necesar să îşi oculteze total activitatea. Practic, toate lojile masonice din România au
intrat în "adormire", mai puţin B'nai B'rith care a activat sub totala acoperire a
Federaţiei Comunităţii Evreieşti. Nenumăraţi agenţi de la centru ai B'nai B'rith au
vizitat România în perioada 1848-1990 sub acoperirea unor organizaţii evreieşti.
Mulţi dintre aceştia au avut chiar contacte cu oficialităţile române.
În primele zile ale anului 1990, la Bucureşti a luat naştere o mişcare neoficială
(secretă) ce reunea cercetători în ştiinţele politice şi istorice, studenţi şi tineri
"revoluţionari", organizaţie al cărui nume nu-1 putem numi, şi nici numele membrilor
săi, deoarece nu vrem să le afectăm siguranţa personală. Scopul principal al acestei
mişcări de rezistenţă era îngreunarea acţiunii B'nai B'rith de a menţine conducerea
ţării pe care o instalase prin "revoluţia" din decembrie 1989. Grupul şi-a încetat rapid
activitatea organizată datorită eşecurilor manifestaţiilor de tineret din ianuarie-
februarie 1990 din Piaţa Victoriei îndreptate împotriva "confiscării revoluţiei" de către
"foştii comunişti" (a se citi de către Oculta Sionistă-Mondială prin evreii Petre
102
Roman, Voican-Voiculescu, Silviu Brucan şi acoliţii lor), ca şi datorită dispariţiei
liderului grupului. Vom relata pe scurt cele cinci teze ale grupului, care beneficia de
informaţii secrete:
- "Revoluţia" din România a fost planificată ca lovitură de stat de la Moscova, printr-
un pact realizat de Gorbaciov cu forţele occidentale, concretizarea fiind pusă
la punct în cadrul întâlnirilor cu reprezentanţii americani ai B'nai B'rith la începutul
anului 1989; România fusese penetrată în acest scop, în decembrie 1989, cu zeci de
maşini Lada (de producţie sovietică) ticsite cu "turişti ruşi", în realitate agenţi secreţi
ai K.G.B.
- Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu (mason iniţiat în Ritul Scoţian,
grad 33), Victor-Athanasie Stănculescu şi Silviu Brucan făceau parte din planul B'nai
B'rith şi al Grupului Bilderberg, de preluare a puterii de stat, ca: preşedinte al ţării,
prim ministru, vice-preşedinte ş.a.m.d. Rolul lui Iliescu era acela de a atrage lângă
sine cât mai mulţi nomenclaturişti din puterea comunistă, care să asigure succesul
acţiunii, şi de a-l promova pe necunoscutul evreu Petre Roman la conducerea supremă
executivă a ţării. În acest scop, rolul lui Iliescu a fost pregătit mediatic cu zece ani mai
devreme de către evreii din Statele Unite, care au făcut să se publice într-o revistă de
limba română din S.U.A. "prevestirea magică" sau "premoniţia" că Ion Iliescu va fi
preşedintele României;
- Ura evreilor asupra României provine în primul rând de la faptul că Ceauşescu a
scos ţara din datorii, România devenind astfel independentă faţă de organismele
internaţionale şi băncile controlate de evrei. Rolul evreului Petre Roman era acela de a
arunca ţara într-o cursă fără precedent a îndatorării României;
- Va urma distrugerea sistemului bancar românesc (mai ales băncile prin care s-au
achitat datoriile României) şi aservirea economică a României intereselor B'nai B'rith.
- Odată introdusă "democraţia", în câţiva ani România va efectua masive
"retrocedări" (clădiri, terenuri etc.) sau "despăgubiri băneşti" către evreii din
toată lumea.
Deşi B'nai B'rith-ul a fost nevoit în 1953, în cadrul unei reuniuni din S.U.A. a
American Jewish Committee, să se delimiteze de comunismul din Uniunea Sovietică,
datorită atmosferei generale de atunci din Statele Unite (perioadă în care s-a fost
dovedit că mai mulţi evrei americani spionaseră S.U.A. în favoarea
sovieticilor/ruşilor), într-un raport "confidenţial" acelaşi American Jewish Committee
arăta că evreii americani nu pot nutri resentimente la adresa comunismului, deoarece
acesta se pronunţă deschis împotriva antisemitismului.
Mai mult, după o perioadă în care relaţiile Sionismului cu Uniunea Sovietică păreau
neinstituţionalizate, între 12-19 decembrie 1988 reprezentanţii B'nai B'rith, conduşi de
Seymour D. Reich (preşedinte general al ordinului, ce fusese recent ales şi în fruntea
Conferinţei Preşedinţilor Marilor Organizaţii ale Evreilor Americani), au avut
convorbiri secrete la Moscova cu autorităţile sovietice. Pentru public aceste convorbiri
s-au axat pe probleme de afaceri externe, cultură şi culte, încheindu-se anumite
acorduri, ceea ce a făcut ca în exact acelaşi moment Departamentul de Stat al S.U.A.
să declare că "este de acord" să se desfăsoare la Moscova Conferinţa Mondială a
103
Drepturilor Omului. În acelaşi moment, România era acuzată cu rea voinţă că nu
respectă drepturile omului în privinţa drepturilor acordate minorităţii maghiare.
S-a aflat ulterior că în tot cursul anului 1989 B'nai B'rith-ul a avut o activitate deosebit
de febrilă la Moscova, prin filiera creată acolo, inaugurând o politică "amicală" cu
Gorbaciov şi cu oamenii din jurul său. Cotidianul L'Humanite din 20 ianuarie 1989
dădea ştirea întâlnirii la Moscova dintre delegaţia Comisiei Trilaterale (braţul mai
lung al Grupului Bilderberg), condusă de evreii Rockefeller şi Kissinger, şi autorităţile
sovietice, reprezentate la vârf de Gorbaciov şi Primakov (Primakov s-a remarcat ca un
susţinător al emigraţiei evreieşti).
Publicaţia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, respectiv periodicul
Realitatea Evreiască, în numărul său din martie 1998, anunţa că Forumului B'nai
B'rith din România condus de evreul vienez Siegfried Schieber, şi "reînfiinţat după 50
de ani de la interzicerea sa, în totalitarism", i se completează numele cu cel al fostului
rabin-şef al României, Moses Rosen, în fapt o recunoaştere a meritelor rabinului de a
fi asigurat timp de 50 de ani funcţionarea B'nai B'rith în clandestinitate.
În acelaşi an, 1998, prin intermediul lui Alfred Moses, Tommy Baer Percy, şeful
suprem al B'nai B'rith, intră pe rând la autorităţile române pentru a le impune condiţii
şi afaceri (Bell Helicopters, Hotelul Bucureşti etc.) Familia evreilor americani Baer
este descendentă directă a familiei bancherilor evrei Rothschild; a se vedea rarisima
lucrare a lui W. Brewitz, Familia Rothschild, publicată în germană la Berlin în 1939 şi
în româneşte în 1941, în timpul regimului mareşalului Antonescu. Iată una din ştirile
cotidiene ale vremii:
"Premierul Radu Vasile a primit, luni seara [19.03.1998], la Palatul Victoria, delegaţia
organizaţiei B'nai B'rith, condusă de preşedintele internaţional al organizaţiei, Tommy
Baer Percy. Pe parcursul întâlnirii au fost abordate relaţiile româno-americane şi s-au
făcut referiri la apropiata vizită a preşedintelui Emil Constantinescu în S.U.A., precum
şi la posibilitatea elaborării unor programe culturale româno-americane cu
participarea B'nai B'rith şi colaborarea Muzeului Holocaustului din Washington în
Arhivele Naţionale ale României. Tommy Baer Percy a evidenţiat bunele relaţii ale
organizaţiei B'nai B'rith cu instituţiile româneşti, arătând în context că ar fi posibilă
organizarea la Washington a unei expoziţii privind contribuţia evreilor la cultura
română. Domnia sa a mai ridicat chestiunea restituirii proprietăţilor evreieşti, şi a
făcut referire la unele manifestări rasiste, antisemite şi xenofobe din unele
publicaţii...".
În numărul din 24 Iunie 1998, săptămânalul Ultima Oră scria:
"Recent numitul Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, Sorin Moisescu, a stat trei
săptămâni în S.U.A., invitat de B'nai B'rithl Motivul? S-a ordonat renunţarea la ideea
reabilitării grupului Mareşalului Antonescu (ceea ce s-a şi întâmplat!!!), iar Partidul
România Mare, sau cel puţin senatorul Corneliu Vadim Tudor, să fie scoşi, prin orice
mijloace, în afara Legii! De unde şi campania lansată împotriva acestuia, în cadrul
Lojii în discuţie, Alfred Moses este unul dintre vârfuri, fiind la nivelul doi ca grad de
conducere... Sub primul său mandat [de ambasador al S.U.A. în România], Alfred
Moses, ca reprezentant al B'nai B'rith, l-a decorat pe Ceauşescu pentru «merite
104
deosebite faţă de evrei!». Revenirea lui Alfred Moses ca ambasador în România după
1990, a stârnit reacţii deosebit de dure din partea unor partide."
De câţiva ani, prim-miniştrii României ne fac surpriză peste surpriză, demonstrându-
ne afilierea lor la diverse organizaţii mondialiste. Dacă în 2000, primul ministru
Mugur Isărescu (guvernator al Băncii Naţionale a României) era prezentat public la
ştirile televizate ca preşedinte pe România al Clubului de Roma (obedient al
Consiliului Afacerilor Externe din S.U.A., la rândul său asociat cu B'nai B'rith), în
anul 2001 presa românească ni-1 înfăţişează pe cel ce îl ştiam deja membru al
ordinului masonic al Cavalerilor de Malta, primul ministru Adrian Năstase, prezidând
filiala din România a clubului Rotary International, club înfiinţat în 1905 la Chicago
de marele mason Paul Harris la cerinţa lojei B'nai B'rith. Suntem convinşi că aşa zisa
"performanţă" a premierului Năstase cu ocazia vizitei în S.U.A. se datorează mai
degrabă relaţiei cu B'nai B'rith şi cu Mark Meyer, decât calităţilor sale native (aşa cum
şi intrarea în politică i-o datorează nevestei, fiica unui fost ministru ceauşist).
După cum am mai arătat, în februarie 1997, titlurile din presa cotidiană românească
anunţau: "Masonii români afirmă ca au intrat în lojile masonice ale bazelor NATO,
încă din 1993!". Trebuie arătat că această afirmaţie nu se poate baza decât pe faptul că
blocul NATO (care reuneşte în general statele capitaliste de tip occidental) este format
din două structuri: una strict militară şi alta politică, cea politică fiind coordonată din
loji masonice cu obedienţă faţă de B'nai B'rith, legătura dintre cele două realizându-se
prin înalţii ofiţeri americani, masoni cu toţii, aşa cum au fost şi generalii întemeietori
ai NATO (a se vedea capitolul B'nai B'rith). Legăturile directe ale B'nai B'rith cu
Lojile Bazelor NATO, sunt evidenţiate de faptul că baza militară NATO din Frankfurt
găzduieşte sediul central al Lojilor europeane ale B'nai B'rith. Agenţii acestor loji din
Frankfurt au avut dese întâlniri secrete în perioada 1990-1993 în România, acestea
fiind găzduite de Cercul Militar din cadrul Casei Centrale a Armatei de la Bucureşti
(numită azi Casa NATO), într-o perioadă când prim-miniştri ai României au fost un
evreu, Petre Roman, şi recrutul ocultei financiare mondiale, Theodor Stolojan. Faptul
că oraşul german Frankfurt se configurează ca o nouă capitală a "Statelor Unite ale
Europei", ideal masonic, este dovedit nu numai de faptul că iudeo-masoneria l-a ales
ca sediu central al B'nai B'rith pe Europa, ca sediu al bazelor militare NATO, dar
recent este şi sediul Băncii Centrale de Emisie Europeană, ce controlează noua
monedă a "comunităţii europene", Euro.
În privinţa lui Adrian Năstase, concomitent prim-ministru al României şi preşedinte al
unei organizaţii obediente faţă de B'nai B'rith, este remarcabilă "gafa" intenţionată ce
a făcut-o cu ocazia vizitei oficiale din 2001 în Israel. El a cerut sprijinul pentru
acceptarea ca membru în NATO a României, iar acest sprijin a fost cerut...
Confederaţiei Rabinilor", practic B'nai B'rith-ului. Mulţi analişti politici români,
neiniţiaţi, au considerat penibil gestul premierului Năstase: cum să ceri sprijinul unor
popi evrei pentru a intra într-o Alianţa militară!? Noi credem că premierul Năstase ştia
foarte bine ce face. Mai mult, pentru a-şi cumpăra favorul solicitat, a promovat ideea
unor noi afaceri în domeniul militar cu firmele israeliene, în primul rând cu firma
românească Romaero de la Băneasa, unde tocmai instalase ca director general un
intim de al său, Francisc Tobă, fost ofiţer în serviciile secrete româneşti.
Românii, "cei mai mari asasini ai evreilor". Evreul american Norman G.
Finkelstein, în lucrarea sa Industria Holocaustului, demonstrează că evreii sionişti au
105
dezvoltat mitologia decimării evreilor de către popoarele europene în timpul celui de-
al doilea război mondial ("Holocaustul"), în scopul precis de a stoarce mari sume
statelor europene culpabilizate, astfel încât să fie finanţată cauza sionistă. Dacă ar fi
scris în România de azi aceste pagini, Finkelstein risca 5 ani de închisoare (conform
Ordonanţei "de Urgenţă" emisă de guvernul Adrian Năstase, după întoarcerea acestuia
din S.U.A.), deoarece el pare să nege amploarea sau chiar existenţa Holocaustului,
arătând că avem de a face cu o veritabilă "industrie" sionistă de fabricare a unei istorii
rentabile, în ceea ce ne priveşte, el spune:
"Zguduirea Elveţiei şi a Germaniei a reprezentat doar preludiul finalului grandios:
zguduirea Europei de Est. O dată cu prăbuşirea blocului sovietic, în fostul leagăn al
evreimii europene s-au deschis perspective ispititoare. Inveşmântându-se cu evlavie
prefăcută în mantia «victimelor nevoiaşe ale Holocaustului», industria Holocaustului
a încercat să stoarcă miliarde de dolari de la aceste ţări deja sărăcite. Promovându-şi
ţelul cu insolenţă, neîndurător, a devenit principala instigatoare a antisemitismului din
Europa... Folosindu-se de acest «mandat», industria Holocaustului a cerut ţărilor din
fostul bloc sovietic să predea toate proprietăţile deţinute de evrei înainte de război sau
să ofere compensaţii pecuniare. Totuşi, spre deosebire de cazurile Elveţiei şi
Germaniei, a adresat aceste solicitări departe de ochii presei. Până acum, opinia
publică nu s-a opus şantajării bancherilor şi industriaşilor germani, dar s-ar putea să
fie mai puţin îngăduitoare faţă de şantajarea ţăranilor polonezi înfometaţi".
În anul 2002, în prezenţa preşedintelui României, Ion Iliescu, după ce a fost decorat,
înfocatul sionist Elie Wiesel, în plenul Academiei Române, în rândurile cărei era
primit ca doctor, lansează afirmaţia: «România a participat la Holocaust. România a
ucis, a ucis, a ucis. România trebuie să răspundă pentru faptele sale». Wiesel fusese
primit de oficialităţile române cu toate onorurile, cu protocol la nivel de grad I. Şi asta
după ce, la Muzeul satului din Sighetul Marmaţiei, Wiesel a încins o învârtită
împreună cu preşedintele Ion Iliescu, cu ambasadorul S.U.A., M. Guest, şi cu
ministrul apărării, Ioan Mircea Paşcu.
Invocând Holocaustul din timpul Germaniei hitleriste, la începutul anului 1951,
Israelul s-a adresat celor patru aliaţi, în frunte cu S.U.A., pentru a obţine sprijinul în
vederea obţinerii de despăgubiri de la Germania (de vest şi de est) de 1,5 miliarde
USD. Suma a fost obţinută în proporţie de 75%. "Nu ştiu care ar fi fost soarta
Israelului în anumit momente critice ale economiei sale, dacă Germania nu şi-ar fi
ţinut angajamentele. Căile ferate, telefoanele, instalaţiile portuare, sistemele de
irigaţie, ramuri întregi ale industriei şi ale agriculturii nu ar fi fost în starea lor actuală
fără despăgubirile germane", scria în memoriile sale Nahum Goldman, negociatorul
guvernului israelian. A urmat rândul Austriei să fie stoarsă de fonduri, ceea ce s-a şi
întâmplat. Apoi al Elveţiei, mai recent, în prezent, la rând vine România!
Demersul lui Wiesel & Comp nu este întâmplător şi nici singular. El face parte dintr-
un plan pragmatic evreiesc. Astfel, la începutul anilor '90, rabinul-şef din România,
Moses Rosen, minţind ca un escroc ordinar, a declarat că cei 400.000 de evrei în
minus în România anului 1945, faţă de România antebelică, ar fi fost omorâţi de statul
român.În realitate, din cei 800.000 de evrei, câţi avea România înainte de război,
161.200 de evrei din Transilvania au fost deportaţi în lagărele germane de către
ungurii hortyşti, după ce în 1940 Transilvania a revenit Ungariei, iar alţi circa 250.000
de evrei au fost desprinşi de România, odată cu cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de
106
Nord de către Uniunea Sovietică. Evrei au murit în război, ca şi români, sau ruşi sau
germani, mai ales că se străduiau din răsputeri să se implice în acest război, în
defavoarea românilor.
Miza jocului lui Moses Rosen a ieşit curând la ivelă. Banii! În iunie 1991, în Kneset,
parlamentul israelian, s-a propus să se ceară României câte 50.000 de dolari
despăgubiri pentru fiecare din cei 400.000 de evrei "omorâţi" de către România. "Din
acel moment - arată Petre Ţurlea - o întreagă campanie s-a dus pentru a implanta în
conştiinţa lumii, şi a românilor, ideea participării la Holocaust". In planul sionist,
compensaţiile ce urmează să fie plătite de România vor fi, de fapt, foarte mari. O
demonstrează "Memorandumul Intern" al Ministerului Afacerilor Externe, înregistrat
cu nr. A5406 din 26.06.1995, ce se referă la întâlnirile dintre diplomaţii români şi
oficiali ai statului Israel din ziua de 26 iunie 1995. Pe acest document ministrul de
externe Meleşcanu a scris «Rog discreţie». Iată conţinutul Memorandumului:
"La ultima reuniune (de la Madrid) s-a constituit Organizaţia Mondială a Evreilor
pentru Restituirea Averilor. Din această organizaţie fac parte: reprezentanţi ai
Congresului Mondial Evreiesc, ai Agenţiei Evreieşti pentru Israel, ai Organizaţiei
Claims Conference (ce s-a ocupat de problema despăgubirilor plătite de Germania
evreilor), ai organizaţiilor reprezentative ale evreilor originari din fiecare ţară a
fostului bloc comunist. Obiectivele principale ale acestei organizaţii sunt:
identificarea averilor şi întocmirea dosarelor respective; exercitarea de influenţe şi
presiuni din exterior, pentru ca parlamentele statelor vizate să adopte cadrul legislativ
necesar recuperării averilor de către toţi evreii, indiferent dacă trăiesc sau nu în ţările
respective, ori dacă mai sunt sau nu cetăţeni ai statului respectiv... în 1992 s-a
constituit în Israel, sub lozinca «timpul acţiunii a sosit», Comitetul de iniţiativă al
organizaţiei Uniunea Evreilor din România, care are ca obiectiv «recuperarea
drepturilor şi bunurilor evreilor originari din România, dobândite ilegal şi confiscate
abuziv de autorităţile româneşti de la instalarea guvernului Goga-Cuza până în
prezent». Se publică numeroase materiale de prezentare a problemei, iar în Israel au
apărut birouri de avocatura care se ocupă de strângerea de documente pentru a fi
folosite ca probe, inclusiv în Justiţie, pentru recuperarea averilor din România.
Avocatul Paul Feher are un astfel de birou în funcţiune în Israel şi a mai înfiinţat
asemenea birouri de avocatură la Paris, Bonn şi Budapesta, dar are intenţia să
deschidă unul şi la Bucureşti. Se estimează că vor fi cea 50.000-80.000 de cazuri...
Este vorba de o acţiune de amploare, care se desfăşoară la scară mondială; s-a creat un
mecanism care dispune de mijloacele necesare (organizatoric, financiar, presă ş.a.) şi
este sprijinit în modul cel mai evident de S.U.A. şi de cercurile influente, în aceste
condiţii, statele avute în vedere nu vor putea rezista multă vreme presiunilor de tot
delul la care vor fi supuse şi vor trebui să dea urmare cererilor". Documentul este
semnat de ambasadorul român Ion Maxim şi de directorul Dumitru Ceauşu (şeful
Direcţiei Juridice şi a Tratatelor din cadrul M.A.E., la acea dată).
Curând după primirea Memorandumului, la 10 august 1995, secretarul de stat al
Ministerul Afacerilor Externe îl primeşte în audienţă pe Avshalom Meghidon,
ambasadorul Israelului la Bucureşti. Acesta prezintă dimensiunea revendicărilor
evreilor din Israel asupra României: 400.000 de proprietăţi imobiliare, revendicare ce
face curând obiectul notei "Problema bunurilor evreieşti din România" vizată de
directorul general Mircea Geoană şi adresată ministrului de externe de la acea dată,
Teodor Meleşcanu.
107
În tot acest timp, omul politic Teodor Meleşcanu era intens curtat şi susţinut financiar
de evreul parizian Adrian Costea, care, ulterior, i-a înfiinţat şi un partid, Alianţa
pentru România. În ciuda acestei campanii, se pare că evreii au fost deja despăgubiţi
încă din anul 1946, printr-o lege emisă de ministrul justiţiei de atunci, Lucreţiu
Pătrăşcanu (căsătorit cu o evreică) şi promulgată de regele Mihai I.
Faţă de ofensiva sionistă a lui Wiesel din 2002, ziarul Adevărul, prin vocea
redactorului-şef Cristian Tudor Popescu, reacţionează la 3 august:
"Acuzaţi de crimă sunt toţi românii, foşti şi viitori. A făcut-o acum laureatul Nobel
pentru Pace, Elie Wiesel: «România a ucis, a ucis, a ucis»... Dar acelaşi lucru l-a spus
cu o lună în urmă ambasadorul S.U.A., Michael Guest, care nu e bătrân, nu e evreu şi
reprezintă poziţia politică a Americii: «România a participat la Holocaust nu doar prin
deciziile şi acţiunile lui Antonescu şi Gărzii de Fier, ci şi prin cetăţenii care au
sprijinit acele evenimente în mod deschis, sau prin tăcerea lor». Oare intrarea în
NATO înseamnă să trăim şi cu ochii în pământ şi noi, şi copiii noştri? Se pare că nu.
America ne pune în genunchi şi cu fruntea în ţărână. Alaltăieri, România a semnat cu
S.U.A. un tratat prin care militarii americani aflaţi pe teritoriul românesc sunt scoşi de
sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale. Prin urmare, dacă un militar american din
trupele deplasate în România îşi pierde controlul şi porneşte cu tancul prin Ţăndărei,
trăgând în stânga şi în dreapta, România nu va face apel la C.P.I. fără acordul S.U.A..
Americanii au încercat să impună acest tratat Uniunii Europene şi au fost refuzaţi,
chiar şi de aliaţii tradiţionali... Un astfel de tratat consfinţeşte, de fapt, punerea
militarului american deasupra tuturor celorlalte fiinţe omeneşti de pe continentul
european. S.U.A. fac astfel dovadă unei mentalităţi de ocupant imperial,
binecunoscută de-a lungul veacurilor: justiţii locale şi internaţionale. America poate să
acuze o ţară întreagă, România, de crime de război, dar nici ultimul soldat american
nu poate fi judecat de comunitatea internaţioanală...".
Pentru că trebuie să fim îndoctrinaţi cu ideea Holocaustului, istoricii români trebuie
opriţi a spune adevărul, prin ameninţarea cu închisoarea. Iată ce se publica în anul
2001 pentru publicul român de către editura Hasefer, editură subvenţionată de către
statul român:
"Austriecii au fost mai răi decât germanii. Rolul pe care l-au jucat în Holocaust a
depăşit orice proporţii raportat la numărul populaţiei... Românii, cu deosebire militarii
ajunşi dincolo de Prut şi Nistru, nu s-au dovedit mai buni decât austriecii; chiar mai
răi în anumite privinţe... Au avut loc pogromuri... Românii au jucat un rol major în
invadarea Rusiei care, pentru ei, era deasemenea un război împotriva evreilor. În
Basarabia şi Ucraina au omorât 200.000 evrei. Evreii erau îngrămădiţi în camioane
pentru vite, fără mâncare sau apă şi erau mutaţi dintr-un loc în altul, fără vreo
destinaţie anume... După Germania şi Austria, românii au fost, în Transilvania şi
Ucraina, cei mai mari ucigaşi de evrei. Erau mai degrabă înclinaţi să folosească bătaia
şi tortura, sau să violeze, ofiţerii fiind mai cumpliţi decât bărbaţii simpli, ei alegându-
le pe cele mai drăguţe evreice tinere pentru orgii"
Minciuna este la ea acasă. Teritoriul României în timpul celui de-al doilea război
mondial nu conţinea Transilvania, ea aparţinând din 1940 Ungariei hortiste.
Războiul României împotriva Rusiei nu era unul împotriva evreilor, ci avea ca miză
deţinerea Basarabiei, răpită de către ruşi tot în 1940, iar deportările evreieşti din
108
Ucraina vizau o populaţie ostilă armatei şi administraţiei româneşti. Nu vom insista
asupra acestei conspiraţii sioniste de culpabilizare a poporului român, vrem însă să
amintim că principalul substrat al acesteia are două filoane centrale: ura evreiască
tradiţională împotriva românilor (care au încercat să se opună dominaţiei economice şi
sociale) şi revendicarea de despăgubiri băneşti sau imobiliare.
Citatele de mai sus provin dintr-o lucrare cu circuit internaţional (Paul Johnson, O
istorie a evreilor), însă în aceeaşi situaţie se găsesc şi lucrările cu destinaţie exclusiv
internă, aşa cum este România Iudaică a lui Teşu Solomovici. Aceasta, susţinând
ideea vinovăţiei românilor ca asasini ai evreilor prin participarea la Holocaust, şi-a
publicat uriaşa lucrare pe banii Ministerului Cultelor şi Culturii, minister patronat de
filosemitul Răzvan Teodorescu.
Trebuie spus pentru publicul larg că ministrul român al culturii Răzvan Teodorescu a
funcţionat de la începutul anilor '90 ca vicepreşedinte şi preşedinte al Asociaţiei de
prietenie România-Israel, organizaţie sionistă. Atitudinile sale recente atestă faptul că
prietenia sa se îndreaptă de fapt numai către poporul israelian, românii fiindu-i
neplăcuţi.
Jurnalul Naţional (ca aproape toată presa românescă) din mai 2002 titra: "Ministrul
Culturii (Răzvan Teodorescu) consideră România părtaşă la Holocaust". Declaraţia a
fost ocazionată de către dezaberile din Comisia juridică a Senatului privind adoptarea
de către guvern a Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/28.03.2002 (semnată de primul-
ministru Adrian Năstase) prin care orice cetăţean român urmează a fi condamnat la 5
ani de închisoare dacă nu recunoaşte existenţa Holocaustului împotriva evreilor:
"Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi" (articolul 6
din Ordonanţa).
Comisia juridică a Senatului ce a luat în dezbatere la începutul lui mai 2002 ordonanţa
guvernamentală în scopul transformării acesteia în lege, era compusă din
reprezentanţii partidului de guvernământ (P.S.D.), ai P.R.M., ai Partidului Liberal, în
frunte cu Norica Nicolai, şi ai P.D., prin evreul Petre Roman. De "cealaltă parte", la
discuţii participa lobby-ul format de ministrul Răzvan Teodorescu şi reprezentanţii
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. În cadrul discuţiilor prelungite,
reprezentanţii liberali au susţinut poziţia P.R.M. în dezbaterea dacă România a
participat sau nu la săvârşirea de atrocităţi împotriva evreilor. Norica Nicolai,
susţinută de ceilalţi liberali din comisie, a cerut chiar eliminarea articolului 6 din noua
lege, argumentând că în baza lui ar putea fi trimişi la închisoare şi cei care neagă
existenţa Holocaustului în România. În replică, ministrul Răzvan Teodorescu atacă pe
loc şi susţine că chiar dacă "România nu a cunoscut Holocaustul în interiorul
graniţelor sale, dar a participat la Holocaust prin acţiunile îndreptate împotriva
evreilor din teritoriile guvernate de ea: Bucovina, Transnistria şi Basarabia". Fiind şi
mai acuzatori, reprezentanţii comunităţii evreişti din România (printre care şi fostul
ambasador la Berlin, Radu Cornea) le spun senatorilor români că "pogromul de la
Iaşi, când mii de evrei au fost împuşcaţi într-o noapte", tot Holocaust se numeşte.
Discuţia a fost, finalmente, tranşată de senatorul P.R.M., Gheorghe Buzatu, care
citând definţia dată de Dicţionarul Larousee pentru Holocaust: eliminarea evreilor de
către nazişti între 1939-1944 în ţările ocupate de trupele Reichului, conchide:
"România n-a fost niciodată ocupată de Reich, dom'le".
109
"Disputa l-a determinat pe ministrul Theodorescu, unul dintre părinţii ordonanţei
[guvernamentale], să recunoască necesitatea introducerii definiţiei [Holocaustului] în
text.
«Credeam că e un lucru ştiut de toată lumea», s-a scuzat ministrul" (Jurnalul
Naţional).
Răzvan Teodorescu şi-a dezvăluit involuntar realele intenţii ale demersurilor sale când
a declarat, la scurt timp, că România trebuie să suporte consecinţele participării la
Holocaust, că "trebuie să răspundă pentru faptele sale".
Noi nu putem nega existenţa "Holocaustului", dar nici nu o putem susţine, dacă, aşa
cum remarca şi dl. profesor Buzatu, acesta nu este definit din punct de vedere juridic.
Etimologic holocaust-ul se traduce cu distrugerea totală. De aceea, în sensul strict al
cuvântului, un holocaust real nu a existat, pentru că o mare parte dintre evreii
europeni au supravieţuit războiului. Este, însă, la fel de adevărat că Germania nazistă
concepea o «soluţie finală», în ceea ce îi privea pe evrei, dar aceasta nu consta
programatic în exterminarea acestora, Adolf Hitler intenţionând să-i deporteze şi să-i
exileze pe insula Madagascar, ceea ce emoţional şi economic pentru evrei poate
corespunde, într-adevăr, cu un adevărat Holocaust. Definiţia din Larousse, însă, face o
referire explicită la exterminarea fizică a populaţiei evreişti. Totuşi, în această situaţie
s-a dovedit că s-a exagerat peste măsură.
La început, despre "lagărul de exterminare" german de la Auschwitz s-a aruncat
estimarea de 9 milioane de evrei ucişi în genocidul. Ulterior lucrurile s-au oprit la
patru milioane de victime, conform "raportului sovietic" considerat drept probă de
către Tribunalul de la Nurenberg. Cercetările mai atente i-au făcut pe istorici să
rectifice informaţia: 2 milioane se scria în 1974, 1,25 milioane în 1985.
Dar iată ce scria mai recent publicaţia franceză Le Monde, privind rezultatele
cercetătorului Francois Bedarida:
"În memoria colectivă s-a întipărit cifra de patru milioane (cea care, pe baza unui
raport sovietic, figura până acum la Auschwitz pe monumentul ridicat în memoria
victimelor nazismului) în timp ce la Ierusalim muzeul Yad Vashem indică o cifră ce
depăşeşte foarte mult realitatea.
Totuşi, de la sfârşitul războiului, s-a pus pe lucru memoria savanţilor. Din aceste
minuţioase şi răbdătoare a rezultat că cifra de patru milioane, nesprijinindu-se pe nici
o bază serioasă, nu putea fi reţinută... Se ajunge la... un total coroborat asupra unui
număr de victime oscilând între minimum 950.000 şi maximum 1,2 milioane".
Rectificarea măsluirii istoriei a condus chiar la înlăturarea inscripţiei "cameră de
gazare" de la lagărul de concentrare de la Dachau, înlocuindu-se cu alta care
precizează că niciodată nu a funcţionat aşa ceva în acel loc.
Termenul de Holocaust a fost pus în circulaţie de către evreul originar din România,
Elie Wiesel, manager general al "industriei holocaustului", prin cartea sa, Night
(1985).
110
Atenţia acestuia către România sa îndreptat de la începutul anilor '90, când primul
pretext i l-au oferit primul-ministru şi preşedintele României de atunci. Astfel, evreul
Petre Roman s-a apucat să declare în New Yok Times că în spatele conflictelor dintre
maghiari şi români din martie 1990 de la TârguI-Mureş se află şi: "O reînviere a
Gărzii de Fier, mişcare fascistă, antisemită... Manifeste ale Gărzii de Fier şi ale
organizaţiei patronale Legiunea Arhanghelului Mihail au fost apariţii comune în
ultimele luni în această regiune". La rândul său preşedintele Ion Iliescu, declară în
acelaşi an că revolta tineretului împotriva regimului neo-comunist, din iunie 1990 din
Piaţa Universităţii, aparţine mişcării legionare. "Comisia parlamentară instituită ad-
hoc nu a găsit - însă - nici un amestec al legionarilor în înscenările sângeroase din 13-
15 iunie de la Bucureşti, după cum nici la Târgu Mureş nu a avut loc vreun amestec al
legionarilor în acele întâmplări şi nu a fost semnalat nici un manifest legionar" (Traian
Golea).
Campania din New York Times continuă însă. Rabinul Şef al României, Moses
Rosen, intră în hora minciunii şi publică la l iulie 1991 în cotidianul american
următorul text:
"Numărul morţilor a ajuns la 400.000, despre care noi nu am putut vorbi până acum
decât în străinătate sau aici numai între noi. Ei au pierit şi nouă ni s-a interzis să-i
putem plânge"
Şi în prezent, mai multe plăci negre comemorative, amplasate în 1990 la intrarea în
templul evreiesc Coral din Bucureşti, evocă falsul participării României la Holocaust
("400.000 de Martiri Evrei din România"), fără ca autorităţile române să la vreo
măsură constituţională faţă de acest grav afront penal (art. 168 Cod Penal) ce se
pedepseşte cu închisoarea.
Că totul este o minciună au dovedit-o în bună măsură istoricii români, dar chiar şi cei
evrei. Aşa cum am mai arătat, chiar Rabinul Şef al României din acea perioadă,
Alexandru Şafran, mărturiseşte despre generozitatea românilor faţă de evrei. La
Roma, în 1957, a fost publicat studiul Regional Development of the Jewish
Population of România, avându-l ca autor şi pe W. Filderman, preşedintele
"Comunităţii Evreilor din România" în perioada războiului. La pagina 15, studiul
reproduce o hartă a României, indicându-se teritoriile pierdute în anul 1940. Pe
suprafaţa rămasă a României autorii studiului au scris: "Acest teritoriu a avut 312.972
evrei în 1930. Până la sfârşitul războiului numărul lor a crescut la 355.972, adică cu
13,7%". Explicaţia constă în aceea că România a fost un spaţiu de refugiu pentru
evreii din Polonia cucerită şi din Ungaria hortistă.
La rândul său, alt evreu, Matatias Carp, autor al lucrării Cartea Neagră, arată că ceea
ce a declanşat "rebeliunea legionară" a fost consecinţa aţâţării de către evrei a
mareşalului Antonescu. Totodată, în urma "rebeliunii", cu toate eforturile depuse, nici
un legionar nu a putut fi acuzat de a fi avut vreun conflict cu vreun evreu.
Campania antiromână demarată de Moses Rosen în 1990 era condusă însă, din spate,
de sionistul Elie Wiesel, fapt ce face ca la 11 iulie 1991, în Senatul S.U.A. să fie
introdusă o Rezoluţie care să condamne "resurecţia antisemitismului în România...
întrucât laureatul premiului Nobel şi scriitor umanist Elie Wiesel recent a vizitat
111
România, ţara sa de naştere, pentru a vedea şi a mărturisi asupra acestor tendinţe
antisemite"
Elie Wiesel este fără îndoială principalul promotor al culpabilizării României de
Holocaust. Lucrarea sa Noaptea (Night), tipărită în diverse versiuni şi limbi, este
apreciată ca fiind "creaţia unei fantezii bolnave ce a dăruit lumii o sumedenie de
minciuni, scrise cu multă vervă în autobiografia sa...: că la Auschwitz şi Buchemvald
nemţii ardeau evreii de vii în focuri aprinse în şanţuri; că era un şanţ de foc pentru
adulţi şi altul pentru copii mici; că el a fost dus cu coloana victimelor la doi paşi de
marginea şanţului, de unde din ceva motiv misterios a fost dus înapoi la barăci; că a
fost dus din nou cu coloana victimelor la doi paşi de marginea şanţului etc.; că luni de
zile pământul s-a cutremurat şi coloane de sânge evreiesc ţâşneau din sol la Babi Yar,
în Ucraina; că la Buchemvald erau ucişi în fiecare zi 10.000 de evrei, şi el era
totdeauna printre ultima sută la poarta morţii, dar întotdeauna era cruţat din nu se ştie
ce motive. Că evreii transilvăneni, Elie Wiesel şi tatăl său, au căzut sub ocupaţia
maghiară în urma Dictatului de la Viena din 1940 şi, deportaţi de către autorităţile
maghiare (pe care el, cu rea-credinţă le numeşte «autorităţi române») au ajuns la
Buchemvald..." (Traian Golea).
Prin comparaţie cu minciuna lui Wiesel, iată relatarea unui alt evreu, din Transilvania,
dr. Oliver Lusting:
"În sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viaţa nici unui evreu nu a fost
periclitată, în timp ce evreii din Cluj şi Dej, din Oradea şi Satu Mare, din toate oraşele
şi satele Transilvaniei de nord (cedată ungurilor) au fost strânşi toţi până la ultimul
bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânaţi sub ameninţarea baionetelor hortyste spre
crematoriile şi camerele de gazare de la Auschivitz, evreii din Turda şi Alba-lulia, din
Arad şi Timişoara (parte a Transilvaniei rămasă sub guvernarea română) nu au purtat
nici măcar steaua galbenă! Mai mult, aceste oraşe, ca de altfel oraşele din întreaga
Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei -şi chiar din
oraşele Ungariei - care au reuşit să evadeze din ghetouri şi să f ugă în România."
Sionismul oficial. Statul Israel este de fapt un parazit mondial. El supravieţuieşte
datorită unui puternic sprijin financiar şi militar pe care îl obţine prin evreii răspândiţi
în întreaga lume de la statele în care aceştia au obţinut un statut social şi politic
privilegiat. Rolul aplicării acestor programe aparţine în primul rând sionismului, iar
România are o puternică importanţă pentru evrei, deoarece, conform unei experienţe
istorice consumate, poate fi cu uşurinţă acaparată economic şi subordonată intereselor
evreieşti.
O serie de fapte din ultimii ani, de la marea infracţionalitate economică până la
spionajul total, demonstrează declanşarea unei noi acţiuni evreieşti de tip sionist
asupra României, între aceste strategii se preconizează şi o eventuală neocolonizare a
ţării, în care scop prioritară este masiva achiziţie mascată imobiliară şi apoi funciară.
În acest scop, în prezent, sioniştii activează prin toate mijloacele pentru a influenţa
partidul de guvernământ pentru a fi schimbată Constituţia ţării şi pentru a-i manipula
pe specialiştii în drept ai acestui partid, însărcinaţi cu proiectul noii Constituţii. Unul
dintre aceşti "specialişti", om cu aplecare spre activitatea masonică, este sprijinit din
umbră spre a deveni noul ministru al Justiţiei, aşa cum a mai fost şi într-o altă
guvernare a actualei puteri.
112
Despre ofensiva sionistă, declanşată prin structurile la vedere în aprilie 2002, vom
prelua însă informaţiile din publicaţia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România
(«Realitatea Evreiască», nr. 162-163/2002), privind organizarea la 28 aprilie 2002 a
primei adunări generale a Asociaţiei Sioniste din România, "după 54 de ani de la
interzicerea acesteia":
"După o întrerupere îndelungată, o adunare sionistă de mare amploare! (se arată în
periodicul evreiesc). A renăscut mişcarea sionistă din România de veche tradiţie, dacă
ne gândim la acţiunile celor din Moineşti, Galaţi, care au luat drumul spre «Ţara
veche-nouă», chiar înainte de Congresul de la Basel, când s-au pus bazele sionismului
politic de către Theodor Herzl. Este de subliniat că primele aşezări [ale Israelului] au
fost opera celor ce au făcut Aliya din România".
În continuare, Realitatea Evreiască subliniază că însuşi imnul naţional al Israelului,
adoptat în 1948, a fost iniţial compus şi cântat în casa bancherului evreu Mose
Waldberf din Iaşi.
Deci, în ziua de 28 aprilie 2002, la Timişoara, "a renăscut" mişcarea sionistă din
România. Printre organizatorii acestui "eveniment creator de istorie în viaţa evreiască
din România", adică reactivarea mişcării sioniste, remarcăm atât Mossad-ul (prin
prezenţa lui Meir Rosen, fost ambasador al Israelului la Paris şi Washington), cât şi a
guvernului israelian (prin Tova Friedel, de la Ministerul Absorbţiei). Cu ocazia
acestui prim "congres" a fost ales preşedintele Asociaţiei Sioniste din România în
persoana lui Tiberiu Roth (evreu khazar), au fost aleşi delegaţii la Congresul Mondial
Evreiesc şi au fost numiţi cei care vor conduce sionismul în fiecare dintre oraşele
româneşti. Totodată a fost adoptat un prim program: activitate permanentă în filiale
(!?), declanşarea unei propagande pro-Israel şi întocmirea unei baze de date cu toţi
oamenii pe care se poate baza mişcarea sionistă din România, în acelaşi timp,
organizaţia evreiască de tineret Club Tnuat Aliya şi-a asumat obligaţia racolării de noi
oameni, să adune şi să ofere informaţii, de a strânge legăturile cu Eret Israel şi de a
întării sionismul în România.
Federaţia Comunităţilor Evreilor din România, prezentă la întrunire prin secretarul ei
general, fostul securist evreu Iulian Sorin, asigură Asociaţia Sionistă din România de
sprijinul şi contribuţia sa totală la reuşita activităţii acesteia, adăugând că:
"Este absolut necesar să găsim calea de a pătrunde în presa cotidiană şi în periodicele
din România pentru a face cunoscute ideile sioniste... în zilele noastre, orientarea
sionistă are un vector de la care nu ne putem abate. Este vorba de a susţine prin toate
mijloacele şi în toate ocaziile cauza Statului Israel", în acelaşi timp, recent alesul
preşedinte al Asociaţiei Sioniste din România, Tiberiu Roth, arată:
"Oricât de implicaţi am fi în societăţile în care trăim, oricât de loiali am fi ţărilor ai
cărei cetăţeni suntem, nu putem depăşi emoţia care ne cuprinde ori de câte ori se
întâmplă ceva în Israel".
Rezultă limpede mesajul real al liderilor sionişti către activiştii din România:
loialitatea faţa de România nu primează, în timp ce interesele Israelului trebuie
susţinute permanent şi prin orice mijloc, iar aceste mijloace, fiind nelimitate, pot
atinge şi aria criminalităţii. Ca dovadă că nu este nici o exagerare în această privinţă,
113
vom arăta una dintre rezoluţiile celui deal 23-lea Congres al Asociaţiei Sioniste
Mondiale (Congresul Mondial Evreiesc):
"Obligaţia colectivă a tuturor organizaţiilor sioniste din diversele ţări, de a ajuta statul
evreu în orice circumstanţă, este imperativă, chiar dacă o atare atitudine intră în
contradicţie cu autorităţile ţărilor respective" (după Jerusalem Post, 17 august 1952).
Sionism românesc anti-evreiesc. Un curent subteran mistico-religios, popular şi
mesianic, persistă de aproape o sută de ani printre creştinii ortodocşi practicanţi din
România. Alimentat în perioada interbelică şi de către profetul popular Petrache Lupu,
căruia Moşul-Dumnezeu i-ar fi spus că "Dacia [România] va redeveni centrul spiritual
al lumii!", textul mesianic ce a lansat curentul mistic al "noului pământ al
făgăduinţei", al "Noului Ierusalim" sau al "noului Sion" este atribuit indianului Sundar
Singh. Nici mai mult, nici mai puţin, acest mesaj divin, care a circulat destul de mult
în mediile monahale, anunţa poporul român că va fi alesul lui Dumnezeu pe pământ,
în locul nevrednicului popor evreu, iar România sau oraşul Bucureşti vor fi Noul
Ierusalim .
Iată fragmente din acest text, înainte de a fi alterat de sioniştii evrei:
"Vestirea Noului Ierusalim!
Laudă, Ierusalime, pe Domnul, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane!
(PSALMUL 147,1)
Sa audă popoarele şi limbile că vin cu Ierusalimul cel de Sus să-l aşez pe pământ şi să
pun în mijlocul lui cele scrise în Carte. Vin să aleg iarăşi Ierusalimul... Duhurile lui
Dumnezeu suflă peste pământ şi cine se încumetă să-Mi tulbure planurile? Să vină să
se lupte cu Mine, să vină să judece între Mine şi via Mea... O Babiloane, cum ai căzut
tu din cer, tu care ziceai că-ţi vei aşeza sălaşul în muntele Meu cel sfânt.
...Scoală-te România Mea, ridica-te iubito, scutură-ţi jugul şi vino spre mărire, o,
cetatea Iubirii Mele... O, că te-au înrobit străinii şi te-au necinstit, că ţi-au făcut lege şi
te-au silit să te tai împrejur! O, România Mea, ţi se apropie ziua schimbării la faţă şi
vin să Mă sălăşluiesc întru tine, că tu eşti scaunul măririi Mele, tu eşti Ierusalimul
gloriei Mele,... şi toate popoarele vor veni să te vadă, că porţile tale vor fi deschise zi
şi noapte... Vei fi Mie templu de mărire şi te vei numi Ierusalimul cel nou, că eu îţi
dau nume nou, iubito, cetate iubită.
Şi voi ridica un om care va fi vrednic să la cinstea şi binecuvântarea şi puterea, şi-l voi
chema din Egipt, căci cei ce l-au înstrăinat şi au vrut viaţa lui nu vor mai fi atunci.
Căci Eu voi întinde mâna şi voi lua din tine hrană şi te vei duce apoi la fiul cel vândut
şi alungat şi el va plânge şi te va îmbrăţişa şi te va iubi şi va veni şi-ţi va sluji ţie, că el
este de la Mine şi cine este cel ce se va ridica împotriva planurilor Mele cele din veac?
...Şi tu, România iubirii Mele, cetatea iubirii Mele, vei vedea pe cei ce veneau să te
blesteme, căci vor lua calea lui Valaam, fiindcă tu eşti binecuvântată şi mare cu Mine,
iubito, că de la naştere te-am iubit... Şi se va cânta în tine cântare nouă şi nimic
necurat nu va mai intra în tine. O, România Mea iubită, ieşi din Babilon, fugi de
desfrânare şi sfinţeşte-te cu Mine ca să nu guşti din pedeapsa Babilonului.
114
...Şi va izvorî din tine râu de viaţă si voi aşeza în mijlocul tău pomul vieţii...Iubiţi
căile Mele, înţelepţilor, că se coboară Dumnezeu peste cei slabi, ca să facă de ruşine
pe cei tari, că a ascuns Dumnezeu tainele Sale de înţelepţii pământului...
România Mea, fiii tăi umblă pe căi deşarte; înţelepţii tăi dorm şi se poticnesc; dreptul
piere şi nimeni nu ia aminte, şi Domnul este străin la tine. Învăţătorii legii se poticnesc
pe timp de zi şi n-au putere să împartă viaţa de la Mine. De la mic până la mare iubesc
calea pierzării şi nimeni nu Mă mai are pe Mine. Iată, vin cu văpaie, vin să scot răul
din tine, vin să te curăţesc şi să te înnoiesc, vin să fac centri noi şi pământ nou, vin la
tine, România Mea. Că Domnul întru tine binevoieşte şi se măreşte, iată, sun din
trâmbiţă, ridică-te, iubito, scutură ţărâna de pe tine, spală-te, România Mea, că
Domnul se uneşte cu tine. Iată, vin să-ţi despecetluiesc izvoarele, vin să-ţi descopăr
fântânile, vin să-ţi deschid porţile, că cine te va iubi, după dreptate te va iubi, iubito.
...Şi voi ridica [din tine] un neam mare, un neam ales, o preoţie sfântă şi voi revărsa
duhul mângâierii şi al măririi peste fiii ascultării. România mea. Ierusalimul măririi
Mele, tu vei fi gloria Mea, iubito, şi din tine va răsări peste popoare cântare nouă...
Bucură-te Noule Ierusalime, bucura-te România Mea, că iată, vine domnul la tine.
Vom reproduce acum (aşa cum a fost publicată în lucrarea Cucuveaua cu pene roşii)
interceptarea unei discuţii făcută de serviciile secrete româneşti cu câţiva ani înainte
de răsturnarea regimului socialist (comunist) prin ceea ce s-a numit "revoluţie". Este
vorba de discuţia avută între câţiva agenţi sionişti desfăşurată în România cu oamenii
lor de legătură:
" Să nu uitaţi că pământul României a fost ales ca loc de pace pentru neamul lui
Dumnezeu. Nimic nu este mai rău decât împlinirea acestei profeţii pentru copiii lui
Israel. Tocmai de aceea trebuie să luptăm şi să câştigăm pământul făgăduinţei... Noi
stăm acum în umbră cu organizaţia noastră (secretă). Marile puteri nu mai pot face
acum nici cel mai neînsemnat acord fără ca noi să luăm parte. Autoritatea va trece în
stradă, adică într-un loc public, şi noi ne-o vom însuşi!".
Nu putem preciza dacă conţinutul acestei interceptări se referă, aşa cum încearcă să
sugereze lucrarea mai sus amintită, la revolta populară din decembrie 1989 şi la faptul
că, cu această ocazie, puterea în statul român a fost acaparată de atunci ("revoluţia
furată", cum s-a spus) de către un grup de agenţi străini, masoni şi evrei, dar ştim că
textul profeţiei despre România şi oraşul Bucureşti ca Nou Ierusalim a fost publicat în
1933, cu esenţiala modificare [deci fals intelectual şi moral] că neamul lui Dumnezeu
sunt evreii, ci nu românii, rolul românilor fiind acela de a-i primi pe evrei în ţara lor
ca pe un neam sfânt, menit a conduce România.
Mossad-ul şi sionismul politico-economic. Peripeţiile cu serviciile secrete israeliene a
doi soţi evrei, cetăţeni britanici, sunt foarte elocvente pentru modul de acţiune în
întreaga lume a Mossad-ului, şi pe noi ne interesează pentru a ne putea face o imagine
asupra a ceea ce se întâmplă şi în România, şi pentru a înţelege astfel într-o lumină
mai clară semnificaţia capitolelor următoare.
Irvin Silverman era un tânăr cetăţean britanic angajat ca funcţionar în Biroul
Amiralităţii Britanice care coordona informaţiile din Orientul Mijlociu primite prin
satelit, prin semnale şi resurse umane . Irvin era evreu şi într-o vreme, prin perioada
115
studenţiei, se gândise serios să emigreze în Israel. El şi soţia lui, Rachel (Raşela),
discutau adesea această posibilitate ca o eventualitate după ieşirea la pensie.
Evreul Irvin Silverman nu vedea nici un conflict între loialitatea pe care o jurase
coroanei britanice şi "loialitatea sa emoţională" faţă de Israel, pentru că politica
externă britanică, ca şi cea a S.U.A., sunt favorabile Israelului. Pe Irvin îl deranja însă
să vadă documente informative conţinând informaţii care, după părerea lui, ar fi
trebuit să fie aduse la cunoştinţa ambasadei israeliene, că purtau restricţia ca
informaţiile să nu fie dezvăluite nici unui alt stat.
La câţiva ani după ce Irvin se angajase în slujba guvernului britanic, el şi Raşela l-au
cunoscut pe Haim Hammes, la un dineu de caritate organizat spre a colecta fonduri
destinate finanţării proiectelor de recolonizare a Israelului. Haim Hammer era un
simpatic om de afaceri israelian cam de aceeaşi vârstă cu Irvin şi cu Raşela şi în
curând au devenit buni prieteni. Nu putem să nu ne gândim, când narăm această
poveste de spionaj, la sumedenia de oameni de afaceri israelieni "simpatici" care s-au
adăpostit în România, personaje asemănătoare lui Haim Hammer.
Haim le telefona soţilor Silverman de fiecare dată când venea în vizită la Londra. Lui
Irvin şi Raşelei le plăcea în special să-l asculte descriind viaţa din Israel. Într-o seară,
Haim s-a plâns celor doi evrei britanici că, deşi guvernul britanic acţiona pe o "linie
pozitivă", Ministerul de Externe al Marii Britanii avea o poziţie mai puţin
binevoitoare la nivel de lucru şi, de multe ori, nu transmitea guvernului israelian
informaţii de foarte mare importanţă. Când Irvin l-a întrebat cum putea şti un om de
afaceri ce anume privea guvernul tării lui şi ce nu, Haim a răspuns că, pe lângă
activităţile lui de afaceri, mai era şi reprezentantul unui grup de cetăţeni israelieni
particulari răspândiţi prin întreaga lume, care îi ajuta pe evrei şi Israelul în lupta lor
sionistă. I-a asigurat pe soţii Silverman că ştia într-adevăr dacă guvernul israelian afla
sau nu câte o informaţie. Apoi i-a sugerat lui Silverman că ar putea să-i verifice
afirmaţiile, descriindu-i unele informaţii sensibile, astfel încât el, Haim, să determine
dacă acestea fuseseră sau nu aduse la cunoştinţa guvernului israelian.
Soţii Silverman, fascinaţi de noua descoperire despre prietenul lor, că acesta este
agent secret israelian, i-au pus multe întrebări şi toţi trei au discutat până noaptea
târziu despre speranţele Israelului şi angajarea neabătută a multor grupări politice
arabe în slujba distrugerii totale a naţiunii evreieşti. Cu cât vorbeau mai mult, cu atât
Irvin Silverman tindea să accepte încercarea la care îl provocase Haim, dorind să
corecteze faptul că multe date informative pe care le vedea trecând pe la biroul lui nu
erau transmise guvernului israelian.
În următoarele câteva săptămâni, Irvin a cules şi a discutat mai multe informaţii cu
Haim. Soţii Silverman nu s-au gândit o clipă la faptul ca ceea ce au făcut în continuare
pentru Haim s-ar putea numi trădare, faptul că Irvin i-a dat cu regularitate copii după
documente secrete, pe care Haim urma să le transmită ofiţerilor de resort din guvernul
israelian. Mai mult, în mintea celor doi soţi evrei, Irvin şi Rachel, trădătorii erau
"birocraţii anti-israelieni" din Ministerul de Externe britanic, prin faptul că nu
susţineau o politică externă britanică radical pro-israeliană.
În lunile ulterioare recrutării lui Irvin, el şi Rachel au comentat, în discuţiile lor
personale, că oferta lui Haim de a le plăti informaţiile sustrase nu jucase nici un rol în
116
decizia lor de a ajuta Israelul. Totuşi recompensele au ajutat să se acumuleze în scurt
timp un fond care i-a dat lui Raşelei posibilitatea de a pune bazele următoarei
generaţii a familiei Silverman.
După naşterea copilului, soţii Silverman au început să devină tot mai dependenţi de
plăţile lui Haim, pentru cheltuieli pe care ajunseseră să le considere strict necesare.
Când Rachel şi-a exprimat îngrijorarea în legătura cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla
dacă Irvin era prins furând documente, Haim i-a asigurat că guvernul israelian 1-ar fi
ajutat să nu fie pus sub acuzare. Pentru a le îndepărta temerile, le-a dat instrucţiuni
detaliate asupra modului cum să se adreseze ambasadei israeliene din Londra, la
primul semn că îi suspectează cineva. Haim le-a garantat că, în caz de necesitate,
guvernul israelian avea să ajute toată familia să părăsească pe ascuns Anglia şi să vină
în Israel, unde urmau să fie primiţi ca eroi ai naţiunii evreieşti.
Povestea s-a terminat prost pentru cei doi soţi evrei, cetăţeni britanici. După patru ani
de spionaj, într-o zi au fost căutaţi de serviciile secrete de contraspionaj englezeşti,
M16, dar nu au fost niciodată puşi sub acuzaţie sau condamnaţi. În schimb, Irvin
Silverman a fost concediat din slujba guvernului britanic, iar ambasada Israelului la
Londra a negat orice implicare, oficial susţinându-se varianta că Haim Hammer, care
a dispărut, s-ar fi numit de fapt Rashid Yasin, fiind probabil agent de informaţii sirian.
În lucrarea Cercul Spionilor Personali, apărută sub semnătura lui Mack Jefferson în
1996, în care este relatată istoria soţilor Silverman, se precizează însă: "Soţii
Silverman cred şi acum că au spionat pentru Israel, iar afirmaţia că Haim ar fi fost
spion sirian nu fusese decât o stratagema inspirată de Mossad pentru a le ascunde
englezilor activităţile israeliene de spionaj din Marea Britanie. Ei se consideră cetăţeni
evrei, a căror reputaţie şi viitor economic au fost sacrificate pe câmpul de lupta al
culegerii informaţiilor."
Pentru noi este mai puţin important dacă soţii Silverman au furnizat informaţii
Mossad-ului sau nu, cât faptul că ei erau conştienţi şi mândri că fac acest lucru, că îşi
fac un titlu de glorie din acest fapt, considerându-se în primul rând "cetăţeni evrei" şi
nu cetăţeni britanici, ceea ce sunt de fapt, ca şi când ar exista o cetăţenie evreiască
mondială care să justifice trădarea fără rezerve a oricărui stat din lume care îi
adăposteşte şi îi hrăneşte pe evrei. Contează iarăşi că aceasta este o atitudine
cvasigenerală a evreilor din întreaga lume, inclusiv din România, iar serviciile de
spionaj israeliene, în frunte cu Mossad-ul, nu au nici cea mai mică rezervă să îi
folosească la maximum, tot aşa cum nu au scrupule să folosească cele mai murdare
metode în atingerea propriilor scopuri, Mossad-ul încălcând toate legile ţărilor în care
acţionează, inclusiv ale celor considerate prietene, apelând chiar şi la crimă, ceea ce i-
a făcut detestabili pentru celelalte servicii secrete, chiar şi pentru C.I.A., agenţia
S.U.A. (cel mai bun prieten al Israelului), care şi-a manifestat nu o dată aversiunea
faţă de Mossad şi de metodele folosite de acesta.
Sub semnul curcubeului
Intrarea în NATO a României
117
22 NOIEMBRIE 2002 a însemnat pentru România data angajării totale pe drumul
politic şi militar al S.U.A. Vizita preşedintelui american la Bucureşti, George W. Bush
(junior) a însemnat, de aceea, mai mult decât alăturarea României de Alianţa
americană a NATO. Prezenţa sa a însemnat predarea necondiţionată a României către
politica sionistă a Statelor Unite ale Americii.
Iată cum relata preşedintele român, Ion Iliescu, acea zi: "Pe 22 noiembrie, ne-am
întors la Bucureşti [de la "Summit-ul" de la Praga - n.n.]. A doua zi, capitala ţării
primeşte vizita preşedintelui S.U.A., George W. Bush. Este o zi ploioasă, aşa cum se
prognozase. «Nu ne sperie ploaia, venim!», declara preşedintele Bush, la Praga, în
convorbirea pe care am avut-o. Un curcubeu care a răsărit peste capitală în timpul
mitingului şi pe care înaltul oaspete l-a semnalat ca pe un veritabil simbol... a făcut ca
ploaia şi rafalele de vânt să fie mai puţin luate în seamă. Am deschis mitingul din
Piaţa Revoluţiei, spunând: «Domnule Preşedinte, nu am reuşit să influenţăm natura şi
să evităm ploaia... Românii şi-au dorit să fie partenerii Americii. Astăzi li se
împlineşte un vis şi un ideal, graţie şi dumneavoastră, domnule preşedinte Bush.»
Faptul că nu numai preşedintele Bush a acordat o valoare simbolică curcubeului ce
apăruse în timpul ploii şi vântului deasupra mitingului de la Bucureşti, ci şi
preşedintele român Iliescu, o dovedeşte chiar lucrarea din care am citat (Ion Iliescu,
Integrare şi Globalizare. Viziune Românească, Bucureşti 2003), a cărei copertă
plasează globul pământesc peste un curcubeu cosmic. Cert este că, în numai câteva
luni, România a intrat în război împotriva Irakului, alături de S.U.A. şi Marea
Britanic, fără a fi membră NATO, fără ca acest război să fie unul al Alianţei militare
Atlantice, împotriva voinţei Europei şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care nu au
aprobat războiul.
Vom încerca să descoperim ce "valoare simbolică" poate avea curcubeul, atât în lume,
cât şi la români, dar mai întâi trebuie să ştim mai multe despre miza războaielor din
Golful Persic (şi Irakul) şi despre faţa nevăzută a preşedintelui Bush.
Pentru aflarea mizei reale a războaielor repetate din Golf, cei mai buni analişti s-au
dovedit a fi cei francezi. Iată ce arăta Le Figaro (din 5 noiembrie 1990, sub semnătura
lui Alain Peyrefitte), privind declanşarea în 1991 a războiului împotriva Irakului:
"Două puternice grupuri de presiune au împins Statele Unite la declanşarea
conflictului.
- Lobby-ul evreiesc, deoarece eliminarea lui Sadam Hussein înlătură ameninţarea
celei mai puternice ţări arabe... Evreii americani joacă în sistemul mediatic de dincolo
de Atlantic un rol esenţial. Compromisul permanent între Preşedinte şi Congres
conduce Casa Albă să ţină seama foarte mult de insistenţele lor.
- Lobby-ul afacerilor... a ajuns să creadă că războiul putea relansa economia. Al
doilea război mondial şi enormele comenzi pe care le-a adus Statelor Unite, nu a pus
el oare capăt crizei din 1929 din care nu ieşiseră cu adevărat? Războiul din Coreea nu
a provocat el un nou boom? Blagoslovitul război care ar readuce prosperitatea în
America..."
118
Că Israelul, în interesul său geo-strategic, se străduie de mulţi ani să implice statele
lumii, în primul rând S.U.A. (primul stat sionist al lumii), într-un război de distrugere
a Irakului, este dovedit de adoptarea "Planurilor Strategice ale Israelului pentru anii
'80" de către Organizaţia Mondială Sionistă, în care se regăseşte următorul pasaj:
"Bogat în petrol şi dat pradă luptelor intestine, Irakul este pe linia de ţintă israeliană.
Distrugerea sa ar fi, pentru noi, mai importantă decât cea a Siriei, căci el este cel care
reprezintă, pe termen scurt, cea mai serioasă ameninţare pentru Israel" (după
periodicul israelian Kivounim, Ierusalim, nr.14, februarie 1982).
"Nu lipsesc exemplele când lobby-ul israeliano-sionist a reuşit să impună Statelor
Unite o atitudine contrară intereselor americane, dar utilă politicii Israelului" - scria la
rândul său Roger Garauday. Iată câteva exemple. Preşedintele Comisiei de Politică
Externă a Senatului S.U.A., senatorul Fullbright, a decis să-i aducă pe principalii
conducători sionişti în faţa unui comitet care a scos la lumina zilei activităţile lor
subterane. El a rezumat rezultatele anchetei într-un interviu...: «Israelienii controlează
politica Congresului şi Senatului»... La alegerile următoare, Fullbright avea să-şi
piardă locul de senator...
În cartea sa, They dare to speak out, Paul Findley, care a fost, timp de 22 de ani,
deputat în Congresul S.U.A., descrie modul actual de funcţionare al lobby-ului sionist
şi puterea sa. Această adevărată «sucursală a guvernului israelian» controlează
Congresul şi Senatul, Preşedinţia, Departamentul de Stat şi Pentagonul, ca şi
mijloacele mas-media, şi îşi exercită influenţa în Universităţi, ca şi în sânul
Bisericilor...
În fiecare an, oricare ar fi restricţiile pentru toate celelalte capitole ale bugetului,
creditele pentru Israel sunt tot mai mari. Spionajul funcţionează de aşa manieră încât
dosarele cele mai secrete sunt în mâinile guvernului israelian...
Adlai Stevenson [fost candidat la preşedinţia S.U.A.], reamintind că 43% din ajutorul
extern american este destinat Israelului (3 milioane de locuitori), în detrimentul a 3
miliarde de locuitori înfometaţi ai globului, concluziona: «Primul ministru al
Israelului are mai multă influenţă asupra politicii externe a S.U.A. în Orientul mijlociu
decât are în propria sa ţară»...
Toate mijloacele sunt bune pentru lobby-ul sionist [în S.U.A.]. De la presiunea
financiară la şantajul moral, trecând prin boicotul mijloacelor media şi al editorilor şi
prin ameninţarea cu moartea. Congresmanul Paul Finley concluziona:
«Oricine critică politica Israelului trebuie să se aştepte la dureroase şi neîncetate
represalii şi chiar la pierderea mijloacelor sale de existenţă, prin presiunile lobby-ului
israelian. Preşedintele se teme de el. Congresul cedează tuturor exigenţelor sale. Cele
mai prestigioase universităţi au grijă să îndepărteze din programele lor tot ceea ce i se
opune...»
Anticipând genial ceea ce avea să se întâmple în anul 2003, când două puternice state
europene, Germania şi Franţa, s-au opus implicării militare a NATO (ale cărei
membre erau) în noul război asupra Irakului, francezul Michel Bugnon-Mordant
publica în Elveţia, în anul 1997, următoarea analiză:
119
În ianuarie 1994 Statele Unite ale Americii au făcut să fie acceptată ideea unei lărgiri
a NATO către ţările Europei de Est, inclusiv România. Strategia era impusă de
necesitatea ca S.U.A. să îşi găsească noi sateliţi militari cu care eventual să poată
contracara o centrifugare a altor puteri militare (europene) de către centrul militar
american sionist. Primul pas fusese făcut după primul război din Golf, din 1990.
Astfel, Reuniunea NATO a Consiliului ministerial din decembrie 1992, redefineşte
Alianţa Atlantică ca pe "un instrument pentru schimbarea Europei în ansamblu".
Planul fusese pus în mişcare - după cum arată Bugnon-Mordant - de către strategii
americani evrei, amiralul Jeremia şi sionistul Paul Wolfowitz (actualmente adjunct al
şefului Pentagonului), care au dorit "excluderea cu orice preţ a apariţiei unei puteri
susceptibile de a rivaliza cu unica superputere actuală. De aceea s-a prevăzut crearea
unei «forţe de reacţie rapidă» ale cărei structuri să permită un grad mai mare de
integrare decât însăşi NATO... Schimbările cruciale ce au intervenit de la prăbuşirea
lagărului comunist i-au incitat pe americani să-şi continue avantajul. Adaptarea
efortului de apărare la contextul astfel creat, menţinerea supremaţiei lor politice şi
militare în lume constituie două priorităţi. Războiul rece fiind încheiat, este potrivit să
se păstreze un dezechilibru vizând să împiedice naşterea unei puteri rivale. Rapoartele
prezentate preşedintelui Bush [tatăl actualului preşedinte] de Pentagon în 1992, cel al
lui Paul Wolfowitz [evreu sionist] şi ce al amiralului Jeremia sunt perfect explicite în
ceea ce priveşte obiectivul vizat: extinderea hegemoniei Statelor Unite asupra
întregului glob prin toate mijloacele militare, culturale, politice şi economice
necesare.
A doua miză a războiului asupra Irakului este evident petrolul. În acest sens, M.
Bugnon-Mordant, arăta că între 1953-1990, toţi secretarii de stat americani au fost,
direct sau indirect, legaţi de marile societăţi petroliere (reproducem numai câteva
exemple: J.F. Dulles - Standard Oil şi Fundaţia Rockefeller, evreul Henry Kissinger -
Council of Foreign Relations Rockefeller Brothers Fund; Cyrus Vance - Rockefeller
Foundation şi Comisia Trilaterală; Alexander Haig - director la Chase Manhattan
Bank; George Schultz -Berchtel Corporation şi Gulf Oil; James Baker - Exxon, Mobil
Oil şi Standard Oil), "înainte de toate, ofensiva anti-irakiană trebuie plasată în
perspectiva mai largă a luptei pentru păstrarea dreptului occidental - în esenţă
american - asupra acestei materii prime, care este petrolul. Unul dintre mijloacele cele
mai eficiente de spoliere a lumii a treia este ilustrat de această acaparare a materiilor
sale prime...
Pe 6 octombrie 1973, Siria şi Egiptul lansează o ofensivă generală împotriva
Israelului, iar a doua zi, Irakul naţionalizează Exxon şi Mobil Oil, companii americane
implantate pe teritoriul său. S.U.A. răspund printr-un embargou împotriva Irakului la
care Franţa refuză să se alăture. În faţa ţărilor arabe care din acel moment înclină spre
orbita americană (Egiptul, Siria) şi în faţa agresivităţii Israelului, Irakul alege "fuga
înainte" care îl conduce la o formă de izolaţionism, între timp, dependenţa Statelor
Unite de petrolul din Golf le împinge să vrea să domine mai ferm regiunea...
[Legat de primul război asupra Irakului, din 1990,] fostul preşedinte Richard Nixon
[marioneta politică a evreului Henry Kissinger] preciza:
"Nu mergem acolo să apărăm democraţia fiindcă Kuweitul nu este o ţară democratică
şi nici nu se află aşa ceva în regiune. Nu mergem acolo ca să răsturnăm o dictatură,
fiindcă în acest caz n-am mai fi aliaţi cu Siria. Nu mergem acolo pentru a apăra
120
legalitatea internaţională. Mergem acolo, şi trebuie să mergem, fiindcă nu permitem
să fie atinse interesele noastre vitale".
Legat de obiectivul geostrategic al războiului împotriva Irakului, Bugnon-Mordant
arăta că Irakul, care a naţionalizat companiile petroliere americane, întărit din punct
de vedere militar şi politic de războiul împotriva Iranului, ameninţa să devină o mare
putere regională, principal pericol la adresa Israelului:
"Faţă de apariţia unei noi ordini mondiale desemnate de Washington, independenţa
irakiană era percepută ca intolerabilă. Ocupaţi cu reinstaurarea unei ordini coloniale
altădată dirijată de britanici, Statele Unite s-au trezit confruntate cu o naţiune capabilă
să strice jocurile...
În sfârşit, permiţând Israelului să-şi întărească poziţia hegemonică în zonă, Statele
Unite făceau rău Europei, deteriorând relaţiile dintre aceasta şi ţările arabe. Ele
dădeau o dublă lovitură, strivind din faşă noua veleitate a lumii arabe de a-şi realiza
unitatea, murdărind în acelaşi timp în mod durabil imaginea Europei, în special a
Franţei, în ochii ţărilor arabe.
De fapt, nu numai că ţările europene au fost trimise acasă după război fără a obţine cel
mai mic avantaj, dar au mai şi fost excluse de la toate tranzacţiile ce aveau să urmeze.
Noua ordine mondială apărută din războiul din Golf [după 1991] a fost instaurată sub
conducerea exclusivă a Statelor Unite, fără ca ţările europene să aibă vreun cuvânt de
spus. A fost restaurată vechea ordine colonială."
*
Prezentând "Războiul din Golf şi manipularea spiritelor" (prin mass-media, Michel
Bugnon-Mordant arată că Irakul revendicase Kuweitul încă din anii treizeci, căci
graniţele statelor arabe din secolul XX au fost fixate în funcţie de interesele
particulare ale Statelor Unite şi ale Marii Britanii. Apoi, "atât petrolul, cât şi voinţă
Israelului au jucat un rol primordial în decizia administraţiei Bush de a declanşa un
conflict. Mai mult decât atât, creşterea puterii în regiune a Irakului, capabilă virtual să
contracareze planurile americano-israeliene în acest loc al lumii, a apărut
insuportabilă Washingtonului. De unde şi campaniile de presă incendiare atât în
Statele Unite, cât şi în Israel, reluate şi susţinute de toate marile mijloace mass-media
europene...
Nu s-a precizat nimic despre cererile presante prezentate Kuweitului de către Irak,
cereri respinse de fiecare dată ca fiind nefondate... în realitate, Statele Unite au vrut
acest război şi l-au provocat. Cum se explică altfel intransigenţa nejustificată de care a
dat dovadă George Bush (tatăl) faţă de cererile lui Saddam Hussein din august 1990
până în februarie 1991? Bagdadul a emis nu mai puţin de şase propuneri de pace,
toate admiţând retragerea irakiană din Kuweit... În fine, la 26 februarie 1991, Irakul
accepta să se retragă necondiţionat din Kuweit. La fiecare dintre aceste cereri,
preşedintele Bush a răspuns printr-un refuz categoric.
Minciunile, falsificările, manipulările de fapte operate de presa scrisă, televiziunea şi
radioul de dincolo de Atlantic în timpul conflictului - sprijinite fără restricţii de presa
oligarhică mondială - sunt nenumărate. Avem cu toţii încă în minte invenţiile
121
referitoare la "extraordinara" putere a artileriei irakiene, la Irak ca "a patra armată din
lume", la "mărturiile spontane" despre jafurile soldaţilor irakieni în Kuweit, dintre
care cea mai emoţionantă a fost cea a unei fete din popor ce s-a dovedit ulterior a fi
fiica ambasadorului Kuweitului la Washington. Să mai adăugăm un alt fapt deosebit
de grav şi de sinistru augur: reportajul televizat arătând cum soldaţii irakieni
deconectau incubatoarele dintr-o maternitate din Kuweit, provocând moartea tuturor
noilor născuţi urma să se dovedească a nu fi altceva decât un "produs" comandat de
autorităţile kuweitiene şi fabricat de o societate de comunicaţii americană, în vederea
condiţionării opiniei internaţionale.
Referitor la lobby-ul sionist ce este determinant asupra factorilor de decizie ai S.U.A.
se impune a fi relevată radiografia rezultată din emisiunea "Arena" din 23 martie 2003
de la BBC. Elementul religios reprezintă discursul preponderent al camarilei de la
Casa Albă, îndeosebi al preşedintele George W. Bush (junior), iar direcţia aceasta a
fost impusă de către Carl Rove, actualul său consilier politic. Acesta este comparat cu
ideologul propagandei naziste ("un Goebbels al Americii") şi este considerat, de unii,
"creierul" administraţiei Bush.
"Probabil că n-a mai existat niciodată până acum la Casa Albă un consilier
prezidenţial atât de important şi de influent precum Carl Rove -scria Times. Rove a
fost şeful campaniei electorale a preşedintelui Bush şi a avut intuiţia de a aduna, într-
un singur electorat, pe credincioşii fervenţi ai diverselor biserici evanghelice şi pe
reprezentanţii marilor firme texane din domeniul exploatării petrolului".
Rove şi Bush sunt conectaţi prin mii de fire la aceste cercuri creştine
"fundamentaliste" ce au o expresie politică în "Cristian Coalition" în cadrul cărei
acţionează cu maximă eficienţă comunitatea creştinilor sionişti. Afirmând că respectă
litera Scripturii, ei consideră că Israelul este poporul ales de Dumnezeu. Concluzia
imediată este ca Israelul trebuie sprijinit de creştinii din întreaga lume, acum şi
întotdeauna. Un exponent al acestui curent este postul de radio american Prietenii
Israelului, extrem de activ şi audiat. Interpretând în fel şi chip textele VECHIULUI
TESTAMENT, postul susţine interesele israeliene în Orientul Apropiat, motivând
religios evenimentele politice şi militare actuale.
Acelaşi limbaj religios este folosit, abuziv, în primul rând de către intelectualii evrei
ce au sprijinit candidatura lui George Bush Jr, în primul rând de către Paul Wolfowitz,
actualul adjunct al ministrului Apărării. Evreul Wolfowitz este în materie de politică
militară ceea ce este Rove în materie de politică internă şi strategie electorală.
Wolfowitz a elaborat încă din 1992 un "studiu de apărare" ce a devenit actuala politică
a preşedintelui Bush. Potrivit acestui studiu, Pentagonul trebuie să impună "o nouă
ordine mondială", în care S.U.A. să fie puterea de necontestat a lumii şi să descurajeze
orice competiţie venită din partea unor state pecum Germania sau Japonia, în studiul
lui Wolfowitz apărea şi ideea atacului preventiv, recent aplicată asupra Irakului, fapt
ce a adus un incontestabil avantaj geo-strategic Israelului.
Cu câţiva ani înainte de a veni la putere alături de preşedintele Bush, Wolfowitz a
creat un aşa-zis "Grup de analiză militară" (numit Project for New American Century)
împreună cu actualul vicepreşedinte Dick Cheney şi cu un fost subsecretar de stat din
Ministerul Apărării, Richard Pearl. În anul 2000 acest Grup de puternică culoare
sionistă redacta o analiză în care spunea că S.U.A. trebuie să se asigure că, în secolul
122
XXI, deţine supremaţia militară în lume, dar că pentru aceasta ar fi fost nevoie de un
"eveniment catalizator, de o catastrofa de proporţiile actului de la Pearl Harbor, ce a
decis intrarea Americii în cel de-al II-lea război mondial". Evenimentul s-a produs, ca
prin minune, la 11 septembrie 2001 prin atacul terorist din S.U.A. Apare curios că
Mossad-ul ştia despre atentat, iar aproape toţi cei circa 6000 de evrei americani care
lucrau la World Trade Center (zgârie-norii Gemeni) au întârziat în acea zi la serviciu,
scăpând astfel nevătămaţi.
Francezul Thierry Meyssan, în lucrarea sa, 11 Septembrie 2001-Terifianta Impostură,
demonstrează că adevărata miză a "atentatului" a fost cea mai puternică lovitură
bursieră din istoria S.U.A., iar că beneficiarii acestei lovituri sunt cu totul alţii decât
cei ce au fost ulterior acuzaţi (lumea musulmană în general). Mai mult, Paul
Wolfowitz personal a fost cel ce a coordonat cu duritate activitatea serviciilor secrete
americane pentru a ascunde o serie de fapte opiniei publice şi pentru a putea prezenta
ca real fabricatul oficial privind "actul terorist" de la 11 septembrie. Astfel, F.B.I. a
impus companiilor aeriene să nu comunice cu presa, ascunzându-se astfel că teroriştii
anunţaţi de oficiali nici nu s-au aflat în avioanele prăbuşite. Tot F.B.I.-ui a confiscat
ziariştilor ore întregi de peliculă video ce au înregistrat evenimentele, conţinutul
acestora rămânând secret.
"Urmarea atentatului - concluziona postul B.B.C. - a fost că America a atacat
Afganistanul, apoi Irakul. Nu se ştie cui îi vine rândul şi când". A început instalarea
efectivă a Noii Ordini Mondiale, la cârma acesteia aflându-se în faţă S.U.A., iar în
spate evreii sionişti, precum Wolfowitz şi echipa sa (D. Rumsfeld, R. Pearl şi alţi).
Chiar şi administraţia militară a Irakului, după război, a fost stabilită tot de către
"strategul" evreu de la Pentagon. Secondat de foşti şefi de la C.I.A. sau de consilieri
evrei americani (circa 30 de "ofiţeri în rezervă, funcţionari şi experţi"), şeful noii
administraţii a Irakului (reprezentanţă a Pentagonului numită ipocrit Oficiul pentru
Reconstrucţie şi Asistentă Umanitară) a fost favoritul lui Wolfowitz, respectiv
generalul scos de la naftalină Jay Garner, ale cărui nume şi prenume îl indică a fi tot
evreu (Jay este un nume răspândit printre evreii americani; a se vedea Jay Pritzker,
evreul care a vrut să preia în 1997 Hotelul Bucureşti, împreună cu israelianul Sammy
Ofer). Ţinta lui Garner: petrolul irakian. La scurt timp, Garner a fost înlocuit de evreul
sionist Paul Brener, prezent de la început în oculta Rumsfeld-Wolfowitz.
Ocuparea Irakului i-au adus administraţiei americane, controlul asupra unor uriaşe
rezerve petroliere, situate pe locul doi ca mărime în lume. României, coparticipantă
alături de S.U.A., nu i-a adus nimic, deşi în momentul angajării ţării, premierul
Năstase afirma că trebuie să luptăm împotriva Irakului pentru a recupera datoria
acestuia de 1,7 miliarde de dolari faţă de România. Cacialmaua s-a dovedit curând,
căci administraţia americană a Irakului, interesată în profitul personal la resurselor
acestuia, a hotărât anularea datoriilor externe irakiene. Oricum, în curând, deşi
războiul s-a încheiat, în România vor fi amplasate numeroase trupe americane,
dislocate din alte părţi ale lumii. Aceşti soldaţi americani sunt disculpaţi, prin acordul
semnat de premierul Adrian Năstase, de orice răspundere, până şi în faţa Curţii Penale
Internaţionale, pentru fapte ce le-ar putea comite pe teritoriul românesc: crime, jafuri,
molestări, violuri. Evreii de la Washington doresc, însă, să ne mai târască într-un
război. "Mossadul avertizează: Urmează Siria", "Ari Fleischer: «Siria este un stat
terorist» , titra Ziua din aprilie 2003. La propunerea lui Paul Wolfowitz de atacare a
Siriei, Congresul S.U.A. a răspuns însă: NU. Rezultatul mondial al acestei aventuri
123
militare în Irak: relansarea cursei înarmării nucleare. Corea de Nord a denunţat recent
tratatul semnat cu Corea de Sud, afirmând că experienţa Irakiană o obligă să îşi la
măsuri de apărare. Alte state o vor face pe ascuns, pregătind o conflagraţie mondială,
în care României i s-a ales soarta de ţintă.
*
Curcubeul invocat de preşedinţii S.U.A şi României în 22 noiembrie 2002 ca fiind un
simbol de bun augur, a condus la situaţia certă a intrării României în războiul
împotriva Irakului, alături de S.U.A., şi la instalarea de trupe străine pe teritoriul
românesc. Dacă ne amintim, acelaşi Paul Wolfowitz, în 1991-1992, pe vremea
mandatului lui George Bush tatăl, a demarat proiectul creării unei "forţe rapide de
intervenţie" care obliga la atragerea României de partea S.U.A. în cadrul Alianţei
militare a NATO. Dacă Alianţa sionisto-americană avea nevoie de România, de ce a
mai fost nevoie şi de umilinţa condiţionării noastre de către americani, în vederea
concesionării de întreprinderi româneşti, la schimbul primirii în echipă?
Vremea rea de la Bucureşti din 22 noiembrie 2002 punea sub semnul întrebării
succcesul vizitei preşedintelui Bush, fapt ce preocupa oficialii români, după cum o
demonstrează declaraţia preşedintelui Iliescu: "Nu am reuşit să influenţăm natura şi să
evităm ploaia!". Au reuşit însă, probabil, să creeze cu tehnica din dotare un curcubeu
artificial, care s-a suprapus în centrul Bucureştiului peste ploaia măruntă însoţită de
vânt.
Curcubeul reprezintă în simbolistica societăţilor secrete mondialiste spiritul Noii
Ordini Mondiale. El este, în principal, simbolul mişcării New Age" (Noua Vârstă),
mişcare sincretică religioasă încurajată în statele occidentale ca o adevărată nouă
religie a lumii noi. Prin extensie el este preluat de către întreaga mişcare mondialistă.
Preşedintele român Ion Iliescu îl reproduce pe coperta lucrării sale Integrare şi
Globalizare (Viziunea Românească). Simbolistica arhaică şi universală a curcubeului,
de pod spre trecerea , într-o altă lume (de regulă subterană, cum este cea căutată , - de
masoni prin formula V.I.T.R.I.O.L - Vista Interiora Tera etc. -), l-a făcut să reprezinte,
pentru adepţii Noii Ordini Mondiale, trecerea spre aceasta. Serge Monaste , ziarist
canadian asasinat, dezvăluind planul celor mai mari 6 bănci mondiale şi al consorţiilor
energerice de pe planetă, prin "Protocoalele" ce pleacă de la reuniunile secrete
organizate cu M. D. Rothschild începând din 1956 (şi care conspiră la controlul
tuturor organismelor internaţionale) aminteşte de "Clasificarea Curcubeu a Noii
Ordinii Mondiale". Cele şapte culori ale curcubeului mai corespund şi celor şapte
trepte ale scării masonice.
La români, curcubeul are însă o semnificaţie aparte şi distinctă. Pe linia unor tradiţii
arhaice universale el poate prevesti evenimente nefaste. La chinezi, de exemplu, el
poate să preceadă şi anumite tulburări în armonia universului şi chiar să capete o
semnificaţie rău prevestitoare. "Când un stat este în pericol să piară, scria înţeleptul
antic Huai Nanzi, cerul îşi schimbă faţa... şi apare un curcubeu". Tot în Asia,
raporturile cer-pământ prin intermediul curcubeului, implică boala şi moartea. Dacă îl
arăţi cu degetul (cum a făcut preşedintele Bush la Bucureşti) epidemiile devastatoare
sunt sigure (curând a apărut în lume, cu focarul în China, epidemia mortal
Sindromului Acut Respirator). Chiar şi în Africa, apariţia curcubeului vesteşte boala şi
moartea.
124
În numeroase tradiţii, ca şi în cele româneşti, asocierea ploaie-curcubeu evocă
imaginea şarpelui mitic. În Asia el este Naga ieşind din pământ. Conform lui Rene
Guenon, aceeaşi simbolistică poate fi regăsită în Grecia antică şi în Africa. La români
el este privit ca un imens balaur ce bea apele pământeşti, fie ca un gen de sorb sau
punte pe care balaurii iau apă din hăurile pământului, în unele descântece se afirmă că
el bea "apă turbată" fiind "Şarpe vărgat peste Prut aruncat". Curcubeul e drumul
balaurilor, spunea o bătrână româncă (Niculiţă-Voronca, Datinile şi Credinţele
Poporului Român).
125
Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România
Mark Meyer
Evreu american de origine română (?), preşedinte al firmei de avocatură (evreiască) de
pe Wall Street (New York), Herzfeld & Rubin, firmă care s-a ocupat, printre altele, de
banca românească Dacia Felix şi care desfăşoară o activitate susţinută în România.
Site-ul de internet al firmei Herzfeld & Rubin o prezenta până recent pe sora primului
ministru Adrian Năstase, Dana Barb, ca pe o "redutabilă economistă" ce face parte din
rândurile staff-ului firmei, ca directoare. (A se vedea despre preluarea forţată de către
israelieni a băncii Dacia Felix-Eurom, capitolul Băncile Româneşti, Ţintă israclită.)
Mark Meyer, fiind şi unul dintre cei doi evrei americani care monitorizează şi
dirijează România de la cel mai înalt nivel, s-a ocupat de organizarea vizitei în S.U.A.
a preşedintelui Ion Iliescu în anul 2001.
A funcţionat la Palatul Cotroceni, pe lângă preşedintele Emil Constantinescu drept
consilier, într-o perioadă când preşedinţia României era copleşită de evrei. Şefa
consilierilor prezidenţiali era evreica Zoe Petre, iar uşa palatului prezidenţial era
permanent deschisă evreilor Tom Lantoş şi Alfred Moses. Chiar despre Emil
Constantinescu, originar din Basarabia, în "Jurnalul" Ronei Hartner (presupusa
amantă evreică a preşedintelui) s-a scris că tatăl său, care l-a abandonat împreună cu
mama sa, era un evreu rus beţivan. Când a contrazis punctual conţinutul pseudo-
Jurnalului Hartner, Constantinescu, în mod ciudat, nu a contrazis şi acest aspect. Mark
Meyer a continuat să fie consilier prezidenţial şi pe lângă preşedintele Ion lliescu.
De fapt, Meyer s-a ocupat de România de pe vremea lui Ceauşescu, iar în anii din
urmă a condus aşa-zisa Cameră de Comerţ Româno-Americană, care este ceva între
agenţie sub acoperire a C.I.A. pentru promovarea intereselor evreilor americani şi
interfaţă a afacerilor S.U.A. în România. Organizaţia este creată la Bucureşti din
1993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu şi, alături de Meyer, ea îl are la conducere pe
evreul Elias Wexler, originar tot din România, acelaşi care deţine postul de
televiziune din New York, Romanian Voice şi care, plătit tot de români, retransmite
programe ale Televiziunii Române, beneficiind de un contract extrem de benefic
semnat cu TVR-ul încă din al doilea mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu.
Pentru a da culoare vizitei din anul 2001 a preşedintelui Iliescu în S.U.A., Mark
Meyer s-a gândit să îi organizeze acestuia o festivitate de premiere, şi neavând altceva
mai la îndemână, a scos din pălărie medalia Distinguished Leadership Award
conferită de... Camera de Comerţ Româno-Americană, adică de el însuşi. De fapt,
Meyer a fost maestru de ceremonii al întregii vizite oficiale în Statele Unite ale
Americii.
Evenimentul premierii lui Ion Iliescu s-a petrecut la 20 septembrie 2001 printr-un
dineu festiv la hotelul newyorkez New York Palace, eveniment prezidat de cei trei
evrei: Mark Meyer, Herbert Rubin şi Elias Wexler, "ca recunoaştere pentru cei 11 ani
de conducere excepţională pe plan politic şi dezvoltare economică a României".
Organizarea dineului a fost aproape exclusiv evreiască: Mark Meyer, ex-ambasadorul
Alfred Moses, Meir Rosenne, Herbert Rubin, Armand Scala, Richard Schifter, Rabbi
Arthur Schneier, Elias Wexler etc.
126
Iată cum relata faptele cotidianul România Liberă din 5.11.2001: "Scandalul premierii
lui Ion Iliescu de către Camera de Comerţ Româno-Americană continuă. Culmea
absurdului: Ion Iliescu este premiat de către chiar consilierul său, Mark Meyer... S-a
stabilit data chiolhanului de la New York în cinstea lui Iliescu. Lui Mark Meyer i s-au
căutat rădăcini româneşti pentru a fi pus de regimul Iliescu în fruntea comunităţii
româneşti din Statele Unite. Comunitatea românească s-a unit împotriva lui Ion
Iliescu. Pentru chiolhanul în cinstea lui Ion Iliescu, Mark Meyer strânge mari sume de
bani. Şi-a găsit şi sponsori. Două companii au sponsorizat cu câte 25.000 de dolari
reuniunea, iar preţurile pentru invitaţi sunt împărţite în funcţie de locul în sală. La
orice restaurant de clasă din Manhattan, un tacâm costă cca. 150 de dolari.
Organizatorii se aleg şi cu un important profit, căci numai din sponsorizările celor
două companii, la o participare de 100 de persoane, rămâne un beneficiu de 10.000 de
dolari. Iar dacă mai calculăm şi costul unui tacâm, în medie 250 de dolari (cei care
stau la masă mai aproape de Iliescu plătesc mai mult), reiese că afacerea Premiu
pentru Iliescu este chiar profitabilă." Un mic "ghişeft", am adăuga noi, pe lângă marile
afaceri ce le derulează Meyer cu România, în favoarea coreligionarilor sau
cosangvinilor săi.
Toată mascarada acestei vizite aranjate de evrei pentru Iliescu a stârnit vii proteste din
partea comunităţii româno-americane la New-York, îndeosebi din partea lui Marius
Badea, editorul celui mai răspândit ziar românesc din California, Meridianul
Românesc. Făcând parte din staff-ul electoral al preşedintelui S.U.A., George Jr.
Bush, Marius Badea s-a adresat secretarului de stat Colin Power şi mai multor
congresmani americani protestând asupra felului în care i se construieşte neîncetat lui
Ion Iliescu o falsă imagine pozitivă la Washington de către aceleaşi persoane
neavenite din anturajul sau, precum Alfred Moses, care i-a mai organizat în 2000 lui
Iliescu o vizită în S.U.A., şi care, ca ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, a
colaborat activ cu regimurile Ceauşescu şi Iliescu. În treacăt fie spus, Alfred Moses a
ştiut, de fapt, să îşi folosească poziţia pentru a favoriza afacerile evreilor în România.
Însăşi conducerea Organizaţiei Comunităţii Româno-Americane (CORA) este
acaparată în bună măsură de evreii originari din România, deşi arhiepiscopul
Nathaniel o reprezintă oficial. Cităm din scrisoarea lui Marius Badea către
arhiepiscop: "Cu mare mândrie, românii americani au citit scrisoarea dumneavoastră
de protest împotriva acestui eveniment [decernarea distincţiei din partea lui Mark
Meyer către Ion Iliescu], care a fost publicată în ziarul nostru. Din păcate, cu această
ocazie, a ieşit la iveală o mare problemă în cadrul organizaţiei româno-americane,
CORA, organizaţie pe care, cu mare onoare, o conduceţi ca chairman. Acţiunea
Camerei de Comerţ Româno-Americane a fost organizată de domnii Mark Meyer,
chairman al acesteia, şi Armand Scala, vicepreşedinte al acesteia, în acelaşi timp, dl.
Armand Scala este preşedinte CORA, iar dl. Mark Meyer este vicepreşedinte CORA.
Prezenţa domnilor Armand Scala şi Mark Meyer în conducerea a doua organizaţii
fundamental diferite şi atitudinea dânşilor faţă de durerea sufletească a românilor
creează un mare conflict de interese. Prea Sfinţia Voastră, credem că a sosit timpul să
cereţi ca domnii Armand Scala şi Mark Meyer să-şi dea demisia din CORA şi o noua
conducere să fie aleasă în mod democratic". (Articolul românului american
demonstrează că războiul nevăzut dintre români şi evrei se duce şi în afara hotarelor
ţării, deoarece evreii încearcă pretutindeni să se substituie românilor, să se plaseze la
conducerea organizaţiilor acestora şi să le blocheze interesele legitime.)
127
Mark Meyer este, alături de alţi evrei, şi în spatele afacerii cunoscute ca "Invest
România Forum". Deşi principal iniţiator al acţiunii, prin firma Hertzfeld & Rubin,
este Meyer, pentru publicul românesc iniţiativa aparţine unui grup mai larg, chipurile
chiar autorităţilor române în căutare de investitori americani. Forumul, organizat în
1997 în S.U.A. sub genericul "Economia românească: Afaceri de ocazie pentru
Oamenii de Afaceri Americani" (Romanian Economy: Emerging Deals for American
Business People), trimisese invitaţii companiilor americane evreieşti, şi nu numai, să
profite din plin de ocazia de a cumpăra ieftin întreprinderile româneşti. Organizatorii
secreţi (Herzfield & Rubin, adică Mark Meyer, şi USAID Midivest Bussines Center,
adică C.I.A.), al căror plan de preluare a economiei româneşti necesita fonduri, pentru
a fi convingători s-au gândit să expună, ca garanţi, responsabilii economici din
România, aşa că au fost plimbaţi de la Bucureşti la Chicago reprezentanţi ai
guvernului român, preşedinţi şi directori executivi ai celor mai influente Bănci şi
fonduri mutuale din România, directori din toată economia românească. Mesajul real:
Economia României chiar se predă, prada vă aparţine, puteţi să vă exercitaţi dreptul în
preferinţă, putem aranja privatizările! Cel mai convingător s-a străduit să fie Mircea
Geoană, ambasador al României în S.U.A. la acea dată. Geoană a făcut parte dintre
studenţii privilegiaţi de înalţii ofiţeri ai fostei Securităţi. Astfel, generalul Pacepa, pe
vremea când era şef adjunct al spionajului românesc (D.I.E.), a avizat favorabil
numele lui Mircea Geoană, fiu al generalului Geoană, pentru a pleca la studii în
S.U.A. în rândurile "ambasadorilor prieteniei" româno-americane. După ce Pacepa a
dezertat, a trecut în solda C.I.A., iar după 1990 a reluat legăturile cu mai tânărul
Mircea Geoană.
Desfăşurat la Hotelul Hilton&Towers din Chicago, în perioada 29.09 - 3.10.1997,
"Forumul" scotea practic economia României la mezat în faţa unor mari bănci
americane evreieşti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago
Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA Inc, Executives Club of
Chicago, bănci care se află în spatele firmelor "investitoare".
În perioada 30.03 - 3.04.1998, în S.U.A., acţiunea ("Forumul") s-a repetat spre a fi
oferite afaceri în România la "peste 200 de mari companii americane" în "domeniile
bancar şi al pieţei de capital, industrie uşoară, agricultură şi industrie alimentară,
industrie constructoare de maşini, metalurgică, chimică şi petrochimică, materiale de
construcţii, electronică, telecomunicaţii, infrastructură etc." (adică tot!). De această
dată, organizatorul anunţat era chiar de la vârful finanţelor americane evreieşti,
Amroinvest Inc (a baronilor finanţelor mondiale, familia evreilor Rothschild), dar în
"comitetul de iniţiativă" mai găsim, la calibru apropiat, şi Citibank (reprezentată de
preşedintele şi vicepreşedintele evrei David Garner şi Janet Heckman), dar şi Dana
Barb (sora politicianului român Adrian Năstase) ca manager general pentru România
al firmei Herzfield & Rubin, deci Mark Meyer. Firma Amoco Corporation,
participantă la "Forum", a preluat ulterior industria aluminiului din România.
Ascensiunea profesională a lui Mark Mayer a avut loc după 1991, când era un obscur
avocat evreu american la firma Hall and Dickler. Marele capital curat american
declara că nu are nevoie ca Mayer şi firma evreiască de avocatură din care făcea
parte (Kent, Lawer, Dickler & Friedman) să-i reprezinte interesele în România, dar
el a fost impus acestora chiar de către guvernanţi români, deoarece îl preferau.
128
Alexandru Bittner
"Om de afaceri", agent israelian cu penetrare la toate nivelele statului român; conform
dezvăluirilor din "Armaghedon II" a "finanţat" întotdeauna familia primului-ministru
Adrian Năstase:
"Încă de la începutul anilor '90 o puternica prietenie leagă familia Năstase de
controversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Această prietenie s-a materializat
într-o serie de afaceri derulate de către acesta din urmă şi intermediate de d-na
Năstase şi de dl. Sorin Teşu, omul de încredere al familiei Năstase, actualmente şef de
Cabinet al primului-ministru. Alexandru Bittner a afirmat în mai multe rânduri că, în
perioada 1997-2000 a finanţat periodic familia Năstase cu sume cuprinse între 5.000
şi 10.000 de dolari, sume transmise fie direct d-nei Năstase, fie prin intermediul lui
Sorin Teşu. În prezent, firme aparţinând lui Alexandru Bittner desfăşoară afaceri cu
diverse regii sau societăţi cu capital de stat, cum sunt: Petrom şi R.A.P.P.S. [regia
protocolului de stat], afaceri mijlocite şi de a căror bună desfăşurare se ocupă Sorin
Teşu." Vila şi ferma lui Bittner de la Măneciu este relativ apropiată de vila şi ferma
familiei Năstase de la Cornii. Pe ambii boşi îi legă "pasiunea" pentru creştearea
păsărilor (şi producţia de ouă), motiv să-şi facă vizite reciproce. În noiembrie 2002,
un partid de opoziţie a lansat public întrebarea (lăsată fără replică): "Este adevărat că
Alexandu Bittner a fost desemnat să se ocupe de şpaga de 30.000.000 de dolari care ar
rezulta din înzestrarea cu computere a Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a şcolilor
din România? În urmă cu doi ani au fost date în vileag şmecheriile lui Dan Fischer,
Cătălin Harnagea şi Dorin Marian, care încercau să devină intermediari ai unui
puternic consorţiu englez, în tentativa acestuia de a obţine un credit garantat României
de 400.000.000 de dolari. Între timp, regimul politic s-a schimbat, dar nu şi Dan
Fischer, căruia i s-a impus colaborarea cu Al. Bittner, ca să repună pe picioare
afacerea, deşi englezii ar putea trata direct cu MEC. Comisionul de 30.000.000 de
dolari ar urma să fie împărţit între Dana Năstase (prietena de casă a lui Bittner, care i-
a pus o vilă la dispoziţie, la Măneciu-Pământeni), cei doi evrei (Fischer şi Bittner) şi
Dan Nica."
Alexandru Bittner este şi proprietar al postului de televiziune PrimaTV, condus de
colaboratorul său Cristian Burci. Prieten, pe rând, cu mai toţi şefii serviciilor secrete
româneşti, datorită cochetării acestora cu Mossad-ul. În septembrie 2000, Bittner a
apărut la ştirile de la PrimaTV, post de televiziune al cărei proprietar ar fi împreună cu
un alt israelian, Dan Fischer, pentru a-l denunţa de abuz în funcţie pe prietenul său de
până atunci, Cătălin Harnagea, la acea vreme şeful spionajului românesc (Serviciul de
Informaţii Externe) şi tovarăş de afaceri (de fapt şi Harnagea fusese în solda sa), cu
care tocmai se certase. Aceleaşi acuze le aducea şi lui Dorin Marian, la acea vreme
consilier prezidenţial şi eminenţă cenuşie a serviciilor secrete româneşti pe care le
coordona de la Palatul Cotroceni.
Bittner a mai afirmat pe post că articolul apărut în presa cotidiană, în care numele lui
este amintit lângă cel al directorului adjunct al S.R.I., Mircea Gheordunescu, ca fiind
implicat într-o afacere de deturnare a 300 de milioane de dolari, este o poliţă plătită
lui de către Harnagea pentru că nu-i cedează celuilalt asociat israelian de la Prima TV,
Dan Fischer, importantul pachet de acţiuni ce îl deţine la acest post de televiziune.
129
Victima acestei răfuieli a fost "logodnica" şefului S.I.E. Cătălin Harnagea,
domnişoara Mărgărita Geică, concediată de la conducerea redacţiei de Ştiri de la
PrimaTV. Pe postul de televiziune, în direct, Alexandru Bittner anunţa infatuat că
supărarea cu Harnagea (S.I.E.) se datorează faptului că el (Bittner) este prieten şi mai
apropiat de şefii contraspionajului românesc (directorii S.R.I. Mircea Gheordunescu şi
Costin Georgescu), încercând astfel mimarea sau chiar declanşarea unui conflict între
serviciile secrete romaneşti.
De fapt, prin ieşirea sa, Bittner îşi acuza proprii colaboratori de până atunci:
"Domnii Dorin Marian şi Cătălin Harnagea încearcă să-mi forţeze mâna să vând acel
procent unui alt acţionar, Dan Fischer [fost Frâncu]. Concret, joia trecută am asistat la
deschiderea unei cârciumi în Bucureşti, local care aparţine unui prieten al celor doi
(Restaurantul President). În local am stat trei ore, la o masă, alături de Cătălin
Harnagea, care a tot încercat să mă determine să-mi vând procentul deţinut la postul
acesta de televiziune".
Alex Bittner mai deţine indirect parcările auto DALI din Bucureşti, cunoscute de
taximetrişti ca fiind ale fostului primar al capitalei Crin Halaicu. În fapt aceştia doi au
fost în trecut parteneri de afaceri. Deţinând firma DALI, Bittner a monopolizat practic
parcările din Bucureşti.
Ocupaţia la vedere în România a lui Bittner, de "carte de vizită", este aceea de director
al Hotelului Minerva din Bucureşti, deţinut de firma israeliană E.W.T.R. (agenţie de
turism internaţional), aflată în plină campanie de preluare de proprietăţi din România.
La parterul hotelului se află un renumit restaurant chinezesc, aceasta fiind
specialitatea soţiei afaceristului evreu, chinezoiacă de cetăţenie americană Sherr
Bittner. Chinezoica Bittner s-a asociat cu fostul primar general al capitalei Crin
Halaicu şi în afaceri imobiliare (firma A.G. Imobiliara S.A.). Restaurantul chinezesc
din str. Amzei, Dragon House, îi aparţine lui Bittner şi funcţionează chiar vizavi de
fostul sediu al firmei MegaVision al cărui proprietar era chiar prietenul său Dan
Adamescu.
Prin firma Lipsca s.r.l., Bittner a cumpărat aproape toate magazinele "Alimentara" din
Bucureşti de la Delfincom s.a. (fosta întreprindere Alimentara), cu sprijinul deloc
dezinteresat al funcţionarilor statului, desfiinţând obiectul de activitate al acestora şi
apoi subînchiriindu-le. Multe dintre ele funcţionează acum ca magazine de haine
second-hand, aşa cum este cazul fostei Alimentara din Piaţa Iancului. Prin intermediul
aceleiaşi firme Bittner a preluat întreprinderile de industrie uşoară Textila din
Bucureşti.
Prin firma Lipsca 2000 s.r.l., cu concursul abuziv şi ilegal al reprezentantului statului
român asupra proprietăţilor hoteliere de la Poiana Braşov (Jean Babonea, acelaşi care
l-a ajutat şi ca director general la Delfincom s.a.) a dobândit proprietăţi hoteliere.
Ronald Lauder
130
Magnat evreu american. Sionist. Fost ambasador al S.U.A. (în timpul administraţiei
Reagan) în Austria, placă turnantă a spionajului european, a funcţionat şi ca secretar
de stat al apărării pentru afaceri N.A.T.O. Preşedinte al Consiliului Organizaţiilor
Evreieşti Americane, al "Comitetului Public Internaţional" al Organizaţiei Mondiale a
Restituţiei Evreieşti şi trezorier al Congresului Mondial Evreiesc.
Susţinut în "investiţiile" din România de senatorul evreu american Tom Lantoş, care i-
a făcut lobby pe lângă cele mai înalte autorităţi române. Lauder deţine, indirect,
trustul Media Pro, respectiv posturile de televiziune ProTV şi Acasă din România,
postul de radio ProFM şi câteva ziare. Ambiţia sa este ca prin postul ProTV să
controleze opinia publică românească pe linia sionisto-americană, tansformându-l
într-o rafinată "maşină de propagandă". În acest sens, cea mai reprezentativă emisiune
a acestui post tv, numită "Profeţii despre trecut", este realizată în fiecare duminică de
către evreul Silviu Brucan (Saul Brukner), în scopul manipulării conştiinţei publice
sau chiar a deciziei politice guvernamentale. De exemplu, atunci când, în anul 2002,
sionismul a dorit să îl propulseze pe masonul evreu Adrian Severin în fruntea statului
român ca... vice-premier, "profesorul" Brucan a afirmat pe post că Adrian Năstase ar
avea nevoie de acest ajutor în fruntea statului.
Trustul de presă Media Pro, înregistrează la ora actuală datorii faţă de bugetul statului
român de peste 1.500 miliarde lei (peste 45 milioane de dolari), taxe neachitate pe
parcursul a mai multor guvernări, toţi guvernanţii români tratând cu maximă
obedienţă acţionariatul evreu al firmei. Se pare că guvernul Năstase pregăteşte în mare
taină ştergerea datoriilor trustului lui Lauder şi preluarea la datoria publică internă a
datoriilor Media Pro. La data de 27 decembrie 2001, în "pauza" şedinţei guvernului
român, secretarul general al guvernului (Şerban Mihăilescu, zis şi Michi Şpagă) i-a
reamintit ministrului de finanţe, Mihai Tănăsescu, că trebuie să proiecteze eşalonarea
datoriilor societăţilor de televiziune. Acesta i-a răspuns secretarului guvernului că s-a
pregătit şi că, în chiar dimineaţa acelei zile, a discutat cu conducerea de la Media Pro
(Adrian Sârbu), aşa că în 2002 urmează ca guvernul să aprobe eşalonarea datoriilor
acesteia, precum şi ştergerea penalităţilor trustului.
"Adrian Năstase şi Ronald Lauder au negociat, la New York, datoria Media Pro" titra
apoi ziarul Bursa din 5 februarie 2002, următoarea ştire: "Eforturile lui Adrian Sârbu
[preşedintele român al postului ProTV] pe lângă autorităţile de la Bucureşti ca să
obţină reeşalonarea datoriilor fabuloase ale Media Pro par să aibă nevoie de sprijinul
partenerului [!, a se citi patronul] său american. Astfel, Ronald Lauder, acţionarul
majoritar la companiei Central European Media Enterprises, ce deţine controlul
asupra Media Pro International, s-a întâlnit cu premierul Adrian Năstase, în luxosul
Hotel Waldorf Astoria din New York, unde primul-ministru participa la lucrările
Forumului Economic Mondial. Întrucât presa nu a participat la acesta întâlnire, putem
crede că «investitorul american» i-a povestit premierului nostru cât de rentabile i-ar fi
afacerile din România, dacă nu l-ar pune în situaţia penibilă, proprie celorlaţi
investitori, de a-şi plăti datoriile către Statul Român, în conjunctura unei campanii
internaţionale de luptă împotriva corupţiei. În condiţiile investigării afacerilor Media
Pro de către autorităţile americane de supraveghere a pieţei de capital, rămâne de
văzut cum va reacţiona premierul român la «discuţiile» cu magnatul american,
moştenitor al unei averi clădite pe parfumuri".
131
Este vorba de parfumurile Estée Lauder, o astfel de parfumerie a fost deschisă, în
1997, pe Calea Victoriei în Bucureşti (vis-â-vis de Hotelul Bucureşti).
Numirea şi menţinerea lui Adrian Sârbu în fruntea afacerii din România nu a fost
întâmplătoare. Căsătoria acestuia cu ex-modelul Janine a fost năşită de Mircea
Geoană, fost ambasador al S.U.A. şi actualmente ministru de externe. Cumnatul lui
Geoană, Ionuţ Costea, a funcţionat ca secretar de stat la Ministerului de Externe,
1997-2000, ceea ce explică reeşalonările din anii trecuţi a datoriilor trustului. Altă
necesară apropiere: ministrul Cultelor şi Culturii din "guvernul Năstase", filo-sionistul
Răzvan Theodorescu, se află pe statul de plată al unei instituţii de învăţământ privat a
trustului.
Oficialul american Tom Wincek a acordat ziarului Bursa (din 13 dec.2001) interviul
titrat "Ronald Lauder, suspectat de corupţie în scandalul Media Pro", din care cităm:
"Companiile publice tranzacţionale la New York Stock Exchange şi Nasdaq sunt
riguros supravegheate de Securities and Exchange Commission, după legi stricte,
fiind obligate să asigure transparenţă şi deplină informare a investiţiilor sub
ameninţarea penalităţilor legale, care să asigure încrederea publicului în pieţe. Întrucât
Central European Media Enterprises Ltd nu a dezvăluit, în rapoartele sale publice,
datoriile pe care le are la statul român, apare că a violat legea americană. Şi dacă
această încălcare de lege este adevărată, atunci cazul poate fi considerat o fraudă
majoră, iar într-un sens american este corupţie... atunci guvernul american şi guvernul
român au obligaţia să rezolve această fraudă, ca să protejeze integritatea principiilor
O.E.C.D.".
În acest sens, ambasadorului S.U.A. la Bucureşti îi este adresată 6 scrisoarea deschisă
de către liderul opoziţiei naţionaliste române, apel rămas fără răspuns.
Ziarul Bursa revine:
"Cu toată campania internaţională împotriva terorismului şi a corupţiei, declanşată de
preşedintele american George Bush, ambasadorul Michael Guest se «sfieşte» să
murmure măcar vreun sunet despre «scandalul Media Pro» - unul dintre cele mai
proeminente cazuri de corupţie din România, în care o companie americană a antrenat
o bună parte din administraţia ţării. Atitudinea «rezervată» a ambasadorului nu s-a
modificat nici măcar după vizita secretarului de stat american Colin Powell, cel care,
cu două luni în urmă, ceruse tuturor ambasadorilor americani să acorde prioritate
combaterii corupţiei în statele unde au fost trimişi... Faptul că actualul ambasador
Michael Guest a fost coleg în Casa Albă, ca funcţionar guvernamental, cu domnul
Ronald Lauder, nu poate fi o explicaţie validă a pasivităţii sale în scandalul «Media
Pro»... aceste înlesniri reprezintă un cadou făcut pe spinarea poporului român
înfometat, multimilionarului american [evreu] Ronald Lauder şi românilor care s-au
asociat cu el în Media Pro, despre care nu se poate spune că o duc prea rău cu banii.
Iar emisiunile greţoase, difuzate recent de Pro TV, prin care se tentează manipularea
opiniei publice în favoarea premierului Adrian Năstase şi a unor membrii ai
cabinetului său, reprezintă penibila răsplată primită de guvern în schimbul
generozităţii sale"
132
Înclinaţia evreilor pentru posturi de televiziune româneşti este dovedită şi de cazurile
posturilor Tele7ABC (a evreului Fredy Robinson), PrimaTV (a evreilor Alex Bittner şi
Dan Fischer) sau B1 (unde coacţionar este evreul Elan Schwartzenberg).
Despre televiziunea B1, publicul crede că ea aparţine fraţilor magnaţi Păunescu. Dar
oare ce se ştie despre dl. George Păunescu cu adevărat? Cu rezerva necesară vom
reproduce un text, care ni-1 prezintă pe acesta ca agent sionist al B nai B rith.
Domnul Marius Sprînceană (director al ziarului Zum-Ziarul românesc, publicaţie în
opoziţie cu revista Zum), replicând unui săptămânal românesc, ce a reprodus imagini
din revista "americană" Zum, editat de Cristina Sprînceană (în care apar Viorel
Hrebenciuc, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu), trimite de la New York
următorul mesaj: "D-na Cristina Sprînceană, conduce ziarul Zum, care se distribuie
gratuit în S.U.A.... Ziarul Zum a fost şi continuă să fie sponsorizat de George
Păunescu, care a sponsorizat şi deschiderea postului Dada TV din New York, post
care susţine activ candidatura la preşedenţia României, în 2004, a premierului Adrian
Năstase... D-na Cristina Sprînceană este manager al conturilor bancarea din S.U.A. ale
d-lui George Păunescu, şi tot dânsa i-a facilitat d-lui George Păunescu să ajungă
informatorul oficial al Anti Defamation League din România. Între d-na Cristina
Sprinceană şi dl. George Păunescu a existat o lungă şi romantică legătură extra-
conjugală, motiv pentru care am şi divorţat de ea... La venirea în New York, din
Israel, a d-nei Cristina Sprînceană, un alt bun prieten al dvs. a întâmpinat-o la aeroport
şi a ajutat-o să înceapă viaţa în S.U.A.". Dar Anti Defamation League este un virulent
serviciu secret sionist, in slujba B'naiB'rith.
Alte televiziuni româneşti sunt penetrate de agenţi mondialişti sau sionişti, în general
evrei (postul naţional oficial de televiziune este controlat 80-90%; evreica Monica
Zvirjinschi este directoare a TVR Internaţional, iar la TVR, realizatoare este Eugenia
Vodă, noră a evreului Oliver Lustig). Mai recent s-a declanşat şi o campanie de
acaparare a presei scrise. Este cazul ziarului Libertatea, preluat de grupul evreiesc
Ringier, sau al ziarului Evenimentul Zilei, preluat contra 450.000 de dolari de la
Cornel Nistorescu de către concernul "german" evreiesc Bertelsmann. În celelalte
cotidiane importante româneşti există oameni de încredere ai evreilor sau în solda
secretă a acestora.
Mark Rich
Magnat evreu cu cetăţenie americană şi israeliană. Escroc şi evazionist de talie
mondială. Face parte din cartelul ocult Rothschild-Soros. A fraudat bugetul S.U.A.,
apoi a fugit şi s-a stabilit în Elveţia. Colaborator apropiat al servicului israelian de
spionaj, Mossad. S-a aflat în spatele tentativei de privatizare frauduloasă a Hotelului
Athence Palace din Bucureşti (ajutat de directorul Ioniţă, acelaşi care i-a ajutat pe
israelienii ce au pus mâna pe Hotelul Bucureşti să blocheze procesul de la Curtea
Supremă de Justiţie privind anularea privatizării). Prin reprezentanţii săi clandestini
din România, controlează 50% din afacerile petroliere, fiind preocupat şi de
privatizarea companiei Petrom (a se vedea capitolul 12, Evreii şi petrolul românesc în
mileniul III). În afară de petrolul românesc, Mark Rrich vrea şi aurul. Şi cum unul
dintre cele mai mari zăcăminte de aur şi argint din lume se află la Roşia Montană, în
Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 300 de tone de aur pur şi peste 1.600 de
133
tone de argint pur), a demarat preluarea exploatării prin firma "canadiană" Gold
Corporation, companie 80% acţionariat pestriţ pe care îl controlează însă Rich. "Vă
întrebaţi cum de rezistă afacerea de la Roşia Montană reacţiilor disperate ale
ecologiştilor? - scria Academia Catavencu în 13 august 2002.
De ce se poate pregăti netulburat procesul de defrişare a unei localităţi, dimpreună cu
resusele de existenţă pe termen lung pentru o exploatare intensivă din care nici măcar
statul român nu câştigă aproape nimic? Păi, ce-aţi zice dacă aţi afla că între cei
interesaţi de scobârlirea aurului de sub gospodăriile românilor este un cetăţean pe
nume Mark Rich?". Cu începere din anul 2006, zăcământul exploatat multimilenar de
la Roşia Montana urmează a fi epuizat de către Glod Corporation Ltd în 15 ani,
statului român revenindu-i din această exploatare 2%. Preşedintele companiei străine,
tot un evreu, trasfug din România acum 20 de ani, pe nume V. Frank Timiş, e acuzat
pe Internet că a fost condamnat de două ori în Australia, în 1990 şi 1994, pentru trafic
de droguri. Frank Timiş Foundation, împreună cu firma Tender S.A., au sponsorizat în
anul 2002 întâlnirea de la Snagov a serviciilor secrete din ţările NATO şi candidate.
Evenimentul a prilejuit noi afaceri frauduloase. Willhem Matser, evreu olandez,
consilier special pentru Europa centrală şi de est al secretarului general al NATO,
aranjează cu Ovidiu Tender (deasemenea implicat în afacerea Roşia Montană)
spălarea a 200 milioane de dolari din Bogota, Columbia, rezultaţi din traficul de
droguri, cu care Tender să cumpere societatea Petrom S.A. Matser este în prezent
arestat în Olanda. (Vom reveni cu amănunte la capitolul Evreii şi petrolul românesc în
mileniul III.)
Stephan Lowy & Hugo Weinstein
Magnat, membru al mafiei evreieşti canadiano-americane, stabilit din 1970 în Elveţia,
în anii '90 a joncţionat cu afacerile lui Mark Rich, fiind creierul afacerilor acestuia
pentru România.
Evreu polonez născut la Lemberg, în Galiţia. Tatăl său a participat la celebra răscoală
sionistă de la Varşovia. Tânărul Lowy, în 1948, se îmbarcă, traversează oceanul şi se
stabileşte în Canada, la Montreal, unde îşi schimbă numele în Steven Low şi obţine
cetăţenia canadiană. Primii săi protectori au fost familia Singer şi Samuel Bronfman,
regele whiskiul-ui, care şi-a construit averea pe timpul profibiţiei, prin transportul
ilegal de alcool între Statele Unite şi Canada. Prima sa dezvoltare a fost o fabrică în
statul Ontario, la numai 23 de ani. Prima firmă, Steven Low & Co Ltd. a înfiinţat-o pe
baza relaţiilor de afaceri cu evreul polonez John Pullman, care era unul dintre cei mai
mari finanţatori ai crimei organizate din America. Pullman îşi începuse cariera ca
simplu membru în cadrul sindicatului crimei de pe Coasta de est, înfiinţată de Lucky
Luciano, care era sub tutela şi mână dreaptă a legendarului şef mafiot evreu Meyer
Lansky, rivalul lui Al Capone în acea vreme (dealtfel, contabilul şi trezorierul lui Al
Capone a fost unul dintre cei mai mari infractori evrei, anume Jacob Guzik, poreclit
"Deget uleios"). Ca şef al Koscher Nostra, organizaţie mafiotă evreiască similară celei
italiene Cosa Nostra din New York, Meyer Lansky a înfiinţat metoda larg folosită azi,
a "spălării banilor" (al cărei principiu constă în investirea parţială a banilor, obţinuţi
ilegal, în antreprize economice legale). Poate din acest motiv, Lansky a creat un
imperiu al jocurilor de noroc.
134
Mafia evreiască a ocupat întotdeauna primul loc în comerţul cu "carne vie"
(prostituţia), din Europa până în America Latină. Atât în organizare, cât şi în violenţă
mafioţii evrei din America au ocupat primul loc. Aceasta era lumea lui Lowy. Figură
legendară, Arnold Rothstein era recunoscut chiar şi de către mafia italiană drept
"Creierul". El era cel ce aducea marile afaceri şi protecţia politică. Figura lui a fost
imortalizată de romancieri, dar şi în ecranizările hollywoodiene (el este Herman Roth
din filmul Naşul III, de F.F. Copola). O altă figură puternică a lumii interlope, a fost
L.P.Buchalter, alias "Judecătorul". Considerat de către F.B.I. drept cel mai periculos
infractor din Statele Unite", el a contribuit la organizarea Sindicatului Crimei, fiind
cel care a comandat asasinarea altor şefi mafioţi. Analiştii consideră că mafia
evreiască (Koscher Nostra), spre deosebire de mafia siciliana, nu a fost generată ca
reacţie la condiţiile sociale precare.
Ascensiunea lui Stephan Lowy (Steven Low) l-a sfârşitul anilor '50 s-a datorat
Koscher Nostra şi penetrării cercurilor politice înalte. Totodată, el colabora interesat
cu C.I.A. sau K.G.B. În 1960 a intrat în afaceri miniere (cupru, aur sau uraniu),
preluând chiar o companie (Latin American Mines Ltd.), asupra căreia a lansat
zvonuri fraudulaose de creştere, a speculat-o la bursă, s-a îmbogăţit, în cursul unei
nopţi a anului 1970, datorită mulţimii de tranzacţii frauduloase, Lowy a fost nevoit să
părăsească Canada, lăsând în urmă soţia şi cei trei copii şi stabilindu-se în Elveţia. I-a
mers bine până când Canada sare în aer în urma unui mare scandal privind frauda
bursei (afacerea Aquablast) în urma căreia majoritatea brokerilor europeni şi-au
pierdut averile, iar o parte din tovarăşii lui Lowy din Koscher Nostra au fost arestaţi,
în frunte cu Pullman.
Din anii '70 demarează afaceri petroliere prin firma sa Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul
la Londra. Prin intermediul acestei firme a încălcat embargoul internaţional asupra
Israelului, alimentându-l cu petrol. La mijlocul anilor '70 el era creierul unei afaceri
ilegale în care apar implicate firme româneşti de stat contolate de Securitate,
cunoscuta "Afacere Lucona" (scufundarea unei "fabrici de uraniu" de provenienţă
românească, cu tot cu vasul ce o transporta, în vederea încasării unei uriaşe asigurări).
Dinspre partea română, Lowy a reuşit să-şi asigure şi complicitate naivă a fratelui lui
Nicolae Ceauşescu, Marin Ceauşescu, care locuia în Austria şi era şeful misiunii
comerciale româneşti la Viena, dar adevăratul mânuitor de la Bucureşti era tot un
evreu, Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, colonel de Securitate se pare,
care conducea întreprinderea de comerţ exterior Chimika, şi care la rândul ei avea o
sucursală în cunoscuta întreprindere românească a Securităţii, I.C.E. Dunărea. Acest
Hugo Weinstein apărea în multe poziţii cheie, ca reprezentant al României:
reprezentant al Camerei de Comerţ din România socialistă (mai precis al Oficiului de
reprezentare şi comisioane al Camerei, celebrul Oficiu Argus), sau reprezentant al
Uzinexportimport, ce deţinea monopolul exportului şi importului României în
domeniul maşinilor de construcţii. Când fostul avocat al ambasadei Austriei la
Bucureşti, avocatul C. Vişinescu, este audiat ca martor, la Viena, în mai 1990, în
procesul penal privind afacerea "Lucona", preşedintele instanţei îl întreabă: "După
părerea dvs., domnul Weinstein este român? da sau nu?", iar acesta răspunde: "Este
greu de spus. El este evreu." La acea dată Bebe Weinstein tocmai părăsise închisorile
româneşti, unde se afla pentru o ispravă pe care regimul socialist al lui Ceauşescu nu
i-a putut-o totuşi trece cu vederea.
135
Prin firma socialistă de stat Chimika, Hugo Weinstein a preluat 4.000 de tone de
deşeuri toxice din occident pe care le-a depozitat ilegal în oraşul Sulina, încasând în
schimb 2 milioane de dolari în contul unei "sucursale" a Chimika, firma off-shore
International Enterprise Kirnika Lichtenstein. Din Delta Dunării reziduurile toxice au
ajuns în Marea Neagră, dar catastrofa ecologică a fost descoperită şi denunţată public
de către Greenpeace, în anul 1988. În 1989 au fost arestate şase persoane vinovate în
frunte cu Weinstein, acesta fiind chiar condamnat la 18 ani de închisoare. A fost
eliberat după numai trei luni de arest, deoarece regimul socialist a fost răsturnat în
acelaşi an. Pozând în victimă politică a fostului regim dictatorial, în 1990, pentru o
vreme, s-a cazat la Hotel Flora din Bucureşti, apoi a dispărut din vizorul public,
părăsind probabil România. Chiar din acel an însă, timp de doi-trei ani, România a
fost invadată de substanţe toxice reziduale, introduse sub masca unor importuri de
materiale chimice, pe modelul patentat deja de asociatul lui Lowy, Bebe Weinstein.
Până în prezent s-au aflat puţine lucruri privind dedesubturile afacerii Roşia Montana.
Se ştie că în spatele firmei "canadiene" Cola Corporation se ascunde un acţionariat
pestriţ, pus la dispoziţie de Lowy lui Mark Rich, magnatul evreu susţinând financiar,
de fapt, întreaga afacere. Acest rol l-a avut "canadianul" Lowy şi în afacerea Lucona,
băgându-i în faţă pe Erwin Egger şi Greta Fischer, ca oameni de paie, reprezentanţi ai
firmei Zapata (Firma Zapata AC era "o firmă de căsuţă poştală" înregistrată în Elveţia,
cu acţionariat secret. Nici chiar poliţia şi procuratura austriece nu au avut vreun
succes în ancheta lor. Greta Fischer, consilier administrator al firmei, răspundea
stereotip: "Firma Zapata AG are acte de proprietate, în funcţia de custode nu sunt
obligată să dau nici o informaţie legată de numele acţionarilor". De fapt, firma
elveţiană pare a fi o sucursală off-shore a firmei americane Zapata Corporation din
Texas S.U.A., înfiinţată la începutul anilor '50 de către George Bush tatăl, în aceeaşi
zi în care a vizionat filmul Viva Zapata. Atunci când mai târziu George Bush a intrat
în politică şi în Senatul S.U.A., el a trebuit conform legilor americane să "renunţe" la
partea sa din Zapata, dar gestul a fost formal, firma - cu un capital anual de rulaj de
500 milioane de dolari - rămânând sub influenţa şi controlul său. George Bush a
activat şi ca şef al C.I.A., ceea ce poate explica coordonarea de către Lowy a întregii
afaceri "Lucona"). Ne punem întrebarea unde vor ajunge cianurile reziduale rezultate
la Roşia Montană în urma celei mai intense şi nemiloase exploatări posibile? Le va
găsi "românul" Bebe Weinstein vreun loc în Delta Dunării sau în Marea Neagră?
Motti Zisser
Controlează, alături de firma Control Centers, consorţiul Europa-Israel Group,
companie israeliană importantă la proprietatea căreia participă din anul 2002 şi banca
Leumi Le - Tel Aviv (cu 10%), implicată în privatizările din România. Europa-Israel
Group controlează firma Elbit Medical Imaging.
Odată cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum câţiva ani, Motti Zisser a
preluat şi subsidiara acesteia, firma israeliană Elscint, căreia i-a închis activitatea,
vânzându-i toate bunurile şi mijloacele de producţie (mai puţin secţia ce avea comenzi
ferme contractual cu General Electric) şi a orientat fondurile acesteia în preluarea
ieftină de hoteluri în Europa răsăriteană (precum Hotelul Bucureşti, preluare
frauduloasă, după cum vom arăta) pe care să le renoveze pentru a le ridica valoarea.
136
Totodată ridică mall-uri, cum este cel de la Timişoara, unde a preluat ieftin terenul
necesar de la o firmă de stat românească, după care a revândut foarte scump o parte
din suprafaţa acestuia primăriei oraşului.
Tonya Halpern
Născută la 29.06.1948, în Bucureşti, în prezent cetăţean israelian, figurând cu
domiciliul în Tel Aviv. Unic distribuitor în România al produselor Kodac prin firma
sa M.TIL.ROM cu sediu la SITRACO CENTER, Piaţa Unirii, administrată de
partenerul ei în afaceri, escrocul israelian Eliahu Rasin, cu care mai deţine hotelurile
Opera şi Central din Bucureşti. O leagă o foarte mare prietenie cu Alex Bittner, pe
care îl consideră ca pe un adevărat "frate". De altfel, sunt tovarăşi în solda serviciilor
israeliene. Tonya Halperin rezidează în România cu mulţi ani înainte de 1989, locuind
la apartamentele Hotelului Bucureşti (pentru privatizarea căruia s-a şi implicat direct
alături de Alex Bittner), iar soţul său, Moshe, specialist în tehnica aviatică, este
apropiat de firma israeliană Elbit System Ltd..
Numele complet al firmei evreo-americane pe care o reprezintă în România este
Eastman Kodac, firmă care, alături de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM şi mai
multe bănci evreieşti americane, susţine şi activează pentru organizaţia mondialistă
Counsil of Foreing Relations (C.F.R.).
Eliahu Rasin
Născut la 24.10.1947 la Tel Aviv în Israel (noi ştim că Israelul s-a înfiinţat abia în mai
1948, dar acestea sunt datele sale de paşaport, cu care este înregistrat la Registrul
Comerţului din România, ca om de afaceri), domiciliat în prezent în localitatea Rishon
Le-Zion din Israel. Baza piramidală a afacerilor lui în România este o cutie poştală
cipriotă, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises Ltd, înfiinţat în august 1997, cu
care controlează mai multe firme din România: Hotelurile Opera şi Central din
Bucureşti, firma Sitraco, firma Nil Conimpex srl, EuroConstruct & Development srl şi
Rom Integrated Computers Technologies srl. Deţine totodată şi Hotelul Sinaia din
Sinaia, pe care l-a încredinţat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiţer în rezervă
din serviciile speciale israeliene, născut însă la 3 iulie 1954 în Bucureşti. Tatăl acestui
Rasin a fondat împreună cu Bernard Shraer (asociaţi iniţiali) renumita bancă Leumi Le
din Tel Aviv Israel.
La banca Leumi Le, sucursala din Londra, în contul firmei lui Rasin, MONILEN
ENTREPRISES LTD, a fost vărsată suma de 2,92 milioane de dolari americani,
comision pentru privatizarea Hotelului Bucureşti.
În prezent, Eliahu Rasin este chemat de către procuratura română în instanţă penală
din România ca inculpat pentru privatizarea frauduloasă a Hotelului Bucureşti.
Sustrăgându-se însă chiar şi anchetei penale, el a părăsit în graba România, de câţiva
ani. Ca preşedinte la Sitraco Center şi la Sitraco Gemenii (este vorba de mai multe
blocuri moderne pe care a pus mâna în centrul capitalei, mai ales în zona Unirea, şi pe
137
care le-a transformat în "Business Center"), Eli Rasin are de clienţi firme precum
Ardaf, Iberna, Pepsi Cola International, Gelsor (Sorin Ovidiu Vântu - Maria Vlas),
Elite România, Sharrom-Sharp, El Al, Delta, Ambasada Israelului, Ambasada
Norvegiei, Metropol s.a., Kodak, U.S.A.I.D. (agenţie a S.U.A. subordonată C.I.A.).
Eli Papouchado
Cetăţean israelian, partener de afaceri tradiţional, în Israel, al lui Motti Zisser.
Locuieşte în Ierusalim, unde deţine o proprietate impresionantă. Născut la Cairo,
provine dintr-o familie mixtă, tată egiptean şi mamă evreică. Proprietar al firmei Red
Şea - Tel Aviv, deţine proprietăţi hoteliere operate de lanţul hotelier Park Platza,
exceptând hotelul din Tel Aviv, care funcţionează sub operarea Sheraton (5 stele). În
1998 a dorit să preia privatizarea Hotelului Bucureşti (din Bucureşti). A declarat că
deschide mai multe mall-uri în România, printre care unul la Timişoara. Paternitatea
construirii unui mall la Timişoara aparţine şi firmei israeliene Elscint (Elbit Medical
System), controlată de Motti Zisser. În Bucureşti, la un moment dat, Papouchado
construia două "mari centre comerciale" finanţat de Banca Internaţională a Religiilor.
A funcţionat şi ca director al unei sucursale a Leumi Le Bank.
Bernard Shraer
Evreu de origine maghiară, fondator al băncii israeliene Leumi Le - Tel Aviv, după
1989 a început să îşi dezvolte afacerile preponderent în Ungaria, îndeosebi prin
compania Danubius Hotels and Spa Co. (Budapest Hungary), lanţ hotelier intrat
repede în topul revistei de specialitate Hotels. În 1995 deţinea 9 hoteluri, în 1996
deţinea peste 23 (din care 3 pe Insula Margareta), iar în prezent peste 50 de hoteluri.
Pentru a-şi extinde afacerile în România, interesat îndeosebi de staţiunile din
Transilvania, a apelat şi la consultanţa lui Eric Rudosh. În cazul privatizării ilegale a
staţiunii Sovata, a reieşit că în spatele sereleului din Râmnicu-Vâlcea cu care a licitat,
se afla firma sa din Ungaria. În aceeaşi situaţie se află şi alte staţiuni din Transilvania.
Când în 1999-2000 a dorit să preia Hotelul Bucureşti a invitat la Budapesta şi a cazat
o delegaţie sindicală din turismul românesc, ca şi pe unii directori. Din documentele
existente la F.P.S. rezultă că chiar Radu Sârbu i-a cerut câştigătorului licitaţiei să
cedeze contractul către Danubius Hotels.
Shraer, ca şi Rudosh, nu este străin de încercarea de preluare a celui mai mari bănci de
stat româneşti din prezent, Banca Comercială Română, de către Banca Ungariei.
Privatizarea B.C.R. este impusă României pentru anul 2003 de către Banca Mondială.
Yoah Stern
Israelian, "omul" din România al magnatului evreu Mark Rich (unul din cei mai mari
evazionişti din S.U.A.), preocupat de petrolul românesc. A fost arestat în anul 2002 şi
eliberat la presiuni uriaşe (a se vedea capitolul Evreii şi petrolul românesc al
138
Mileniului III). În urmă cu câţiva ani, Mark Rich a încercat să preia fraudulos Hotelul
Athene Palace din Bucureşti (vom reveni cu detalii în numărul viitor). În prezent fiind
preocupat de iminenta privatizare a companiei naţionale a petrolului, Petrom s.a., cea
mai rentabilă afacere din România.
Eric Rudosh
Cetăţean ungur şi britanic, fost ambasador al Ungariei, face afaceri preponderent în
România. Surse din sistemele de informaţii apreciază că originea sa reală este
evreiască, incertă însă, deoarece partenerii săi de afaceri din România par să nu
cunoască acest fapt. Înainte de a fi acreditat ambasador la Bucureşti, se apreciază că a
lucrat pentru spionajul maghiar cât timp a fost student în România. Deţine o reşedinţă
la Londra, iar numele a ieşit la suprafaţă în public de abia în anul 2002, când fiul său a
fost arestat la Constanţa pentru deţinere şi consum de droguri, împreună cu câţiva
tineri români. Personal, în România, nu desfăşoară afaceri personale mari (deţinând
câte un restaurant, o discotecă, o firmă de servicii etc.), misiunile sale fiind controlate
de la Budapesta şi de la Londra.
Liviu (Alfred) Mandler
Cetăţean israelian cu afaceri în România, preponderent în oraşul Cluj. Iniţial agent de
influenţă israelian în cadrul Partidului Liberal, a promovat un "lobby" mascat, cu
pârghii politice, afacerilor evreilor israelieni sau americani. Una dintre aceste mari
afaceri era cea cu Bell Helicopters - S.U.A., în tandem cu Elbit System -Israel, ce ar fi
adus evreilor miliarde de dolari de la bugetul României. Afacerea nu se putea face
însă din cauza opoziţiei nestrămutate a ministrului de finanţe liberal, Daniel Dăianu.
Mandler apasă pe buton şi Partidul Liberal îi retrage sprijinul politic ministrului
Dăianu, forţând înlocuirea sa cu alt candidat liberal în data de 23.09.1998. În aceeaşi
zi, la ştirile de la postul TV Antena 1, deputatul Şerban Săndulescu a declarat că ştia
"de marţi despre această destituire, deoarece contractul cu Bell trebuie semnat şi
Traian Decebal Remeş, noul ministru de finanţe, va semna acest contract". În aceeaşi
zi, Daniel Dăianu, a declarat că, în prealabil, i s-a "sugerat ca fiind plecat în
străinătate, un secretar de stat să semneze contractul cu Bell", dar el nu a permis
trucul. Socoteala lui Mandler nu a ieşit nici de data aceasta. Alţi miniştrii (din partea
Partidului Democrat) au preluat ştafeta opoziţiei, mai puţin evreul mason Babiuc,
ministru al apărării, care s-a certat astfel cu propriul partid, dar a fost imediat primit în
Partidul Liberal, ceea ce reprezintă numai un episod al protecţiei ocultei evreieşti
pentru acesta. Trebuie precizat că în prezent, odată cu restructurarea conducerii
liberale, influenţa lui Mandler asupra Partidului Liberal a încetat, motiv pentru care
Babiuc s-a refugiat la P.S.D., iar parlamentarii liberali adoptă poziţii politice în
interesul naţional.
Alfred Mandler a fost cunoscut mediei româneşti ca asociat şi subordonat în afaceri al
lui F. Robinson, îndeosebi în afacerea Dacia Felix (a se vedea capitolul Băncile
Româneşti).
139
Fredy Robinson
Evreu originar din Bacău, unde s-a născut în 1946, a emigrat în Israel, transformându-
se în om de afaceri şi beneficiind de comenzi din partea statului (prin bunăvoinţa lui
Ariei Sharon), fapt ce l-a ajutat să se îmbogăţească. Datorită inclusiv succesului său în
afacerile din România, în Israel a fost declarat "Omul anului 2001".
Proprietar al trustului financiar Milomor Rezida, care stă în spatele afacerilor sale.
Ofiţer israelian din cadrul forţelor speciale, în retragere. Reprezentant al statului
român (al F.P.S.) în statul Israel pentru privatizarea întreprinderilor româneşti în
favoarea capitaliştilor evrei; proprietar al Eurom Bank (fosta Bancă Dacia Felix) al
postului de televiziune Tete7ABC, al mai multor cazinouri, printre care Cazinoul
Vernescu şi un cazino pe internet (are deschis un cazinou şi la Chişinău). Lucrarea
Francmasoneria şi clasa politică afirmă că cedarea sediului Uniunii Scriitorilor din
România, Casa Vernescu, către afacerişti străini, a intervenit după vizita lui Laurenţiu
Ulici (preşedinte al Uniunii) în S.U.A., la 19 octombrie 1993, la sesiunea Supremului
Consiliu, grad 33, de la Templu de Rit Scoţian al Districtului Columbia, "când avea să
se reconsacre Supremul Consiliu Masonic din România. Oricum, după această dată, în
Bucureşti cazinourile au apărut ca ciupercile după ploaie..." Toate cele opt cazionuri
din Bucureşti au proprietari israelieni şi sunt suspectate de spălare de bani.
Aşa cum se cunoaşte, poliţia israeliană a fost sesizată şi a demarat ancheta penală
privind obţinerea de fonduri electorale frauduloase de către Ariel Sharon, în cuantum
de 1,5 milioane de dolari, concomitent cu operaţiuni de spălare de bani. Principalii
anchetaţi au fost cei doi fii ai acestuia: Omri şi Ghilad Sharon. Mama acestora doi
(Lili) este evreică originară din România, de la Braşov. Ghilad Sharon este totodată un
cunoscut om de afaceri. "Vizavi de acesta se spune că activităţile desfăşurate în
România îi aduc venituri considerabile... existând indicii că unele din fondurile ilicite
folosite la scrutinul din 1999, precum şi în campania de la începutul anului trecut [a
partidului Likud], provin din România", scria săptămânalul A.P. în februarie 2002.
Afacerile din România ale fiului premierului Sharon s-au învârtit în anturajul lui
Fredy Robinson, fiind asociat în afaceri cu unii dintre coacţionarii Băncii Dacia Felix
(EuromBank), precum Avital Benesch (preşedinte al băncii), Fredy Robinson
(proprietar principal al băncii) şi Liviu Mandler (fost preşedinte al băncii, asociat).
Dealtfel, Liviu Mandler i-a fost subordonat lui Ariel Sharon în armata israeliană.
Sorin Beraru (Samuel Bergovici)
Consacrat public prin afacerea/ecscrocheria CICO S.A., israelianul Sorin Beraru este
cel mai celebru infractor evreu din România, prin fraudă acaparând şi devalizând
multe întreprinderi româneşti, pe care le-a stors de fonduri ce au părăsit România, ca
şi el. Inculpat în mai multe dosare penale, în anul 2002 Beraru a încercat mituirea
procurorilor români cu suma de 600.000 de dolari. Aceştia au organizat un flagrant,
astfel fiind arestat emisarul său israelian. L-a interogatoriu, acesta a declarat ca o parte
din bani trebuiau să ajungă la Adrian (Năstase, primul ministru?). Dat în urmărire
generală internaţională, Beraru rezidează în Israel, stat care nu face nici un efort
140
pentru a-l identifica şi extrăda în România. Mai mult, la vizita oficială din 2001 în
Israel a primului-ministru Adrian Năstase, la întâlnirea oficială cu oamenii de afaceri
israelieni, organizată de gazde, a fost prezent şi inculpatul Beraru pentru a-l certa pe
premierul român că procurorii din România îi tulbură "gheşefturile".
Moshe Pesah
Israelian. Partenerul de afaceri în România al lui Sorin (Shmuel) Beraru. Joacă teatru
ca victimă a lui Beraru, deschizând procese împotriva acestuia ca astfel să îşi
demonstreze "buna-credinţă" şi să convingă instanţele româneşti că el poate păstra
proprietăţile obţinute prin fraudă de la statul român.
Shimon Nahor
Traficant israelian de arme ce a acţionat pe teritoriul României cu începere din 1992,
până în 2001. Fiind evreu originar din Galaţi, când a emigrat în Israel avea numele de
Herşcovici. La un moment dat, viceamiral al armatei israeliene. Traficant israelian de
arme ce acţionează pe teritoriul României. Afacerile sale ilegale l-au adus în atenţia
procuraturii româneşti, fiind arestat şi inculpat în cadrul unui proces penal. Mituind
judecătorii, avocata evreică a lui Nahor, Lidia Peter, a obţinut eliberarea acestuia
("judecarea în stare de libertate"). Shimon Nahor, odată eliberat, a încălcat interdicţia
de a părăsi România, fugind peste graniţă, ascuns într-un covor făcut sul. Avocata
Lidia Peter a fost arestata în Bulgaria şi extrădată în România. Ca şi în cazurile Sorin
(Samuel) Beraru şi Maria Vlas, Israelul întârzie extrădarea în România a infractorului
Nahor.
Timp de mai mult de zece ani, Nahor a fost ofiţer superior în armata israeliană, fiind
comandantul unei nave de luptă. Ca ofiţer de marină în retragere el a fost selectat de
către Mossad pentru munca de spionaj în străinătate. Controlând firma Quick Aero-
Service (al cărei proprietar apare Dumitru Popescu, condamnat în afacerea "Ţigareta
II" pentru acelaşi tip de transporturi "speciale"), la 7.04.1997, Nahor efectuează un
zbor de contrabandă cu armament pe distanţa Bucureşti (aeroportul Otopeni)-
Khartoum, pentru care a dispus plăţi din Geneva pe numele Herşcovici Simon.
Acesta a fost numai unul dintre zecile de "transporturi speciale" pe care le-a efectuat
de pe Otopeni. În anturajul lui Nahor (Herşcovici) s-au remarcat lt.col. Hary Ene din
S.R.I., Kuki Borislavski (consilier al ministrului apărării Victor Babiuc), generalul
Florentin Popescu, şef al Direcţiei de înzestrare a Armatei române (compromis în
afacerea "Ţigareta").
Un personaj care nu a văzut (?) ce face Nahor pe aeroport, este chiar directorul
operaţional al Aeroportului Bucureşti-Otopeni, Sorin Stoicescu, care, prin intermediul
firmei de protecţie şi pază Valahia asigura şi paza aeroportului. Reproducem din
raportul «Legătura lui Stoicescu cu Mossad-ul»:
141
"În 1991, Sorin Stoicescu intră în relaţii deosebite cu Yehuda Tova, ofiţer de
informaţii acoperit în cadrul Ambasadei Israelului de la Bucureşti şi se vede
permanent cu acesta, unele surse susţin că ar părea un schimb informativ. A nu se uita
atitudinea sa în cazul afacerii Bell Helicopters... în poziţia sa din Departamentul
Aviaţiei Civile; Stoicescu nu a fost deloc străin de facilitarea achiziţionării unor
aeronave de către Compania Tarom de la o firmă de leasing americană, administrată
de cetăţeni israelieni; este acuzat de relaţii strânse de amiciţie cu numiţii: Niels
Schnecker, Gyora Yar, Artur Weis; Sorin Stoicescu pare că s-a implicat mult prea
activ în asigurarea tranzitului cetăţenilor evrei din Rusia către Israel din chiar
dispoziţia primului-ministru Petre Roman. Asociatul său de la firma Valahia
desfăşoară fel de fel de activităţi pe lângă Ambasada Israelului." (A.P.)
Deşi dat în urmărire internaţională de către Procuratura din România, sustrăgându-se
procesului penal şi condamnării, Shimon Nahor este ridicat în slăvi şi scos nevinovat
în lucrarea recent apărută România Iudaică, tipărită pe banii Ministerul Cultelor şi
Culturii din România (a se citi din partea ministrului filo-sionist Răzvan Teodorescu,
acelaşi care susţine culpa poporului român de Holocaust împotriva poporului evreu).
Sammy Ofer
Cetăţean israelian şi britanic. Evreu de origine română, reprezentant al familiei
magnaţilor israelieni Ofer cunoscuţi drept fraţii Ofer (David, Sami şi Iuli). Tatăl
fraţilor Ofer a fost evreu originar din România, emigrând din oraşul Constanţa, unde
avea numele de Josef Herşcovici (acelaşi nume de familie cu Shimon Nahor,
Herşcovici din Galaţi). Averea fraţilor Ofer se ridică la 1,5 miliarde de dolari, plasată
în afaceri.
Dintre cei trei fraţi, David a fost şeful unui serviciu secret israelian, Iuli a avut
aplecare spre funcţiile publice, deţinând până recent, deşi israelian, şi funcţia de
consul al României la Tel Aviv, iar Sammy, un personaj retras, de culise, s-a
concentrat asupra afacerilor. El locuieşte cu precădere la Londra, fie la reşedinţa sa,
fie pe un yaht de lux. Fraţii Ofer deţin împreună o bancă israeliană de rangul doi,
Bank Mizrahi. Afacerile din România au fost demarate în ultimii ani de către
octogenarul Sammy Ofer, iar în prezent sunt conduse de fiul său, Eyal Ofer.
Familia Ofer este coproprietară, alături de familiile (evreieşti) Pritzker din S.U.A. şi
Wilhelmsen din Norvegia, al uneia dintre cele mai bine cotate agenţii de turism din
lume, Royal Caribbean Cruises Ltd. (active de 2,2 miliarde de dolari, venituri anuale
de 1,2 miliarde de dolari), ce oferă croaziere în toată lumea cu peste 50 de itinerarii şi
peste 140 de destinaţii în Caraibe, Bermude, Bahamas, Mexic, Panama, Alaska,
Hawai etc., etc. Flota are 14 nave moderne de agrement, cu o capacitate de peste
24.000 de călători.
Cea mai importantă afacere: familia Ofer deţine compania Zodiac Maritime Agendes,
companie de transport naval comercial, cu vase de până la 164.800 tdw. Această
companie administrează şi vasele altor firme evreieşti, precum flota Rosemont, Trans
Union Corp., sau cele 10 vase ale O&P Holding Ltd. Navele sunt operate prin
contracte de la câteva zile până la câţiva ani. În prezent familia Ofer deţine numeroase
142
proprietăţi în România, care nu pot fi însă identificate cu uşurinţă, deoarece foloseşte
în preluarea întreprinderilor româneşti firme off-shore cu acţionariat secret, create în
paradisuri financiare, precum Cipru. Se bănuie prezenţa sa masivă, deşi invizibilă, în
proprietăţile din oraşul Constanţa (mai ales în port), unde presa nu poate scrie decât
ceea ce vrea el. La conducerea magazinului Tomis (proprietatea sa) a numit-o pe
Daiana Voicu, fiica cunoscutului magistrat Marin Voicu.
Eyal Ofer, împreună cu Jay Pritzker, l-au mandatat în 1997 pe evreul Phillip Bloom să
le procure Hotelul Bucureşti. Afacerea a eşuat într-un scandal privind manipularea
privatizării.
De multe ori, datorită poziţiei sale, Eyal Ofer este mandatat de oficialităţi să
reprezinte România în faţa forurilor internaţionale, astfel încât el cunoaşte politica de
culise a guvernului român mai bine decât serviciile secrete româneşti.
Dan Fischer
Cetăţenie română şi israeliană. S-a numit şi Frâncu, nume sub care a fost cunoscut ca
sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo. Coproprietar al postului de
televiziune Prima TV. În capitolul "GHEŞEFTURI EVREIEŞTI" este arătată
implicarea sa în recuperarea creanţelor României de la diverse state. Rolul lui Fischer
se rezumă la a intermedia vânzarea acestor creanţe, pentru numai 40% din valoarea
reală, către una din Băncile Rotschild şi la a-şi încasa comisionul. Totodată, Fischer a
intermediat obţinerea de credite, pentru România, de la altă bancă evreiască
americană, Credit Swiss First Boston. Apropiat în afaceri de secretarul de la
Ministerul Finanţelor, Ionuţ Costea, cumnatul lui Mircea Geoană. Legat de relaţiile
sale cu serviciul de spionaj românesc, sunt semnificative acuzele aduse, în
octombrie 2000, de actualul şef al Serviciului Român de Informaţii, Radu Timofte, pe
atunci vicepreşedinte al Comisiei parlamentare pentru controlul SIE. Concret, şeful
Serviciului de Informaţii Externe, Cătălin Harnagea, ar fi cerut de la ofiţerii din
subordine dosarele a 19 personalităţi politice pentru a le discredita sau şantaja. În
acest context, atunci când "un om de afaceri nu cotizează la Fischer sau la AVAB, i se
face imediat dosar penal", susţinea Radu Timofte, arătând şi că Hamagea se folosea
de ofiţerii acestui Serviciu în interes personal, pentru a răspunde anumitor comenzi
politice. Astfel, aceşti ofiţeri bine pregătiţi acţionează şi în misiuni speciale în afara
ţării, având ca scop recuperarea creanţelor României. Conform relatărilor lui Timofte,
folosindu-se acest procedeu, România a recuperat 40 de milioane de dolari din
Kuweit, însă banii nu au ajuns nici la bugetul de stat, nici la S.I.E., ci au luat căi
numai de Harnagea ştiute. Această acuză are o semnificaţie aparte, în contextul în care
colaboratorul şi specialistul nr. l al României (şi al S.I.E., deci) în recuperarea
creanţelor este... Dan Fischer.
Vladimir (Vova) Cohn
Evreu originar din România, transfug, se pretinde investitor repatriat din Franţa, în
1990. Taică-său a fost comisar sovietic evreu Kominternist, venit în România pe
143
tancurile sovietice, după 1944, deoarece a făcut parte din activul de bază ai instalării
comunismului în România. De aici probabil se trage prietenia sa cu alt evreu, fiu de
comunist evreu, Petre Roman, fost prim-ministru al Romaniei, actualmente "Raportor
NATO". În perioda cât Petre Roman s-a "specializat" la Paris, relaţiile dintre familiile
Neurlander-Cohn au fost reluate.
Vova Cohn a primit, după 1990, în "locaţie de gestiune", de la fostul prim-ministru
Roman, clubul Nasty din Bucureşti.
Foarte gălăgios şi obraznic pe posturile de televiziune, în timpul fostelor guvernări,
Cohn a participat la mai multe privatizări cu cântec ale întreprinderilor româneşti, cea
mai celebră fiind privatizarea unicului producător de carton presat din România,
fabrica RomCarton S.A.. Ca în toate privatizările evreieşti din România, Cohn a dat
dovadă de o duritate deosebită faţă de muncitorii români, a concediat masiv şi nu a
plătit salariile. Greva şi mitingul din curtea fabricii, l-au determinat pe Cohn să-şi
folosescă influenţa, ceea ce a dus la o intervenţie extrem de violentă şi represivă a
forţelor poliţieneşti, care i-au molestat pe muncitori şi i-au alungat din incinta
întreprinderii.
Vova Cohn este în prezent Vicepreşedinte al clubului de fotbal al Ministerului de
Interne, Dinamo Bucureşti.
144
Gheşefturi evreieşti sau asimilare politico-economică!
Retrocedări evreieşti şi sprijin electoral. Anul 1996 a fost în România an de
campanie electorală pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Nu întâmplător,
ambasador al S.U.A. la Bucureşti era afaceristul evreu Alfred Moses, iar Ion Iliescu
dorea să fie încă o dată preşedinte al României. Prietenia preşedintelui Iliescu cu
Alfred Moses trecuse proba de foc când, în vara lui 1996, cei doi aflându-se alături în
sediu central al B'nai B'rith din S.U.A., Ion Iliescu a declarat public că rupe coaliţia de
guvernare cu "partidele extremiste" (fiind catalogate astfel Partidul România Mare şi
Partidul Unităţii Naţionale a Românilor).
Pe de altă parte, conaţionalii lui Moses au considerat că Ion Iliescu ar fi bun de
preşedinte pentru România, căci demaraseră deja cu el ceva afaceri. Mai mult, puteau
chiar să câştige un ban bun "ajutându-1". În acest context s-au deplasat în România
trei "mercenari electorali", evreii americani Shumate, Dresner şi Gorton, care au fost
plătiţi de guvernanţii români sub pretextul unui studiu de marketing prin ordine de
plată executate de Banca Ion Ţiriac. Ziarul Ziua relata la 27 martie 1996 despre o
primă tranşă de un milion de dolari, urmată de o alta de o jumătate de milion de
dolari.
Cei trei "muşchetari" mercenari prezentau şi o bună carte de vizită. George Gorton
pregătise şi campania electorală a lui Boris Elţîn, devenit apoi preşedinte al Federaţiei
Ruse. La rândul lui, cunoscut strateg electoral în S.U.A., Joe Shumate era un renumit
analist al campaniilor electorale, iar Richard Dresner era expert electoral în New
York, pregătindu-i lui Bill Clinton mai multe campanii electorale (în 1970, Dresner a
fost cel care l-a sprijinit pe Clinton să devină guvernator al statului Arkansas), de
aceea era în foarte bune relaţii cu fostul consilier al preşedintelui S.U.A., Dick Morris.
Se ştie că, deşi democrată, administraţia lui Bill Clinton a fost cea mai penetrată de
elemente sioniste evreieşti şi de membri ai B'nai B'rith (de regulă, evreii americani
sunt mai apropiaţi de Partidul Republican, în cadrul căruia au penetrat la funcţiile de
conducere).
Mercenarii "americani" au fost angajaţi de partidul de guvernământ (P.D.S.R.), la
decizia lui Viorel Hrebenciuc, în iulie 1996, arată Ziua. Contractul consultanţilor era
programat să dureze până la data de 17 noiembrie 1996, urmând ca el să acopere şi
turul doi de scrutin. Ei au locuit la Vila P50, fostă a lui Ceauşescu. De la bun început,
americanii au dat importanţă campaniei din presă, în special celei de pe postul
naţional de televiziune.
Cum era de aşteptat, opoziţia "democratică" de la acea dată, reprezentată îndeosebi de
Convenţia Democratică, apărea în faţa opiniei publice occidentale ca anti-comunistă,
în timp ce Ion Iliescu şi partidul său (P.D.S.R.) ca neo-comunişti, ceea ce a determinat
mai multe agenţii neguvernamentale ale S.U.A. să sprijine aceste forţe de "opoziţie
democratică". Această situaţie periclita însă misiunea Gorton-Shumate-Dresner şi
trebuia stopată, moment în care a trebuit să intervină ambasadorul S.U.A., adică
evreul A. Moses, care a încercat la schimb să mai obţină un avantaj: privilegii pentru
evrei în privinţa retrocedării imobilelor din România. Totodată, el cere guvernului
S.U.A. să oprească sprijinul acordat opoziţiei din România.
145
Situaţia a fost surprinsă critic şi combătută de ziaristul Anton Uncu de la România
Liberă, pe parcursul unei serii de articole din septembrie-octombrie 1996:
"Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, dl. Alfred Moses, afirmă că Legea caselor
naţionalizate nu constituie obiect de negociere între Guvernul român şi Guvernul
american... Am aflat [însă] că domnul ambasador a negociat cu Puterea de la
Bucureşti o exceptare de la lege pentru [foste] proprietăţi aparţinând comunităţilor
etnice. Recunosc, nu înţeleg prea bine intenţiile ambasadorului Statelor Unite în
România, domnul Alfred Moses. Cum domnia sa exprimă poziţia Guvernului S.U.A.,
evident, nu înţeleg prea bine intenţiile Guvernului american. Nu pun în discuţie faptul
că domnul Alfred Moses ar fi sau nu diplomat de carieră sau că numirea sa în această
funcţie ar fi fost acordată la cerere, în relaţie directă cu volumul fondurilor donate în
campania electorală a preşedintelui american. Dacă domnul Teodor Meleşcanu are
dreptate, circa 90% din ambasadorii S.U.A. se înscriu în această regulă. La urma
urmelor, asta îi priveşte pe americani. Grija noastră este că ambasadorul S.U.A. în
România este, prin forţa lucrurilor, reprezentantul Guvernului american pe lângă
Guvernul României. Dacă aşa stau lucrurile, cum să înţelegem declaraţiile publice ale
domnului Alfred Moses, în sensul modificării structurii alianţei guvernamentale prin
excluderea partidelor extremiste din structura acesteia? Că Guvernul american l-a
acreditat pe domnul Moses, nu pe lângă guvernul real al României, ci pe lângă un
guvern ideal, sau cel puţin aşa cum l-ar dori americanii să fie?
Dar restituirea proprietăţilor evreieşti comunitare preocupă guvernul S.U.A.? Fără
îndoială. Cum s-ar putea explica altfel negocierile pe această temă ale ambasadorului
S.U.A. cu Preşedinţia, Guvernul şi staful P.D.S.R.? Domnul Alfred Moses, şeful
comunităţii evreieşti din New York, ori şi-a asumat, benevol, funcţia de ambasador al
comunităţii evreieşti pe lângă Guvernul României, ori îşi încalcă mandatul încredinţat
de Guvernul S.U.A."
"Nu-i mai vrem pe americani, ale Uncu? Sau, totuşi, îi vrem, dar cu condiţia să nu fie
evrei?" este întrebat de alt ziar redactorul României Libere.
"Asta nu mai este de râs - răspunde Anton Uncu -, asta-i măgărie! Şi există riscul să te
ia cineva în serios. Ei, bine, dacă domnul ambasador ar fi negociat la Bucureşti
retrocedarea imobilelor minorităţilor malgaşe, nu evreieşti, ca stare de excepţie de la
Legea caselor naţionalizate, tot mi-aş fi pierdut cumpătul. Pentru că nu cred, în ruptul
capului, că Washigtonul l-a împuternicit să se ocupe cu astfel de probleme...
Ambasadorul Statelor Unite - atrăgea atenţia A. Uncu - descurajează orice încercare
de sprijin preferenţial acordat partidelor din opoziţia democrată românească, net
dezavantajate în confruntarea electorală de lipsa mijloacelor financiare şi logistice, dar
mai ales de subordonarea postului naţional de televiziune, singurul care acoperă întreg
teritoriul ţării de către putere."
[La scurt timp Anton Uncu a părăsit ziarul România Liberă şi a fondat ziarul
Curentul; a decedat în urma unui atac de cord.]
În cadrul aceleiaşi campanii electorale, Ion Iliescu avea să se mai folosească de
serviciile unui evreu parizian pentru a se menţine la putere, el şi partidul său de sub
semnul celor trei roze. Este vorba de "francezul" Adrian Costea, căruia i s-au vărsat
sume imense de la bugetul statului român pentru realizarea albumului Eterna şi
146
fascinanta Românie, sume folosite de fapt pentru afişele electorale ale partidului,
tipărite în străinătate şi introduse fraudulos în România. Peste un milion de dolari
(bani negri) au plecat acum un an şi jumătate la Paris într-o valiză diplomatică
românească (spre mânjirea magistraţilor francezi), pentru ca de scandalul Adrian
Costea să nu se mai audă nimic, după ce, în 1999, procurorii francezi se deplasaseră
special la Bucureşti. Evreu originar din România, Adrian Costea a fost consilier al
preşedinţilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi se află în spatele desprinderii unei
dizidente din P.D.S.R., în frunte cu Teodor Meleşcanu şi Iosif Boda, numită "Alianţa
pentru România" (ApR, după modelul Alianţei Israelite), pe care a finanţat-o.
Ideologul noului partid "românesc", alt evreu: analistul economic Vladimir Pasti.
Eşecul "Alianţei", condusă de la Paris de Costea, i-a determinat pe liderii acesteia să-
şi găsească adăpost în sânul Partidului Liberal.
Concomitent cu presiunea politică a ambasadorului Alfred Moses privind retrocedarea
proprietăţilor evreieşti confiscate de regimul legionar al mareşalului Antonescu, sau
naţionalizate de comunişti, evreii din Israel au declanşat o presiune juridică. Astfel,
deputatul israelian Avraham Poraz a acţionat în justiţie statul român la Tribunalul
Internaţional de la Haga, "ca urmare a tergiversării procesului de restituire a
proprietăţilor deţinute de evreii originari din România".
"Sunt foarte conştient de faptul că Israelul are interese politice, economice şi militare
în România" - spunea Avraham Poraz, pentru a explica de ce acţiunea sa nu poate
avea sprijinul făţiş al guvernului Israelian. "După cum m-a informat Ministerul de
Externe israelian, în România există la ora actuală 1.500 de întreprinderi mixte
româno-israeliene", adăuga el. "Colaborez [în schimb] cu Congresul Mondial
Evreiesc, îndeosebi cu preşedintele său, Edgar Brofman, şi cu directorul general,
Israel Singer. Această organizaţie a rezolvat cu succes litigiul cu băncile elveţiene
pentru restituirea banilor depuşi de victimele Holocaustului".
Creanţele şi Eurobondurile româneşti. Unul dintre notorii afacerişti evrei care au pus
din plin umărul la cele mai controversate afaceri ale României din ultimii ani este
israelianul Dan Fischer (fost Frâncu, ca evreu român). El a devenit mai cunoscut
atunci când s-a certat cu alt afacerist israelian, considerat "agent Mossad cu operare pe
România", Alex Bittner.
Principalul deschizător de drumuri pentru Dan Fischer, în timpul fostei guvernări a
Partidului Social Democrat (numit atunci P.D.S.R.), cea de până în 1997, a fost
nimeni altul decât "evreul ucrainean" Viorel Hrebenciuc. Astfel, în 1996, de exemplu,
România avea de recuperat de la două state africane creanţe în valoare de 12 milioane
de dolari, dar apare în schemă Dan Fischer care "ajuta" România, intermediind
acesteia vânzarea creanţei de 12 milioane de dolari pentru numai 5 milioane către
Banca Rotschild din Olanda. Afacerea a fost atât de bună pentru evrei, se pare, încât
ei, pe lângă comisioanele curente, au finanţat şi candidatura lui Ilie Năstase (candidat
al P.D.S.R. în 1996) la funcţia de primar al Bucureştiului.
După venirea la putere a "dreptei democrate" în 1997, Dan Fischer exploatează
relaţiile sale cu noii puternici ai zilei. Prietenia sa cea mai strânsă a curs pe direcţia
Cătălin Harnagea (nou şef al spionajului românesc, S.I.E.) şi Dorin Marian
(coordonatorul serviciilor secrete din partea preşedinţiei României) oameni ai
preşedintelui Emil Constantinescu. Prin intermediul partenerul său israelian Alex
147
Bittner (cu care a şi împărţit vremelnic proprietatea postului "românesc" de
televiziune Prima TV), Dan Fischer a avut relaţii la vârf şi la nivelul serviciului român
de contrainformaţii şi siguranţă (îndeosebi cu directorul adjunct al S.R.I., Mircea
Gheordunescu).
Iată una dintre afacerile lui Fischer, pusă la cale cu noii săi prieteni. Imediat după
venirea la putere a lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democratice în 1997,
Fondul Monetar Internaţional se hotărăşte să îşi arate "bunăvoinţa" faţă de România şi
acordă acesteia un împrumut de 140 milioane de dolari, fapt care, chipurile,
îmbunătăţea imaginea în lume a ţării. Doar că pentru acordarea împrumutului,
România era condiţionată să mai se împrumute şi de la o bancă privată occidentală cu
suma de 400 milioane de dolari. Pentru a obţine o astfel de sumă, mare pentru o ţară
ca România, guvernarea Constantinescu-Ciorbea a decis să scoată la vânzare
obligaţiuni garantate de statul român. Achizitorii de "bonduri" trebuiau însă găsiţi, şi
aici a apărut Dan Fischer, împreună cu banca americană Credit Swiss First Boston,
bancă foarte interesată la acea vreme de obligarea României la semnarea afacerii
Dracula-Bell Helicopters, susţinută, la rândul ei, de politicienii evrei americani Tom
Lantoş şi Alfred Moses.
Nu trebuie să subestimam rolul cozilor de topor dintre românii care au făcut jocul lui
Fisher. Unul dintre aceştia este fostul secretar de stat de la Ministerul Finanţelor, Ionuţ
Costea, ce răspundea de împrumuturi externe. Astfel, pentru afacerea cu plasarea
bondurilor garantate de stat în vederea împrumutării României cu 400 milioane dolari,
comisionul Fischer & Credit Swiss First Boston se ridică la 3%, iar dobânda pentru
împrumutul acordat României s-a stabilit în străinătate la 11-12%, dar la sosirea la
Bucureşti a lui Fischer aceasta a devenit de 14%, ceea ce a însemnat împovărarea
suplimentară a cheltuielilor României cu 20 milioane de dolari, la care se adaugă
dobânda iniţială de 48 milioane dolari şi comisionul lui Dan Fischer de 12 milioane de
dolari. Această sumă totală de 80 milioane dolari, reprezentând dobânzi şi
comisioane, a fost strânsă de statul român prin tot ceea ce a vândut (privatizat) în
Bucureşti în perioada regimului Constantinescu.
Chiar şi pentru privatizarea operatorului naţional de telefonie, Romtelecom, domnul
Dan Fischer a avut o puternică aplecare, dar aici a apărut finalmente drept consultant
oficial al privatizării firma evreiască americană Goldman & Sachcs, în schimbul unor
comisioane de milioane de dolari plătite de statul român. Ceea ce ni se pare mai ciudat
este că, dacă la un moment dat nu ar fi apărut fricţiuni între omul de afaceri israelian
Alex Bittner şi şeful spionajului românesc Cătălin Harnagea (prieten al lui Fischer şi
colaboratori în recuperări externe), n-am fi aflat niciodată despre toate aceste afaceri
dubioase.
Conform Monitorului Oficial al României, la sfârşitul anului 1998 România avea de
primit din partea Angolei, Guineei, Mozambicului, Peruului, Sudanului şi Zambiei
datorii de 317 milioane dolari. Deşi nu se ştie decât că Serviciul de Informaţii Externe
român, condus de ex-ziaristul Harnagea, îşi crease un sistem propriu de
"recuperatori", presa de investigaţie a aflat că în centrul schemei de recuperare a
creanţelor funcţiona în mod interesat Dan Fischer.
Tot în 1999 s-a produs o altă operaţiune de îndatorare de pe piaţa privată a României,
în care au fost implicaţi secretarul de stat Ionuţ Costea şi israelianul Dan Fischer.
148
Astfel, Fischer a negociat ca reprezentant al băncii străine cu secretarul Costea o
dobândă de 15,5-16%. După plecarea reprezentanţilor băncii, cei doi acoliţi au săltat
dobânda la 17%, în oferta către Guvernul României. În şedinţa de guvern însă,
imprevizibilul Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, şi-a deschis calculatorul
portabil, a intrat pe Internet şi l-a trimis la plimbare pe ministrul de finanţe, Remeş,
arătându-i care sunt realele dobânzi ale băncilor, mult mai mici.
Soros, Goldman & Sachs. Scandalul privind privatizarea operatorului naţional de
telefonie fixă, ROMTELECOM, a scos la iveală că Statul Român a fost prejudiciat cu
suma de 9 milioane de dolari americani, numai din comisionul încasat pentru
consultanţă în privatizarea singurei companii româneşti de telefonie fixă. Mai puţină
atenţie s-a dat faptului că acest comision a fost încasat de firma Goldman & Sachs, ce
funcţiona în acelaşi timp şi ca evaluator al privatizărilor româneşti pe lângă Fondul
Proprietăţii de Stat. Alte comisioane, secrete, s-au ridicat la zeci de milioane de dolari.
Firma nu este însă o oarecare agenţie privată occidentală. Banca Goldman Sachs din
New York este una dintre cele opt bănci evreieşti ce au fondat banca centrală privată a
Statelor Unite ale Americii, Federal Reserve System.
Jeffrey Sachs nu este numai acţionarul firmei care a operat intens în privatizările din
România. Evreu polonez, Sachs face parte din organigrama evreului ungur George
Soros, figurând ca principal consilier economic. La rândul său, evreul ungur George
Soros este cel mai bine plătit manager-finanţist din S.U.A., câştigând curent 500
milioane de dolari anual. Prin lovitura pe care a dat-o în septembrie 1993 Băncii
Naţionale a Angliei, Soros a câştigat un miliard de dolari din banii contribuabililor
englezi, în mod ipocrit, Soros şi-a creat în ultimii ani o imagine de "Robin Hood al
erei computerului", care ia bani de la ţările occidentale prin geniale speculaţii
financiare şi îi dă apoi Europei răsăritene şi Rusiei prin diferitele "Fundaţii Soros" în
scopul "nobil" al instaurării unui tip de democraţie numit de el "societate deschisă".
Că Soros este departe de a fi un altruist, o demonstrează mai ales doctrina sa,
prezentată în propria-i lucrare, The Alchcmy of Finance: "Ceea ce cred speculanţii
finanţelor are mai multă importanţă decât faptele economice reale".
Conform biografului său, William Engdahl, George Soros a fost identificat ca fiind
"omul de paie" al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschild-zilor. Engdahl
precizează:
"Relaţiile lui George Soros cu cercurile internaţionale ultrasecrete ale Rothschildzilor
nu sunt relaţii bancare întâmplătoare sau obişnuite. Iar succesul extraordinar al lui
Soros ca speculant pe nisipurile mişcătoare ale pieţelor financiare sunt greu de
explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Soros are acces la informaţiile
interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informaţii private din lume."
Unul dintre principalele roluri ale lui Soros, rezervat lui de Rothschildzi, deci de
oculta mondială, este acela de agent de influenţă la nivel planetar, în folosul lui
Rothschild şi al acoliţilor lor, pentru promovarea "economiei de piaţă" când doresc să
disperseze proprietatea altora (a statelor, de regulă), sau pentru centralism, atunci când
vor să acumuleze pentru ei. Astfel, în anii '80, cu concursul d-nei Margaret Theatcher,
prim ministru al Marii Britanii, banca N.M. Rothschild & Sons a câştigat sume de mai
multe mii de miliarde de dolari din privatizarea întreprinderilor britanice de stat.
149
Legăturile dintre Rothschild şi Soros se ţin prin oameni cheie. Astfel, evreul Richard
Katz face parte atât din comitetul director al concernului lui Soros (Quantum Fund),
dar, în acelaşi timp, este director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano şi în comitetul
director al N.M. Rothschild & Sons. Iar acesta este numai un exemplu.
Jeffrey Sachs, cel care operează intens în România prin "consultanţă" asupra
privatizărilor, este de fapt unul dintre agenţii de influenţă ai lui Soros (şi, de la
distanţă mai mare, al clanului Rothschild) în ceea ce priveşte implementarea "terapiei
de şoc" în economiile ţărilor ţintă, adică, mai recent, în Europa răsăriteană.
Sachs a activat în Polonia prin Fundaţia Ştefan Batory, din anul 1989. Soros însuşi
recunoaşte a fi ştiut dinainte că terapia sa de şoc va produce o imensă rată a şomajului
şi de aceea a ţinut să instaleze la guvernare sindicatul Solidarnosci. În Iugoslavia, la
începutul anului 1990, Soros împreună cu Fondul Monetar Internaţional, prin
implementarea terapiei de şoc, au condus la incendierea întregii ţări.
Jeffrey Sachs a fost implantat şi în Rusia, pe lângă preşedintele Elţîn, pentru aplicarea
terapiei de şoc. Din ianuarie 1992 terapia de şoc Soros-Sachs a dezlănţuit în Rusia un
haos economic fără precedent şi superinflaţie. De situaţie au profitat acoliţii lui Soros,
precum comerciantul evreu Marc Rich, care practic a cumpărat pe nimic întreaga
producţie de aluminiu a Rusiei. Printre magnaţii ruşi produşi peste noapte de terapia
de şoc, îi aflăm astfel pe evreii Roman Abramovici (acumulare: 3 miliarde de dolari),
Mihail Fridman (2,2 miliarde de dolari), Mihail Hodorkovski (3,7 miliarde de dolari)
şi alţii.
Toate ţările ţintă ale lui Soros au fost determinate să promoveze privatizarea totală,
impunându-se o legislaţie de vânzare la "preţul de piaţă" a fostelor întreprinderi
socialiste. Dar, ca şi în România (sau, mai ales în România), "piaţa" fusese aproape
distrusă în prealabil de către terapia de şoc. Iar consultant în privatizare apare, pe loc,
indispensabila Goldman & Sachs care, aşa cum s-a văzut în cazul RomTelecom, şi-a
încasat şi un frumos comision, românii de rând alegându-se doar cu scumpirea
convorbirilor telefonice, căci cineva trebuie să "onoreze" nota de plată.
În România, ca şi în toate celelalte ţări est-europene, una dintre preocupările Fundaţiei
Soros a fost şi este manipularea largă a opiniei publice şi a presei. În acest scop sunt
pompate sume importante de bani către organizaţiile "civice", precum Grupul pentru
Dialog Social (G.D.S.) şi alte focare de agenţi de influenţă. Mulţi dintre aceşti bani
ajung fraudulos în firmele particulare ale "campionilor democratici" din România,
fapt ce nu îl deranjează însă pe "stăpânul evreu de pe Wall Street", atât timp cât îşi
atinge scopurile.
Conform studiului, "Analiza asistenţei democratice pentru România" - Washington
1996, semnat de Thomas Carothes (fost consilier în Departamentul de Stat al S.U.A.),
până în 1996 George Soros a infuzat către agenţii săi din România circa 10 milioane
de dolari anual. De un relativ sprijin s-a bucurat şi Convenţia Democratică din
România, care în perioada 1990-1994 a încasat "sprijinul" de 13,55 milioane de
dolari.
Evreul Joseph Goshy la zeci de unităţi hoteliere gratis, cu girul lui Radu Sârbu şi prin
intermedierea fostului şef al S.R.I. - Cluj. Josef Goschy a pus mâna pe zeci de unităţi
150
hoteliere din România prin comiterea de ilegalităţi de către funcţionari importanţi din
cadrul Fondului Proprietăţii de Stat. Astfel, în decursul a doi ani de zile, în perioada
1998-2000, beneficiind de susţinere din interiorul F.P.S., Goschy a reuşit să
achiziţioneze peste 26 de unităţi hoteliere din ţară la preţuri ridicol e mici şi în condiţii
avantajoase.
Constantin Ulpiu Mladin a devenit în 1998 consilierul şi, în acelaşi timp, mâna
dreaptă a preşedintelui F.P.S. Radu Sârbu, aceştia cunoscându-se de la Cluj, când
Sârbu era şeful privatizării locale (F.P.S. Cluj), iar Mladin - şeful serviciului secret
(S.R.I. Cluj). Se vede că privatizările pro-maghiare efectuate de Radu Sârbu în judeţul
Cluj nu a condus la stricarea relaţiilor dintre cei doi (ca şi când aceste privatizări ar fi
fost în interesul siguranţei naţionale), prietenia lor făcând ca Sârbu, odată avansat, să
obţină imediat transferul la Bucureşti (F.P.S. Central) şi pentru Mladin, pe care l-a
ţinut de consilier special şi şef de Direcţii, mai ales la Direcţia Control a F.P.S., pentru
a obţine motive de destituire a directorilor din teritoriu care nu se supuneau
comenzilor de privatizare clientelară venite de la centru. A se vedea cazul Hotelului
Bucureşti, preluat fraudulos de un grup israelian. Acum câţiva ani, un director din
Valea Prahovei a prezentat presei (inclusiv la TV, în emisiunea "Dan Diaconescu în
direct") înregistrarea unei discuţii telefonice în care i se transmitea comanda
clientelară a lui "nea Costică Mladin" privind aranjarea privatizării unui hotel. Acest
director nu s-a supus, drept care a fost controlat de la F.P.S. central şi destituit pe
motive fabricate.
Acelaşi Costică Ulpiu Mladin, personaj central din cadrul fostului F.P.S., l-a susţinut
şi pe evreul Josef Goschy în preluarea a peste 26 de hoteluri. Care a fost însă soarta
importantului funcţionar de stat, după predarea funcţiei publice? După alegerile din
2000, Mladin Ulpiu a devenit consilierul lui Josef Goschy, drept recompensă pentru
sprijinul acordat, în general, hotelurile cumpărate de către Josef Goschy de la Fondul
Proprietăţii de Stat erau ipotecate la bănci de către patronul evreu al firmei Unita
Turism SA pentru obţinerea unor credite. Atenţie:
"Acest lucru se petrecea - scria în cadrul unei anchete de presă ZIUA DE IAŞI - în
condiţiile în care Goschy nu era încă proprietarul respectivelor hoteluri. Din
informaţiile pe care le deţinem rezultă că, datorită complicităţii lui Mladin Ulpiu,
conducerea F.P.S. îşi dădea acordul pentru ipotecarea la bancă a hotelurilor. Cu alte
cuvinte, statul român a ipotecat în nenumărate rânduri proprietăţile sale pentru ca
Josef Goschy să poată lua credite de la diferite bănci, fără a avea siguranţa sau o altă
garanţie că respectivele credite se vor achita."
Anchetele de presă au mai arătat că complicitatea lui Mladin Ulpiu a însemnat pentru
Goschy preluarea a numeroase societăţi din turism la preţuri derizorii. De exemplu,
Hotelul Traian din Drobeta Turnu-Severin a fost vândut lui J. Goschy la un preţ foarte
mic. În primă instanţă respectivul hotel a fost vândut societăţii Per Scorilo SRL din
Turnu Severin la un preţ aproximativ de 66.000 de lei pe acţiune. Pe atunci, F.P.S. a
refuzat să-şi dea acordul pentru contractarea unor credite de către noul proprietar.
După doi ani de inflaţie, Mladin Ulpiu îi facilitează lui J. Goschy cumpărarea
Hotelului Traian la un preţ de numai 25.000 lei pe acţiune şi imediat conducerea
F.P.S. îşi dă acordul pentru contractarea de credite. O parte dintre hoteluri a fost
achiziţionată folosindu-se drept paravan de organizaţiile PAS ale salariaţilor din
societăţile comerciale respective. În acest mod, J. Goschy a beneficiat în mod ilegal
151
de facilităţile acordate de statul român salariaţilor din unităţile de turism respective, şi
anume plata în rate pe termen de cinci ani şi o dobândă redusă de numai 10%.
Potrivit legilor în vigoare, Josef Goschy nu avea dreptul să beneficieze de astfel de
facilităţi. Folosind drept paravan PAS-ul firmelor respective, Goschy a achiziţionat
mai multe complexuri hoteliere din România. În mod normal, conducerea F.P.S.
trebuia să anuleze respectivele privatizări mascate şi să reia procesul de privatizare.
Departamentul Post Privatizare al F.P.S., prin persoanele care urmăreau respectarea
prevederilor din contractul de privatizare, trebuia să ia măsurile legale ce se
impuneau, însă, datorită implicării consilierului preşedintelui Radu Sârbu în aceste
privatizări dubioase (foarte probabil chiar la comanda acestuia), F.P.S. a acoperit toate
neregulile comise de Goschy şi Mladin.
Pentru deplina lămurire a schemei [evreieşti] de corupere, a se vedea modul cum
Hotelul Bucureşti a fost cumpărat de către un obscur grup israelian ce s-a folosit ca
paravan de un off-shore cipriot, obţinând la 8 decembrie 2000 un credit bancar de 25
milioane de dolari pentru care a girat... cu chiar acţiunile ce urmau să fie obţinute de
la statul român (adică de la Fondul Proprietăţii de Stat din România), în aceeaşi zi s-
au virat statului român 21 milioane de dolari pentru plata pachetului majoritar de
acţiuni, iar trei milioane de dolari au alimentat un cont bancar din Londra pentru plata
de comisioane la privatizare. Surse apropiate de această "privatizare" ne-au sugerat că
acest fapt a fost posibil prin obţinerea unui acord scris de la Fondul Proprietăţii de Stat
(Radu Sârbu, Mladin?) şi prin sustragerea titlurilor de proprietate ale societăţii la
începutul lunii decembrie 2000.
152
Evreii şi Petrolul Românesc în Mileniul Trei
David Rothschild preia şi petrolul românesc. Curierul National titra în martie 1999:
"Consorţiul ABN AMRO Rothschild se lansează cu mari şanse în bătălia pentru
Petrom". Iată ştirea:
"Banca olandeză ABN AMRO a anunţat vineri că baronul David de Rothschild va fi,
începând din 6 mai 1999, membru al Consiliului de Supervizare al băncii. Numirea
baronului de Rothschild, un reprezentant cheie al comunităţii financiare internaţionale
[a se citi al ocultei financiare mondiale, stâlp şi fondator al organizaţiilor mondialiste
precum C.F.R. Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg], vine să întărească relaţiile
dintre grupul ABN AMRO şi Rothschild... ABN AMRO Rothschild este cotată ca
primul grup în lume în domeniul consultanţei pentru privatizare în industria de petrol
şi gaze. ABN AMRO Rothschild participă cu o ofertă în România în cadrul licitaţiei
pentru consultanţă financiară privind creşterea de capital a [companiei naţionale
româneşti] SNP PETROM. În acelaşi timp, ABN AMRO Rothschild derulează un
contract de consultanţă pentru guvernul brazilian privind privatizarea companiei
naţionale de petrol şi gaze, Petrobras."
Deşi implicarea ABN AMRO Rothschild în privatizarea (i.d. înstrăinarea) S.N. Petrom
nu a mai fost afirmată public, în anul 2002 a fost implementat chiar planul avansat de
aceasta, adică privatizarea companiei naţionale a fost demarată cu o majorare de
capital de 5%, iar la finele anului 2002, privatizarea Petrom-ului a fost impusă
României de către Fondul Monetar Internaţional, deşi Petrom, fiind una dintre cele
mai eficiente companii de stat, asigură 25% la sută din veniturile la bugetul de stat al
României. Finalizarea privatizării Petrom este programată pentru anul 2003.
*
Axa Mark Rich (Rothschild) - Yoav Shtern - Viorel Hrebenciuc. Unul dintre
nenumăratele scandaluri ale pseudo-capitalismului românesc s-a declanşat la
începutul lunii octombrie 2002, şi, ridicând încă un pic cortina spolierilor comise
asupra României, ne-a permis să aflăm faptele pe care vi le vom relata mai jos, chiar
dacă se încearcă rapida lor muşamalizare. Scandalul "Cuzino-Shtern" are deosebitul
merit, prin mediatizarea sa, că ne arată interesul manifestat în ultimii ani faţă de
petrolul românesc, printr-unul dintre principalii "capitalişti" evrei americani, poate cel
mai veros dintre aceştia. Acesta este Mark Rich! La 20 ianuarie 2001, în ultima zi a
mandatului prezidenţial, fostul preşedinte al S.U.A., Bill Clinton, sfidând opinia
publică americană, semnează decretul de graţiere al magnatului Mark Rich, Clinton
negând totodată că evreul Rich şi-ar fi cumpărat graţierea prin contribuţii financiare
directe sau indirecte către Partidul Democrat american. În fapt, prin soţia sa, Denise
Rich, Mark Rich a oferit Partidului Democrat peste un milion de dolari în perioada
1993-2000, a mai atras fonduri de 250.000 de dolari (de la alţi evrei) şi a făcut grase
cadouri soţilor Clinton în ultimul an de mandat al lui Bill. Chiar şi negraţiat, Mark
Rich oricum nu mai putea fi însă ajuns de mâna justiţiei americane care îl urmărea
pentru una dintre marile fraude fiscale aduse Statelor Unite ale Americii, 48 milioane
de dolari, fugind şi stabilindu-se în Elveţia, din anul 1983. De aici, ca un păianjen, a
început să-şi toarcă şi să-şi întindă pânza intereselor economice asupra întregii lumii,
cu precădere asupra României.
153
Privind totala obedienţă a tuturor preşedinţilor americani faţă de marii afacerişti evrei
trebuie să mai arătăm că, tot în ianuarie 2001, noul preşedinte al S.U.A., George W.
Bush (Jr.), a anunţat că renunţă la intenţia de a anula graţierea lui Mark Rich, acordată
de predecesorul său Bill Clinton.
"Un nabab iubit de Mossad!" Astfel titra cotidianul Jurnalul Naţional din 04.10.2002
următoarea fişă biografică a afaceristului Mark Rich; născut în Belgia, a sosit în
Statele Unite ale Americii în 1941, preocupându-se de a-şi construi imaginea unui
important om de afaceri:
"Cu abilitate, în mai puţin de 20 de ani, Rich a reuşit să facă opere de caritate în
valoare de zeci de milioane de dolari, în S.U.A., Elveţia şi Israel. Statul evreu chiar i-a
acordat o carte de identitate şi un paşaport, ca urmare a ajutorului acordat instalării în
Israel a evreilor ruşi şi etiopieni. Potrivit Time Magazin, Rich şi-a stabilit în Israel o
fundaţie pe numele său, condusă de un fost agent al Mossad-ului". Mark Rich avea
asupra sa, în S.U.A., 51 de capete de acuzare pentru evaziune fiscală, asociere cu
răufăcători şi transferuri frauduloase de fonduri, moment în care a şters-o spre Elveţia.
Sold infracţional: 26,9 milioane dolari faţă de fiscul american, 13,5 milioane dolari
amenzi şi 97,4 milioane dolari dobânzi, în prezent Mark Rich duce "o viaţă de lux, în
apropiere de Zurich, într-o vilă somptuoasă, înconjurat de gărzi de corp israeliene".
Aşa cum am arătat (în capitolul anterior), legăturile dintre David Rothschild şi George
Soros se ţin prin oameni cheie, îndeosebi prin evreul Richard Katz, care face parte din
comitetul director al concernului lui Soros (Quantum Fund), fiind în acelaşi timp
director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano,. În Rusia, prin "terapia de şoc"
promovată de Soros şi prin "consultanţa la privatizare" asigurată guvernului Rusiei de
Goldman & Sacs, au reuşit să pună în braţele lui Mark Rich câteva ramuri ale
economiei.
*
Împutenicitul pentru România şi Israel al magnatului evreu Mark Rich este israelianul
Yoav Shtern. La rândul său Shtern este ginerele celebrului avocat român Teodor
Cuzino, împreună cu care, în anul 2000 a înfiinţat firma Internaft s.r.l., cu obiectul de
activitate "comerţ cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al produselor
derivate". Obiectul de activitate al sereleului Shtern-Cuzino corespunde intereselor lui
Mark Rich (şi a ocultei din spatele lui) în România: preluarea celei mai puternice
firme de stat româneşti din domeniul petrolier, compania PETROM, cu care Shtern
deja derulează afaceri de anvergură în domeniu. Este de aşteptat, totuşi, ca echipa
evreiască să apeleze, în cursul anului 2003, la o firmă cu nume curat pentru cea mai
mare privatizare românească a anului.
În fapt, Y. Shtern a fost şi mai este reprezentantul pentru România al firmei britanice
(cu proprietari evrei) Interlink Overseas Ltd., controlată de Mark Rich şi implicată în
afacerile petroliere din România cu chiar PETROM S.A. "Controvesatul om de
afaceri Mark Rich este interesat de compania română de petrol, PETROM, ca de altfel
atâţia alţi oameni de afaceri... PETROM este o firmă de interes naţional ce asigură
jumătate din necesarul de petrol pe piaţa internă şi 35 la sută din consumul de gaze,
are o reţea de telecomunicaţii comparabilă cu a unei firme de telefonie...", arăta
cotidianul Jurnalul Naţional din 5.10.2002.
154
Ca o paranteză, trebuie arătat că, acum câţiva ani, maestrul Cuzino, socrul lui Shtern,
s-a aflat în atenţia şi cercetarea procurorilor români pentru implicarea în scandalul de
corupţie Shimon Nahor - Lidia Peter. În perioada când intra în afaceri cu israelianul
Yoav Shtern, Teodor Cuzino (tatăl soţiei lui Shtern, Oana Cuzino) i-a reprezentat în
România interesele traficantului internaţional de arme, israelianul Shimon Nahor.
Procurorii români l-au acuzat pe Cuzino că prin intermediul său a ajuns la
judecătoarea Zorilă suma de 3.000 de dolari, ca mită pentru eliberarea lui Nahor. Dacă
la acea vreme nu a putut fi probată procedural acuza adusă avocatului Cuzino,
procurorii au reuşit însă să probeze implicarea în mituire a avocatei Lidia Peter, care
în prezent îşi aşteaptă sentinţa de condamnare.
Scandalul Shtern a fost declanşat propriu-zis în ziua de marţi 2.10.2002, când acesta a
petrecut mai multe ore la sediul Poliţiei Române fiind acuzat de înşelăciune chiar de
către partenerii săi israelieni. Cotidianul Evenimentul Zilei relata în 4.10.2002 că
"Yoav Shtern a fost reţinut de Poliţie, dar eliberat în urma unor intervenţii la vârf...
Ieri, într-un drept la replică trimis redacţiei noastre, omul de afaceri Corneliu Iacobov
a precizat că nu a făcut nici o intervenţie pentru punerea în libertate a lui Yoav Shtern.
Potrivit lui Iacobov, RAFO Oneşti, rafinăria pe care o patronează, nu apare în nici o
anchetă a poliţiei locale sau I.G.P."
Vom vedea însă în continuare de ce au apărut dezminţirile în presa centrală, care
anunţa totodată că Shtem a fost eliberat "în urma unor intervenţii la vârf".
Iată filmul evenimentelor.
Israelianul Levy Nisim, «patronul» firmei InterLink Ltd. a depus la Parchetul General
plângere penală pentru înşelăciune împotriva lui Yoav Shtern, reprezentantul firmei
lui Nisim pentru România, deoarece acesta ar fi deturnat sume mari de la firmă în
propria favoare. Sarcina lui Shtern era aceea de a asigura livrările de bumbac către
câteva firme româneşti (Romfibre S.A., Bumbăcăria Românească şi alte două-trei).
Timp de patru ani însă (1998-2002), Shtern a derulat comerţul printr-o firmă parazit,
de-a sa. În acest fel, numai din afacerile de bumbac, Shtern şi-a însuşit în conturi
deschise la peste trei bănci din Elveţia (sub nasul lui Mark Rich) peste 400.000 de
dolari. Marile tunuri, Shtern le-a dat însă cu petrol, deoarece InterLink Ltd. livra mari
cantităţi de petrol către Societatea Naţională Petrom S.A. şi Rafo Oneşti.
Din acest moment, culisele scot la iveală un înalt personaj, fost secretar general al
Guvernului, în prezent vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Este vorba de Viorel
Hrebenciuc, totodată vicepreşedinte al partidului de guvernământ, Partidul Social
Democrat. Cunoscut ca mare învârtitor, eminenţă cenuşie şi "puşculiţă a partidului",
Viorel Hrebenciuc era deja cunoscut ca personaj favorabil "investitorilor" evrei, fie ei
israelieni sau americani, la nivelul întregii economii româneşti.
Biografia romanţată a lui Viorel Hrebenciuc îl arată ca pe un fost contabil evreu din
Bacău care, prin căsătoria cu fiica unui ministru din guvernul regimului Ceauşescu, a
reuşit să pătrundă în cercul restrâns al puterii comuniste ("nomenclaturiste"). De aceea
s-a acreditat ideea că, prin soţia, sa este şi acum un protejat al fostei nomenclaturi,
îndeosebi al generalului Victor Atanasie Stănculescu, fost ministru al Industriei,
cooptat de oculta internaţională în vederea trădării şi răsturnării lui Nicolae
155
Ceauşescu. În sferele acestui "grup" restrâns s-ar cunoaşte localizarea exactă a
conturilor din străinătate ale fostului dictator. Devenit proaspăt magnat, generalul
Stănculescu (cavaler de Malta!?) reprezintă principalul braţ financiar al partidului de
guvernământ, P.S.D.
Nu putem să nu cităm, ca amuzament, imaginea românească creată recent generalului
V.A. Stănculescu, omul din spatele lui Viorel Hrebenciuc, de un binecunoscut ex-
ofiţer de informaţii:
"Devenise un specialist imbatabil în tot soiul de inginerii financiare. A ras orice
concurenţă. Unde n-a putut rade a trimis Garda Financiară sau a creat diversiuni
fiscale ori, pur şi simplu, pe idioţii ăia încăpăţânaţi care îl sfidau, care i se puneau de-a
curmezişul, i-a vârât în puşcărie... în urmă cu doi ani, în 1992, primăvara, aşteptase
îngropat într-un fotoliu, în anticamera Marelui Maestru al Ordinului Cavalerilor de
Malta, din Roma, excelenţa sa domnul Fra Andrew Bertie. Şapte ceasuri a aşteptat
înţepenit într-un fotoliu, să primească gradul de Prior al Ordinului în România."
Fusese ideea preşedintelui Ion Iliescu, care i-ar fi zis "într-o zi, la ceas de taină, la
Cotroceni:
- Bagă-te, dragă, şi tu, în Ordinul ăla al Cavalerilor de Malta, c-am auzit că, după
Masoni, ei ar fi cei mai daţi în mă-sa de pe piaţa finanţelor mondiale.
Băiat cuminte şi receptiv, l-a ascultat. Şi bine a făcut. Pentru că aproape jumătate din
imensa lui avere a fost făcută prin filiera Cavalerilor de Malta. A traficat vapoare,
benzină, droguri, arme, maşini de lux. N-a făcut nazuri."
*
În afacerea Shtern-InterLink, Viorel Hrebenciuc s-a dovedit a fi direct interesat şi
implicat. Vom cita evenimentele aşa cum au fost relatate de presa acelei perioade:
Toate afacerile cu petrol se desfăşurau între Yoav Stern şi Viorel Hrebenciuc, care,
pentru facilitarea importurilor masive la preţurile cerute de israelian, a primit mai
multe milioane de dolari comision, (în cea mai mare parte a lor, banii erau depuşi de
Hrebenciuc în bănci din Londra.) În ultima perioadă, patronul din Marea Britanie,
israelianul Levy Nisim (omul lui Mark Rich), văzând ca negoţul cu România
stagnează, ba chiar înregistrează un recul, a întrerupt relaţiile cu conaţionalul său
Shtern, care însă a continuat derularea afacerilor de la sediul firmei InterLink din
strada Armenească nr.43. Afacerea a continuat să se deruleze exclusiv între Nisim şi
Hrebenciuc. Deranjat, Levy Nisim l-a reclamat Poliţiei Române pe Yoav Shtern,
pentru a nu rămâne scos din cărţi, contând pe faptul că lucrurile se vor rezolva fără
scandal, că Hrebenciuc le va muşamaliza, iar banii vor reveni spre el. Scandalul a
explodat totuşi datorită indiscreţiei şi "lipsei de tact" a anchetatorilor români, care l-au
arestat pe Yoav Shtern fără prea multă discuţie. Imediat, Hrebenciuc a intrat în panică,
ştiind că, fiind închis, Shtern ar putea vorbi despre comisioanele încasate de el:
"Într-un timp record, Hrebenciuc a alertat toate instituţiile statului, făcând presiuni
infernale (unele telefonice, altele prin vizite personale) asupra unor oameni ca Tănase
Joiţa [primul procuror al României], Ilie Picioruş, Ioan Rus [ministru de interne] şi
Toma Zaharia [adjunct al şefului Poliţiei]... Cei doi şefi ai Ministerului de Interne s-au
156
ţinut tare şi n-au marşat la şantajul lui Hrebenciuc, cu relaţiile româno-evreieşti, cu
interesul naţional etc. În schimb au făcut pe ei de frică procurorul general Joiţa Tănase
şi Ilie Picioruş, şeful Secţiei Urmărire Penală din Parchetul General (într-o singură zi,
Hrebenciuc i-a dat lui Picioruş 4 telefoane!). Şi astfel se face că numitul Picioruş i-a
impus unui subordonat, procurorul Vlad, să-l elibereze imediat pe escrocul
internaţional Yoav Shtern şi să emită, de ochii lumii, o ordonanţă de a nu părăsi
Bucureştiul timp de 30 de zile. În această dezertare a Parchetului General de la
obligaţiile sale, un rol jenant l-a avut prim-adjuncta lui Joiţa Tănase, procuroarea
Despina Mihai, care, în biroul ei, a ţipat la procurorul Vlad: «Ce dracu' mă', tu dai
mandat de arestare pentru înşelăciune?» .
Cum a fost eliberat din arest, Yoav Shtern a fost preluat, cu un Jeep, de traficantul de
droguri Saşa Marinescu care de la poarta arestului l-a dus direct la întâlnirea cu Viorei
Hrebenciuc. "Întâlnirea celor doi mafioţi, la care a participat şi Corneliu Iacobov
[preşedinte - în fapt patron - al Societăţii de Investiţii Financiare MOLDOVA], a avut
loc la sediul din Bucureşti al rafinăriei petroliere Rafo Oneşti." Pentru a rezolva
lucrurile între cei doi israelieni, Nisim şi Shtern, "Hrebenciuc l-a adus la această
discuţie de taină şi pe Levy Nisim, luat aproape pe sus, de la Hotelul Mariott." Se ştie
că Nisim a plecat după aceea din România. Se pare că el vrea toţi banii înapoi
(inclusiv comisioanele lui Hrebenciuc?). A doua zi, tot din ordinul lui Hrebenciuc,
maşina lui Saşa Marinescu s-a deplasat la sediul InterLink din strada Armeneasca 43.
Saşa Marinescu şi cu şoferul său au încărcat în spatele Jeepului doi saci mari cu hârtii
tocate, documente şi ştampile, apoi au demarat în trombă, oprindu-se numai în garajul
vilei din Bd. Aviatorilor nr.90A, în care traficantul de droguri Saşa Marinescu locuia
împreună cu israelianul Yoav Shtern. "Imobilul este păzit 24 de ore din 24 de luptători
din trupele antitero ale S.R.I., din ordinul unui alt gangster, generalul Ştefănuţ, prieten
şi partener al lui Saşa Marinescu. Dar nici luptătorii Brigăzii Antitero n-au putut opri
percheziţia efectuată la domiciliul lui Saşa Marinescu: au fost găsite printre altele mai
multe ştampile (una de la InterLink), extrase de cont de la Ing Bank..." Pare real
zvonul că Viorel Hrebenciuc a mituit imediat presa pentru a fi dat uitării scandalul,
deoarece nimeni nu şi-a mai adus aminte de arestarea lui Yoav Shtern şi de dosarul
său penal.
157
Noul asalt asupra agriculturii
Cel mai mare domeniu funciar evreiesc, în România.
Statul Israel are o suprafaţă de numai 20.700 km2 de aproape 10 ori mai puţin decât
România. Aşa se face că prezentele revendicări ale evreilor în România depăşesc deja
suprafaţa Israelului. Acestea trebuie aplicate îndeosebi cu începere din anul 2003. De
exemplu, mai mult de jumătate din centrul oraşului Iaşi este deja revendicat de un
singur evreu. Aceeaşi soartă o au mai mulţi masivi muntoşi din Carpaţi: 36 de evrei
din lumea întreagă (precum Hellen Foghel din Dallas, Milan Stern din Viena, Rachel
Kochari Stern, Zinder Foghel şi Baruch Hagher, toţi din Israel), revendică 42.412
hectare din Munţii Borşei (zonele alpine: Izvorul Ursului, Vârful Mare, Preluca,
Dealul Bucăţii, Piatra Obreja, Hăşmar, Şesuri, Sîlhoiu, Bîrjava, Cislele, Sălăşinuri,
Bălăsina). Un rabin din Israel solictă două străzi din Oradea, cu sute de case, iar un alt
israelian cere l km de plajă, în zona Cazinoului din Constanţa.
Cu toate acestea, până în prezent o adevărată ofensivă, făţişă, nu a fost declanşată de
evrei asupra proprietăţii funciare din România decât pe calea revendicărilor, pentru
acapararea de mari suprafeţe agricole aşteptându-se noul cadru legislativ generat de
modificarea Constituţiei României, pusă la cale pentru anul 2003.
Au existat totuşi precedente, care ne vor demonstra că, pe lângă acapararea imobiliară
a industriei şi serviciilor, şi agricultura românească reprezintă o importantă ţintă
pentru evreii de pretutindeni. Ion Marin, directorul publicaţiei Ultima Oră, scria în
aprilie 1998:
"În Bărăgan, pământul se vinde pe nimic. Cu 2-3 milioane de lei pogonul, uneori nici
atât, 200-300, maximum 400 de dolari. În vreme ce, în ţările civilizate, preţul
pământului, nici pe departe atât de roditor, este de zece până la o sută de ori mai mare.
Preţ pe care l-ar merita şi pământul românesc, dacă tot am ajuns să-l vindem.
Străinilor - aşa cum, chipurile, nu permite legea circulaţiei terenurilor, dar împotriva
căreia subterfugiul este ca şi găsit: cetăţenia (română) stipulată în Constituţie s-ar
referi numai la persoanele fizice, nu şi la cele juridice. Altfel spus, toate SRL-urile cu
capital străin, Ltd-urile, societăţile mixte şi chiar străine sută la sută pot cumpăra
pământ în România imediat ce legea circulaţiei pământului o va permite. De altfel, în
Bărăgan se vehiculează de pe acum intenţia unui mare grup financiar, de origine
evreiască, de a cumpăra câteva sute de mii de hectare, pe care să le comaseze şi să
constituie aici, în România, cel mai mare domeniu funciar. Comparabil ca suprafaţă
cu cel din Israel, pe care românii vor munci ca sclavi, cum spunea într-un articol,
publicat în ziarul nostru, dl. prof. dr. docent Dumitru Teaci. Cert este că în perspectiva
marii vânzări a teritoriului ţării, a părţii celei mai productive şi tentante, politicile
antieconomice şi antinaţionale au condus la deprecierea acestui bun fundamental al
unei naţii, până la valori execrabile, inimaginabile, de 200-300 dolari hectarul! Preţul
unei biciclete mai bune sau al unui cal mai prost. Sau, ca să fim şi mai exacţi, un
pogon de pământ în Bărăgan a ajuns să coste cât un porc de o sută de kile, vândut în
târg la Slobozia. Este o bătaie de joc la care nu credeam că se va ajunge.
Joi, 9 aprilie 1998, la Antena l Slobozia i-am avut ca invitaţi pe doi dintre cei mai
autorizaţi reprezentanţi ai tălpii ţării, dl. Răzvan Ciucă, directorul Muzeului
Agriculturii din România şi dl. Savu, directorul cu probleme de patrimoniu la Direcţia
158
Agricolă Ialomiţa. Tema dezbaterii, în timpul căreia s-au primit zeci de telefoane, a
fost tocmai cea de faţă: a vânzării pământului pe nimic. Domnul Ciucă a făcut ample
referiri la valoarea adevărată a pământului, la ce a însemnat el pentru ţăranul român şi
a lansat un apel deţinătorilor actuali de a nu-l vinde, sub nici un cuvânt, la preţul de
batjocură ce li se oferă."
*
Mosser răscoală ţăranii din Hunedoara. Relatarea aparţine ziarului Ziua din
11.11.1998:
În 1995 Aurel Sfârlogea, viceprimarul comunei Zam, din judeţul Hunedoara, le-a
propus ţăranilor din satul Pojoga să facă afaceri cu investitorul "francez" Hugo
Mosser. El le-a spus ţăranilor că evreul francez vrea să cumpere grajdurile fostei
Cooperative Agricole de Producţie şi că intenţionează să deschidă în sat o mică
afacere, care ar fi oferit 60 de locuri de muncă. Evreul le-a mai promis acestora că,
dacă va achiziţiona grajdurile, le va aduce şi o combină din Franţa. În timp, însă,
"francezul" şi-a dat arama pe faţă şi a dovedit că este doar un escroc. De trei ani
terorizează satul, ameninţând ţăranii cu pistolul şi ucigându-le orătăniile, în ciuda
faptului că localnicii au trimis zeci de memorii autorităţilor, nimeni nu a intervenit
pentru a soluţiona conflictul.
Afacerea cu Mosser s-a perfectat în casa consilierului Iacob. La venirea în Pojoga,
Hugo Mosser i-a anunţat pe săteni că va construi o mică industrie în cătunul lor şi le
va aduce chiar o combină franţuzească. Toate aceste promisiuni au fost garantate de
cuvântul viceprimarului Aurel Sfârlogea. În contrapartidă, Mosser a cerut grajdurile
fostei Cooperative Agricole de Producţie (C.A.P.). Discuţiile cu privire la
definitivarea afacerii s-au purtat la domiciliul consilierului din Pojoga, Marin Iacob, în
prezenţa altor doi membri ai comitetului sătesc. După întâlnire, viceprimarul a adus
un expert care a evaluat grajdurile la 28 milioane de lei. Între timp, francezul a promis
că va aduce şi un tractor U665 în valoare de 9 milioane şi un plug de 3 milioane.
Ţăranii au refuzat combina francezului pentru că era prea scumpă. Mosser a plecat în
Franţa după utilajele agricole promise. De acolo l-a sunat pe viceprimar şi l-a anunţat
că preţul combinei este de 14 milioane de lei. Peste o săptămână, acelaşi utilaj valora
cu 5 milioane mai mult. În aceste condiţii, membrii comitetului sătesc i-au transmis
lui Mosser că n-au nevoie de combină. Fără să ţină seama de refuzul ţăranilor,
"francezul" a adus utilajul la Pojoga, spunând că valorează 26 de milioane lei. Sătenii
n-au vrut să se atingă de combină, explicându-i lui Mosser că la acest preţ cumpărau
două astfel de utilaje fabricate în România, în acest sens, ei au înaintat, în 21 februarie
1997, un protest Primăriei comunei Zam. Primarului Ionel Brezovan i s-a cerut să vina
la faţa locului, pentru a putea vedea cum o înţelegere care părea bună pentru sat s-a
transformat într-o escrocherie. În 29 mai, şapte reprezentanţi ai sătenilor s-au întâlnit
cu prefectul de Hunedoara, Pompiliu Budulan. După întrevederea de la Prefectură,
consilierul din Pojoga, Marin Iacob, a fost dat în judecată de Hugo Mosser (dosar nr.
4964/1997, Judecătoria Deva), din pricina protestului care poartă semnătura sa, alături
de alte 47.
Arendaşul francez i-a ameninţat pe ţărani cu pistolul. În primăvara lui 1996, ţăranii
din Pojoga au început să dea pământul în arendă investitorului "francez". Acesta le-a
159
promis că le va da câte 600 kilograme de grâu sau porumb la hectar, ori
contravaloarea acestor produse la preţul pieţei. În primul an Mosser a plătit cu târâita,
iar în următorii doi ani n-a mai dat nici un ban. Supăraţi ca au fost traşi în piept,
ţăranii l-au dat în judecată pe "francez" cu scopul de a-şi reprimi pământurile. Hugo
Mosser, înfuriat de "obrăznicia" acestora, sub motivul că i-ar fi fost furată o parte din
recolta de porumb de pe câmp, s-a apucat, de unul singur, să percheziţioneze casele
sătenilor. Astfel, au fost verificate podurile lui Ştefan Ursu, Vilmoş Muntean, Traian
Bendei şi alţii, în timpul controlului, "francezul" a omorât porcul lui Silviu Balet, a
lovit o vacă cu o lance şi a călcat cu autoturismul său, marca Toyota, câteva gâşte.
Hugo Mosser a început să-i ameninţe pe oameni cu vestita sa lance şi cu un pistol cu
aer comprimat. Tinându-se de promisiune, i-a intimidat cu pistolul pe ţăranii
Gheorghe Cojon, Aurel Stuparu şi Floare Butaş. "Arendaşul" i-a mai atacat şi bruscat
pe soţii Slăviţă, iar copilul lor a fost sechestrat pentru că vaca familiei a intrat pe
tarlalele sale.
După ce H. Mosser a luat în arendă suprafeţele de teren agricol, a început să are
inclusiv drumurile de acces stabilite de Comisia Fondului Funciar, cunoscute încă de
dinaintea colectivizării. El a arat şi canalele pentru scurgerea apelor, a rupt cu
tractorul porţile de la intrarea în ţarină şi a distrus cu plugul culturile sătenilor
însămânţate cu porumb şi grâu.
Instituţiile abilitate sunt surde la plângerile sătenilor. Sătenii s-au adresat tuturor
instituţiilor statului care ar fi putut să-i ajute să scape de arendaşul francez: Primăria
din Zam, Prefectura judeţului Hunedoara, Poliţia, Ambasada Republicii Franceze la
Bucureşti. Degeaba! În interesul comunităţii din Pojoga au intervenit doar nişte
senatori P.D.S.R., care s-au adresat în mod oficial Ambasadei Franceze. Ei au discutat
şi cu Hugo Mosser. Tot degeaba! "Până acum conflictul este departe de a fi stins -
scria în noiembrie 1998 ziarul Ziua -, sătenii stând cu frica-n sân şi ferindu-se zi şi
noapte de furia "investitorului străin". Ţăranii au ameninţat că se vor răscula
împotriva lui Mosser dacă autorităţile nu vor accepta să-i ajute."
Din punctul nostru de vedere, evreul "francez" Mosser este un pionier al noilor
arendaşi în România. Până acum, însă, acest nou tip de colonist-arendaş nu avea şi
proprietatea pământul, ţăranii (din Pojoga, bunăoară) fiind încă stăpânii fostei
Cooperative Agricole de Producţie, dar după anul 2003 această situaţie se
preconizează a fi schimbată. Terenurile vor putea fi cumpărate de "investitorii străini",
iar ţăranii români, cărora nici când erau proprietari nu li se făcea dreptate, vor putea fi
la totalul bun plac al noilor stăpâni.
Sionistul Alfred Moses şi spolierea agriculturii româneşti. "Un proiect american ce
urma sa pună agricultura României pe roate s-a transformat într-o afacere profitabilă
pentru rechinii internaţionali" - supratitra cotidianul Ziua afacerea pusă la cale de
ambasadorul evreu al S.U.A. la Bucureşti, Alfred Moses.
La data când România a intrat în colimatorul "rechinilor internaţionali" firma
"americană" (de fapt evreiască) implicată, Transchemical Corporation, contribuise
deja la deposedarea Ucrainei de 70 de milioane de dolari, iar Kaplan, şeful companiei,
spera să repete scenariul la Bucureşti, motiv pentru care ambasadorul american Alfred
Moses s-a mobilizat să bage "afacerea" pe gâtul guvernului român, în timp ce
160
Ministerul Agriculturii afla abia după jumătate de an în ce constă proiectul aprobat,
iar funcţionarii statului nu s-au obosit nici măcar să verifice trecutul companiei.
Totul începuse foarte bine. Era vorba de o "afacere colosală" pentru statul român (?!).
După un "complex studiu de fezabilitate", cu începere din anul 1990, două dintre cele
mai importante concerne din S.U.A. şi din lume în domeniul produselor agricole fac o
propunere României... Aceeaşi Românie care era odată denumită "grânarul Europei".
Chipurile, după 50 de ani ţara noastră putea să-şi reia locul binemeritat pe piaţa
cerealieră mondială. Concret: companiile americane J.I. Case şi Valmont Industries
concep un proiect ce trebuia să ducă la modernizarea şi ridicarea agriculturii
româneşti la standardele occidentale. În derularea afacerii urma să se asocieze atât
gigantul Cargill, care are o cifră anuală de afaceri de 65 miliarde de dolari S.U.A., cât
şi Pioneer International, important furnizor de cereale. Firmele Case şi Valmont
urmau să livreze României echipament şi utilaje "de ultima oră" pentru producţia
agricolă. Cargill trebuia să construiască silozuri şi facilităţi portuare, iar compania
Pioneer să furnizeze suplimentarul de grăunţe necesar. Citibank, bancă americană
evreiască, oferea, pentru plata de către români a "companiilor americane", un credit
garantat de statul român în valoare de 157,3 milioane dolari, dintre care 134
rambursabili în 7 ani, iar 23,3 milioane în 3 ani. "Avantajul" României ar fi putut
consta şi în faptul că această sumă putea fi plătită în produse cerealiere. Echipamentul
furnizat urma să acopere necesarul mecanizat pentru aproximativ 350.000 de ha,
inclusiv irigarea a 22% din această suprafaţă. Potenţialul estimat: un milion de tone de
cereale pe an la export. Profitul estimativ al întreprinzătorilor particulari români ce
urmau să beneficieze de program: 300 de milioane de dolari. "Dar mirosul profitului
se pare că a atras şi muştele la oala de lapte", anticipa ziarul Ziua.
"Americanii" lui Moses aşteptau Guvernul Ciorbea ca pe pâinea caldă. Punerea în
practică a gheşeftului evreo-american a luat ceva timp. Reprezentanţi ai firmelor Case
şi Valmont încercaseră de-a lungul mai multor guvernări să-şi pună în aplicare
planurile. De fiecare dată s-au izbit de reţinerile unor factori de decizie români,
catalogaţi ca fiecare dată ca "neo-comunişti". Cu totul altceva se aştepta de la
"guvernul Ciorbea", rezultat în urma victoriei Convenţiei Democrate din noiembrie
1996.
Pe l februarie 1997, reprezentanţii companiilor americane i-au prezentat secretarului
general al guvernului, Remus Opriş, proiectul pentru agricultura românească, modul
de derulare şi "avantajele" acestuia. După un număr impresionant de întâlniri cu
oficiali ai guvernului român de la toate nivele posibile, apoi cu reprezentanţi de la
Uzina Tractorul - Braşov, până la preşedintele României, Emil Constantinescu, pe 7
aprilie, cu fast şi trâmbiţe, are loc la sediul guvernului semnarea contractelor (din
partea americană au participat Jeremy Lamb, preşedintele Case pe Europa, şi Richard
Berkland, vicepreşedintele Valmont International). În ultimul moment, însă, secretarul
de stat în Ministerul Finanţelor, Mircea Ionuţ Costea (cumnatul ambasadorului
României în S.U.A. la acea data, "mondialistul" Mircea Geoană), invocă o procedură
legislativă care nu permitea momentan derularea contractului de către ministrul
Finanţelor, ridicându-i astfel mingea la fileu omologului în România al cumnatului
său, ambasadorului evreu Alfred Moses. Vom vedea cum!
Oricum, ministrul Agriculturii, Dinu Gavrilescu, considera despre contract la acel
moment că reprezintă "cel mai important acord semnat de Guvernul României pentru
161
sprijinirea agriculturii începând din decembrie 1989". Primul ministru, Victor
Ciorbea, declara la rândul său: "acordul este un model exemplar care ar trebui urmat
şi de celelalte sectoare economice". "Şi cu asta gata - avea să scrie la rândul său
Mircea Toma în săptămânalul Caţavencu. Gata, adică nu s-a mai întâmplat nimic. Şi
asta pentru că ultima hârtiucă, mică dar importantă, cea prin care Ministerul
Finanţelor confirma garantarea creditului, n-a mai fost semnată. Cei de la Case au
crezut că halucinează. Au transmis zeci de scrisori, s-au mai întâlnit de câteva ori, în
Bucureşti şi în S.U.A., cu Victoraş (Ciorbea), dar în afara de promisiuni n-au mai
văzut nimic. Asta până când au aflat crudul adevăr." Acela că deşi afacerea se derula
de către o bancă evreiască, Citibank, interesată de profitul asigurat de dobânzi şi de
garanţiile statului român, artizanul afacerii şi reprezentantul S.U.A. în România,
ambasadorul evreu Alfred Moses trebuia să îşi mai introducă la câştig şi câţiva
apropiaţi coreligionari, care să îi asigure şi comisionul personal, firma evreului Ian
Kaplan, Transchemical Corporation. Formal, perfectarea contractului s-a amânat până
după următoarea întâlnire a Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de
Comerţ Exterior, pe 15 mai 1997, ceea ce, de fapt, a reprezentat un aranjament al
cumnatului lui Mircea Geoană, al infatuatului preşedinte Emil Constantinescu şi al
evreului sionist Alfred Moses.
Alfred Moses îşi bagă coada, scria Ziua: Amânarea este însă, în fapt, rezultatul unor
manevre de culise. Apare în scenă acelaşi personaj care a făcut campanie, indirect,
P.D.S.R.-ului şi lui Ion Iliescu, prin obstrucţionarea unor organizaţii americane "pro-
democratice". Acelaşi personaj care a spus că dacă nu concesionăm Hotelul Bucureşti
nu vom intra în NATO. Recunoaşteţi personajul? Este chiar reprezentantul S.U.A. în
România, "Excelenţa Sa" ambasadorul Alfred Moses. Este vorba chiar de acelaşi
Alfred Moses care, la încheierea contractului dintre Case, Valmont şi statul român,
afirma ipocrit că aceste companii aduc "o substanţială contribuţie americană la
dezvoltarea productivităţii agricole româneşti". Ce face Moses? Aduce pe tapetul din
cabinetul primului-ministru Ciorbea o altă companie americană, dar care nu se ocupa
în mod special de producerea unor utilaje agricole, ci mai mult de intermedieri
(brokering). Pe numele ei: Transchemical Corporation condusă de tatăl (Ian
Kaplan) şi fiii. Ce este Transchem şi ce vrea ea? Bani, evident! Dar bani cu orice preţ!
Corporaţia, cu un impozant sediu în Miami (Florida), s-a mai ocupat de o afacere în
domeniul agriculturii - oarecum similară în declaraţii - cu cea din România. Anul:
1992. Locul: Ucraina. Afacerea ucraineană a prejudiciat chiar şi guvernul federal
american, care era într-un final obligat să ramburseze împrumutul garantat, cu 70
milioane de dolari".
*
Afacerea Kaplan - Ucraina: simplă şi extrem de mănoasă, dar nu în holde.
Operaţiunea "Kaplan-Ucraina" este similară prin "modus operandi" cu cea iniţiată în
România. Tot ambasadorul american, deci reprezentantul S.U.A. al administraţiei
democrate şi, în ultimă instanţă, al Casei Albe, este cel care "a comandat" afacerea în
Ucraina. Acesta plasează firma evreiască Transchemical Corp. guvernului de la Kiev.
Kaplan, împreună cu Zeneca Inc., o companie furnizoare de grăunţe, promiteau
modernizarea sectorului agricol (de stat, la acea vreme). Aceeaşi bancă evreiască
Citibank a oferit împrumutul de 70 milioane de dolari, garantat de Exim Bank (bancă
de stat americană) şi, finalmente, de guvernul Ucrainean. Toată întreprinderea s-a
dovedit a fi, pentru ucraineni, un fiasco total.
162
Incredibila situaţie, care a dus la o gaură de 70 de milioane de dolari în buzunarele
contribuabililor americani şi la pierderea reputaţiei Statelor Unite în zonă, a
determinat prestigiosul cotidian New York Times să-şi trimită reporterii la faţa
locului. Vă prezentăm o sinteză a anchetei amănunţite efectuate de ziariştii americani.
The New York Times: "Când o companie americană s-a aventurat în Ucraina, anul
trecut, cu o afacere de 70 de milioane de dolari în grăunţe, erbicide şi utilaje agricole
performante, faptul a fost apreciat atât în Ucraina cât şi la Washington drept un vot
istoric de încredere în această naţiune aflată în plină transformare şi un model de
cooperare între companiile americane şi fostele ţări comuniste. Dar, după un an,
afacerea pare să fie un model de cu totul alt gen: o situaţie jenantă în care companiile
americane au profitat de o ţară aflată în vâltoare, pentru a-şi deşerta seminţele de
proastă calitate, care în nici un caz nu ar fi putut aduce vreun profit dacă ar fi fost
vândute în Statele Unite".
"Este o pagină neagră" - consideră David Sweere, preşedintele comitetului agricol al
Camerei de Comerţ Americane din Ucraina. "Ucrainenii şi-au pierdut respectul faţă de
noi, din cauza unor afaceri de acest fel. Da, noi, în Occident, credem în câştigul
comercial. Dar dacă acesta este singurul nostru scop, atunci acest lucru s-a petrecut
aici". Ce s-a întâmplat? "Unele ferme au plantat seminţele, dar nu a crescut nimic.
Cele mai multe combine au rămas, ruginite, în depozite. Aceasta în timp ce compania
americană furnizoare şi cea care a intermediat afacerea au fost deja plătite. Iar Ucraina
se chinuie să plătească cele 70 de milioane de dolari către Citibank, care a finanţat
afacerea. Dacă Ucraina nu va putea plăti creditul, va trebui să-l achite Eximbank, care
a garantat împrumutul, un cost suportat în ultimă instanţă de către contribuabilul
american."
În loc de 1.000.000 de tone de porumb, pe câmpuri de abia s-au iţit 10.000. Cine sunt
însă "marii întreprinzători" evrei? Aflăm tot din The New York Times: "Zeneca Inc",
o companie de produse agricole din Wilmington, statul Delaware (stat paradis
financiar în care, în S.U.A., sunt înfiinţate firmele off-shore, adică adevărate cutii
poştale; tot aici a fost înfiinţată o firmă off-shore pentru o altă afacere susţinută în
România de Alfred Moses, «afacerea Dracula», respectiv preluarea fabricii de avioane
I.A.R. Ghimbav), şi - obiectul atenţiei noastre - Transchemical Corp. Ce au promis
respectivii investitori vecinei noastre, Ucraina? Produsele americane ar fi trebuit să
ducă la o recoltă de cel puţin un milion de tone de porumb, care ar fi permis Ucrainei
plata utilajelor şi a grăunţelor într-un an. Deci: 70 de milioane de dolari. Dar rezultatul
a fost de doar 10.000 de tone, evaluate de guvernul ucrainean la numai 850.000 de
dolari! O diferenţă impresionantă.
Explicaţiile au fost controversate şi controversante. "Le-am dat tot ce-am avut mai
bun", a declarat cu ipocrizie Karl Sherman, unul dintre avocaţii evrei ai firmei Zeneca,
care este o subsidiară a Grupului Zeneca Ltd., din Marea Britanie, la rândul său o
parte a mastodontului Imperial Chemical Industries PLC, corporaţie transnaţională.
Însă, conform investigaţiilor efectuate, unele dintre seminţele livrate erau foarte
mucegăite deoarece zăcuseră bine de tot în hambarele de peste ocean. Ian Kaplan, cel
implicat în coordonarea afacerii prin compania sa familială Transchemical
Corporation, a considerat că era o afacere de "câştig la câştig pentru toată lumea".
Transchem ar fi primit, conform documentelor furnizate de Zeneca, un comision de
800.000 de dolari plus un procentaj major din vânzarea combinelor. Numai din
163
intermedierea vânzării combinelor, Transchem şi Zeneca au scos din Ucraina un profit
estimat la 10 milioane de dolari. Cum? Foarte simplu. "Marii întreprinzători"
americani au vândut Ucrainei 200 de combine la preţul de 143.000 de dolari bucata.
Dar Kaplan le-a cumpărat de la companiile specializate Deere & Co şi chiar J.I. Case,
cu 90.000 de dolari bucata! Declaraţia lui Kaplan: "Suntem în afaceri, iar scopul
nostru era să scoatem profit. Nu suntem organizaţie caritabilă!" Ar avea dreptate dacă
afacerile lor nu ar fi fost impuse statelor est-europene de către ambasadorii S.U.A. în
acele ţări. Ministerul de Finanţe ucrainean a ordonat procuraturii o investigaţie asupra
tranzacţiei. Conform rezultatelor anchetei întreprinse de guvernul Ucrainei, doar
10.567 de tone de porumb au rezultat din seminţele livrate de Zeneca şi Kaplan, deci
mai puţin de o tonă pe acru, faţă de 20 de tone, obţinute după această experienţă
nefericită, când ucrainenii au apelat la ajutorul unei alte companii, Pioneer
International Inc. Cu seminţele rămase de la evreii de la Transchem şi Zeneca
ucrainenii au încercat să mai însămânţeze 230 de acri. Nu a răsărit nimic!
Noile ţinte din colimatorul "transnaţionalelor": Rusia şi România. Pentru a-şi face
mendrele mai bine în ţară, Kaplan a creat o organizaţie teritorială, "joinventure"
intitulată Trans Agro. Un aspect surprinzător pentru redactorii de la New York Times
a fost şi faptul că prin hârţogăriile oficiale s-au "pierdut" cinci jeep-uri Grand
Cherokees şi cinci Chevrolet Lumina (şpăgi pentru oficialii ucraineni). Reporterii de
la New York Times au mai reuşit să afle, dintr-un memorandum confidenţial al
firmelor evreieşti în cauză, că ţintele predilecte ale acestora (stabilite încă din 1992!)
erau Ucraina, Rusia şi România! De ce? Pentru că sunt cele mai "pretabile unui profit
major".
Moses a promis lobby evreiesc pro-NATO, conchide ziarul Ziua despre implicarea
acestuia în traficul de influenţă politic practicat în România în numele Statelor Unite
ale Americii, dar în folosul bănesc al evreimii mondiale.
Astfel, Alfred Moses a promis guvernului român - care în acea perioadă se afla în
plină campanie exacerbată pro-NATO - sprijinul lobby-ului evreiesc din S.U.A.
pentru admiterea României în Alianţa militară. De altfel, în vizita sa în S.U.A.,
primul-ministru român Victor Ciorbea a fost învârtit mai peste tot de către sforile trase
de Alfred Moses în avans. La baza Transchem din Miami s-a deplasat într-o zi de vară
nimeni altul decât secretarul de stat din ministerul Finanţelor Mircea Ionuţ Costea (cel
care blocase comandat perfectarea contractului la 7 aprilie 1997, împreună cu
cumnatul său, nimeni altul decât ambasadorul României în S.U.A., Mircea Geoană. În
Florida se pare că au fost extrem de impresionaţi prin petreceri fastuoase pe iahturile
companiei. Ce se întâmpla în ţară, însă? O încălcare grosolană a protocolului şi
cuvântului primului ministru al României.
"În iunie, preşedintele Case, Steve Lamb, este informat brusc că afacerea se taie, pur
şi simplu, în două: 80 de milioane pentru produsele furnizate de Case şi 80 de
milioane pentru Transchem. La aflarea veştii, Lamb se urcă în avion şi zboară imediat
la Bucureşti. Aici se întâlneşte cu Victor Ciorbea şi Alfred Moses la Palatul Victoria.
O sursă din interiorul cabinetului Ciorbea ne-a relevat ce s-a întâmplat la aceasta
memorabilă întâlnire, întrebat de ce şi-a schimbat promisiunea iniţială, Victor Ciorbea
ar fi arătat cu degetul la Alfred Moses şi ar fi spus copilăreşte că amabasadorul S.U.A.
este cel care a făcut trăznaia, respectiv şi-a impus decizia. Prin această intervenţie
inimaginabilă, Alfred Moses se face vinovat de încălcarea oricăror uzanţe
164
diplomatice. Dar, chipurile, noua întorsătură n-ar constitui nici o problemă în
derularea proiectului iniţial, după considerentele Transchem. Kaplanii promit să
cumpere chiar de la Case utilajele care ar urma apoi să le revândă României. Profit:
Kaplan & Comp. Chiar şi după eliminarea sa de pe scena diplomatica romanească, în
august 1997, Alfred Moses revine la Bucureşti cu amicii săi, Kaplanii, pentru a-şi
perfecta condicuţele. Din această afacere de brokering, Kaplan, dacă respectă
scenariul din Ucraina, ar putea să scoată un profit de 10 milioane de dolari. Dacă îl
îmbunătăţeşte, chiar şi mai mult." (cotidianul Ziua 28.01.1999)
Micea Toma, în săptămânalul Academia Caţavencu, comenta astfel evenimentul: "Pe
dl. Alfred Moses îl prevenim de la bun început să nu ne ia, aşa cum face atunci când
este atacat, drept antisemiţi, atunci antisemită este şi legea americană, care interzice
propriilor ambasadori să se amestece în tranzacţiile comerciale. Iar ceea ce se
bănuieşte că a comis dl. Moses în acest caz nu este promovare a unei firme americane
pe piaţa românească, ci promovare a unei firme americane [evreieşti] în detrimentul
altei firme americane, ceea ce se numeşte - he, he - sforărie"... "E verosimilă istoria -
continuă Mircea Toma -care ne-a fost şoptită la Cotroceni, că fostul ambasador
[Moses] l-a vizitat pe fanul NATO Emil [Constantinescu, preşedintele României la
acea dată], cu un grup de americani interesaţi în proiecte în agricultură, care ar fi avut,
totodată, excelente relaţii de coridor cu diverşi politicieni americani... Dar să nu
credeţi că Moses e omul care să mizeze doar pe un preşedinte... Aşa că s-a îngrijit şi
de articularea unei reţele de tehnicieni indispensabili reuşitei operaţiunii, în agenda
domniei sale apar dl. Mircea Geoană, ambasadorul nostru la Washington, şi cumnatul
acestuia, dl. Ionuţ Mircea Costea, fascinant personaj arahnoidian. Domnia sa este [era,
deoarece în prezent, şi după afacerea cu Eurobondurile, afacere derulată cu alt evreu,
Dan Fischer, a cam părăsit România - n.n.] preşedintele Consiliului Interministerial,
organism care verifică documentaţia proiectelor cu credit extern şi propune
Ministerului Finanţelor acordarea garanţiei guvernamentale; odată obţinut acest acord
la nivelul Consiliului, dl. Ionuţ M. Costea avansează documentaţia secretarului de stat
responsabil cu creditele externe de la Ministerul Finanţelor, respectiv d-lui Ionuţ
Mircea Costea. Genial, nu ? Orice proiect trece de două ori pe la acelaşi nene. Care n-
a semnat de tot atâtea ori contractul cu Case, aşteptând cuviincios să li se facă loc şi
finilor [evrei ai] lui Moses." Profitul estimat: de 2 miliarde de dolari în cinci ani, în
timp ce Transchem rămâne un intermediar. "Asta înseamnă că vor cumpăra maşini
agricole pe care ni le vor revinde cu un comision la care-i obligă tradiţia familiei (cam
20%). Deci, oricum o iei, afacerea cu ei iese mai scumpă..." (Academia Caţavencu)
"Noi, aşa golani cum suntem, parcă nu ne-am fi făcut de rahat ca [primul-ministru
Victor Ciorbea - conchidea Mircea Toma]. Să spargi un contract semnat pentru 160
milioane de dolari cu un grup de firme serioase ca să le faci damblaua lui Emil şi
Moses şi să trânteşti un cadou de 80 de milioane de dolari unor intermediari [evrei],
fie ei isteţi şi eficienţi, este simultan o prostie şi o mârlănie. Avem pământ pentru toţi
americanii. Şi dacă n-avem bani pentru garanţii, să stea frumuşel la coadă, că şi noi i-
am aşteptat 50 de ani".
Statul român garantează creditul. Pe 4 noiembrie 1997, Monitorul Oficial al României
publică, după lungi întârzieri, "Hotărârea Guvernului României privind autorizarea
Regiei Autonome a îmbunătăţirilor Funciare (R.A.I.F.) pentru achiziţionarea unor
pachete agricole, a Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ
Exterior pentru aprobarea garantării creditului extern şi Ministerul Finanţelor de a
garanta creditul în numele statului." Prin această Hotărâre se autorizează R.A.I.F. să
165
achiziţioneze "în cadrul Proiectului agricol român" (ce defineşte corporaţiile Case şi
Valmont) şi al Proiectului "ROM AG '98" (ce defineşte firma 100% evreiască
Transchem), pachete agricole, tehnologii şi servicii. Alegerea acestui nume pentru
Transchem este o altă diversiune, deoarece proiectul companiilor Case şi Valmont era
deja cunoscut în teritoriu drept "ROM-AGRA". Practic, prin această Hotărâre de
Guvern, se aprobă garantarea integrală a creditului extern în valoare de 160 milioane
de dolari S.U.A., fără a se specifica însă diviziunea contractelor celor două părţi
distincte. Ministrul agriculturii, Dinu Gavrilescu, a trimis în ţară diverse adrese către
şefii Direcţiilor Generale pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (D.G.A.A.). Prin
acestea, directorii D.G.A.A. din teritoriu sunt încunoştinţaţi - de abia acum - de oferta
elaborată de către Transchem, fără a fi consultaţi. Este anunţată şi proxima semnare,
de către fiecare direcţie, a contractelor cu Transchem, la sfârşitul lunii ianuarie 1998.
Howard Kaplan, unul dintre fiii lui Kaplan, s-a şi deplasat urgent la Bucureşti,
vânându-l pentru semnătură pe noul ministru de Finanţe, Daniel Dăianu. Pe 13
ianuarie 1998, Export-Import Bank of United States (adică Eximbank) a aprobat
prima tranşă a împrumutului de 160 milioane de dolari, în valoare de 70 milioane,
efectuată de către banca americană evreiască Citibank International. Compania
nominalizată, tot evreiască: Transchem Finance and Trude Corporation. Garant:
România, prin Ministerul de Finanţe, adică bugetul statului suportat de cetăţenii
români.
166
MOSSAD-ul şi tehnica militară Românească
O mare parte din industria de armament românească a fost sistematic distrusă după
1989 în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a fost acaparată de oamenii de
afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine cunoscut, acela că cei mai mari
traficanţi de armament din lume sunt evreii, respectiv cetăţenii israelieni. Recentul caz
Şimon Naor din România o demonstrează cu prisosinţă. După anul 1989, importurile
româneşti de tehnică militară prin evrei nu au mers doar pe relaţia cu Israelul. Şi alte
mari afaceri, precum afacerea Dracula-Bell Helicopters - IAR Chimbav Braşov (care
era să ne coste aproape trei miliarde de dolari americani), deşi veneau din S.U.A., au
fost intermediate de politicieni şi afacerişti evrei, precum se va vedea.
În privinţa acaparării României ca piaţă de trafic şi de desfacere a industriei militare
israeliene, o activitate excepţională a avut-o serviciul secret extern al Israelului,
Mossad-ul. În urmă cu mai mulţi ani, remarcabilul analist (specialist în servicii
secrete) George Dora, semnala în periodicul la care semna acum vreo 7 ani, că
prăbuşirea avioanelor militare româneşti, respectiv a MIG-urile ce cădeau ca muştele,
are legătură cu activitatea de sabotaj organizată de Mossad pentru a determina ca în
întreaga aviaţie militară românească să fie implementat sistemul de ghidaj electronic
ŞOCAT, aparţinând firmei israeliene Elbit System Ltd.
În afară de faptul că, într-adevăr, sistemul ŞOCAT este în prezent introdus în toată
tehnica militară aeropurtată românească (cu majora contribuţie a fostului ministru al
apărării româneşti, evreul mason Victor Babiuc), dacă vizităm situl de internet al Elbit
Israel (www.elbit.com) vom observa că 80% din afacerile acestei firme au în obiectiv
România. Pe plan intern, majoritatea acestor afaceri au avut caracter infracţional şi s-
au lăsat chiar cu condamnări pentru unii responsabili români (afacerea PUMA/I.A.R.
Ghimbav - elicoptere militare, afacerea AEROSTAR Bacău - avioane militare), dar ele
nu au fost stopate, ci se desfăşoară şi în prezent în favoarea Israelului.
Un alt săptămânal, sub titlul "Scurtă istorie a afacerilor cu recul", prezenta acum
câţiva ani, câteva din "ciudatele" afaceri ale Ministerului Apărării din România, adică
achiziţii din Israel. Le vom cita şi noi:
- Afacerea UZI: câteva mii de pistoale mitralieră importate din Israel pentru
regimentul de gardă. Citat: ,Au fost nişte jucării haioase şi dătătoare de bărbăteşti
simţăminte, dar asta până li s-a epuizat muniţia (nu ştim contra cui). Noroc cu un
magazioner salvator care a descoperit că se potrivesc cartuşele pentru pistoletul
ORIŢA, uitate în depozitele Armatei de prin anii '50";
- Afacerea LANCER: firma Elbit - AEROSTAR ELBA ELECTRONICS s-a
implicat să modernizeze aparatura de bord a "sănătoaselor noastre MIG-21. După
negocierile din '91-'92... contractul a intrat în derulare, înviorat de cifra de 100
milioane de dolari", plătiţi de români;
- Afacerea SĂGEATA: import de muniţie antitanc de la firma israeliană TAAS,
afacere de câteva zeci de milioane dolari
*
167
Materialul pe care l-am citat (coordonator Cornel Ivanciuc), adaugă:
"Mai numim afacerile "FOCOASE DE PROXIMITATE", "RADARE MARCONI" şi
"APARATURĂ DE VEDERE PE TIMP DE NOAPTE", aproape toate învârtite cu
firme din Israel. Ba, ca să mai adăugăm un moţ caschetei, vom preciza ca şi firma Bell
Helicopters (afacerea DRACULA) a fost adusă tot via Israel... Prin 1991, generalii
Cioflină, Mincu şi colonelul Grigore, păstoriţi de Vasile Ionel, au reuşit să izoleze
armata română, contractând pentru S.T.A.R. (Sistemul de Transmisiuni al Armatei
Române) produsele în standard Eurocom ale firmei MARCONI. În Europa, de aceeaşi
dotare mai beneficiază o regiune militară din Austria şi fix un canton din Elveţia.
Comision... un milion USD. Caietul de Sarcini (al M.Ap.N.) definea cu precizie un
sistem total diferit de cel oferit de MARCONI; cu toate acestea nici una dintre firmele
care au respectat condiţiile tehnice solicitate: ALCATEL, ERICSSON, MOTOROLA
şi TELRAD... nu a fost apreciată la încheierea contractului.
Ei bine, de toate aceste afaceri, şi încă altele, se leagă numele unui mic grup de
destoinici comersanţi [precum]: colonelul Toma - fost director de importuri pe «relaţia
Israel», mutat după 1992 ca director general la ROMTEHNICA (Regia de Stat ce
asigura toate afacerile Ministerului Apărării din România)... Şi, în sfârşit, dar deloc
neimportant, Mihai Burlacu, fost secretar de stat pe vremea lui Ceauşescu, devenit
după ciuntirea din decembrie [1989], director general al Institutului de Proiectări 0111
al M.Ap.N. N-am putea să vă spunem ce poziţie mai are astăzi, ştim doar că are un
sediu în vecinătatea guvernului şi că prin mijlocirea sa se poate comunica uşor cu
firme din Israel. Că veni vorba de poporul ales, nu-ş' cum se făcu, dar şi acesta şi-a
ales în conducerea firmei ELBIT [SYSTEM] un domn Ciubotaru. Luaţi acum şi
număraţi: nu sunt mai mult de 10 cei care au hotărât - până în 1996 - ce să cumpărăm
pentru armăţica noastră degrab privitoare spre NATO. Ce modificări de cadre credeţi
că s-au petrecut în acest club select şi bine ferecat după venirea Emilului [preşedintele
Emil Constantinescu]?"
Nu putem conchide decât că numirea colonelului Toma în fruntea regiei armatei
române, Romtehnica, fost director de importuri pe "Direcţia Israel" în vremea lui
Ceauşescu, se datorează mai degrabă Mossad-ului, prin agenţii săi infiltraţi în
guvernul român. Unul dintre cei mai importanţi pioni guvernamentali direct
responsabili de aceste acţiuni este masonul Victor Babiuc, fost ministru al apărării
României, al cărui nume de cod printre agenţii SPP era chiar Mossadiuc, şi care se
numără printre oamenii de legătură ai ofiţerului israelian Shimon Nahor (cel inculpat
pentru trafic de arme).
Despre modul cum serviciul secret al spionajului israelian are obiceiul de a se implica
în desemnarea miniştrilor apărării altor ţări, este semnificativ celebrul episod, relativ
recent, din războiul cu Siria al Israelului. Astfel, Mossad-ul a reuşit la un moment dat
să schimbe identitatea şi biografia unui evreu sirian, pe care îl recrutase ca agent, şi
astfel l-a propulsat până în funcţia de ministru al apărării al Siriei. De pe poziţia de şef
al armatei siriene, acesta a transmis Israelului toate informaţiile "de front" în
momentul declanşării ofensivei Siriei asupra acestuia.
Evident că ofensiva siriană a fost un fiasco, iar Israelul şi-a lărgit teritoriile chiar.
168
Îi vom reda însă cuvântul specialistului George Dora, care în 1998, sub titlul
Interesele strategice israeliene decid în Iugoslavia, relata că în urma unor tratative
secrete dintre Turcia şi Israel s-a încheiat o axă strategică Ierusalim-Ankara, care
reprezintă o alianţa militară cu caracter ofensiv, îndreptată împotriva refacerii sferei
de influenţă a Rusiei în Estul Europei şi în Balcani. Pentru atingerea acestor
deziderate, politicienii şi staff-ul serviciilor secrete din Israel şi Turcia au declanşat o
adevărată ofensivă în scopul fărâmiţării statelor naţionale din Balcani, prima victimă
fiind fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia.
În paralel, cu acordul tacit al S.U.A. şi al Germaniei, se acţionează împotriva
României, pentru obţinerea autonomiei Ardealului. Totuşi, în concepţia serviciilor
secrete din cele doua ţări menţionate, în acest acord (axa strategică Ierusalim-Ankara)
urma să fie inclus şi Bucureştiul.
În ceea ce priveşte România, Israelul era interesat atât de porturile strategice de la
Marea Neagră (fie chiar şi pentru trupele americane), cât şi de viitorul spaţiu de
complementaritate al Transilvaniei. Anihilarea unei posibile alianţe ortodoxe,
cuprinzând Rusia, Grecia, România, Bulgaria, Serbia, se află de asemenea pe unul
dintre primele locuri în planurile serviciilor secrete ale Israelului, cu binecuvântarea
S.U.A. şi a Germaniei.
"În domeniul militar - scria G. Dora -, semnalăm cooperarea româno-israeliană în
ceea ce priveşte transformarea a 40 de elicoptere I.A.R. Puma în configuraţie de atac.
Acestui contract în valoare de peste 100 de milioane dolari, executat de firma
israeliană Elbit, i se va adăuga un nou aranjament privind modernizarea în totalitate a
celor 200 de avioane MIG 22 româneşti. Dependenţa industriei româneşti de apărare
şi a înzestrării armatei faţa de Israel este un lucru ascuns de actuala guvernare opiniei
publice... Poziţia anti-constituţională a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
(C.S.A.T.), de a pune practic România în stare de război cu Republica Iugoslavia sub
acoperirea unei misiuni umanitare, nu este atât o cedare în faţa presiunilor N.A.T.O.,
ci reprezintă subordonarea conducerii de la Bucureşti intereselor strategice ale
Israelului în Balcani."
Tot aşa se întâmplă şi în anul 2003 când, înainte de a exista o acţiune militară a
NATO împotriva Irakului, înainte de a exista o rezoluţie ONU care să aprobe
declanşare războiului, guvernarea Iliescu-Năstase bagă România în război alături de
S.U.A., sfidând Uniunea Europeană chiar, în folosul real al... Israelului, care
acţionează din răsputeri ca puterea Irakiană să fie distrusă.
Care este însă fiasco-ul din industria de apărare a României?
La sfârşitul anului 2001 în industria de apărare românească mai lucrau cca. 45.000 de
salariaţi, iar Ministerul Industriei şi Resurselor anunţa în ianuarie 2002 că urmează
importante disponibilizări de personal din această ramură, numărul total de salariaţi
din industria militară urmând să rămână de numai 19.000 de oameni. Motivarea
măsurii, conform ministerului român al industriei: "Numărul de persoane angajate în
unităţile din industria de apărare a fost stabilit în acord cu nevoile strategice ale
României", ori acestea ne-au fost stabilite şi impuse de "Parteneriatul" cu NATO şi de
forurile internaţionale occidentale.
169
Chiar din ianuarie 2002 au avut loc mari disponibilizări de personal din industria de
armament românească. Cu această ocazia presa centrală din România a dezvăluit
procedurile diabolice prin care a fost distrusă o întreagă ramură a economiei naţionale.
Iată faptele! În cei 12 ani de "tranziţie", cu începere din anul 1990, România a devenit
din mare exportator de armament un mic producător, valoarea exporturilor sale
reducându-se de la 750 milioane de dolari în 1989, la numai 31 milioane de dolari în
anul 2001. O importantă cauză a acestui dezastru, este situaţia creată de cele două
companii româneşti de stat - Romtehnica şi Romarm - care s-au concurat reciproc la
licitaţiile internaţionale. Au existat chiar situaţii când cele două companii româneşti
au licitat separat, oferind la vânzare aceleaşi produse, fabricate de aceeaşi uzină
românească. Dintre aceste faultări reciproce între români nu au avut de câştigat decât
străinii. Bulgarii, de exemplu, au ajuns pe locul cinci în lume în topul exportatorilor
de arme şi muniţie, chiar dacă în 1989 nici nu figurau în acest clasament, în timp ce
România ocupa chiar locul cinci, iar acum a ajuns pe locul 80 şi se află în cădere
liberă. Aproape toate pieţele de desfacere ale armamentului românesc au fost pierdute
deoarece miniştrii români ai Apărării au renunţat de bunăvoie la ele, respectând
întocmai condiţiile impuse de NATO şi Comunitatea Europeană, adică s-a renunţat la
exporturile de armament de tip sovietic cu mare desfacere până atunci în Asia (India,
Pakistan) şi Egipt. Astfel, fabrica de armament Tohan Zărneşti şi-a pierdut pieţele de
desfacere pentru focoasele de rachete, pentru rachetele de fregate şi pentru piesele de
artilerie. Adaptarea industriei militare româneşti la standardele NATO s-a dovedit a fi
dezastruoasă. Exemplu: Uzina Mecanică Sadu s-a retehnologizat pentru cartuşele
compatibile NATO, având o capacitate de producţie zilnică de cinci milioane de
cartuşe, dar această producţie reprezintă exact numărul total de cartuşe ce l-a exportat
în întreg anul 2001.
170
BELL HELICOPTERS, RULETÃ A AFACERILOR
EVREIESTI
În cadrul "democraţiei americane", slujba de ambasador al Statelor Unite ale Americii
este, fie răsplata preşedintelui nou ales al S.U.A. pentru unii dintre susţinătorii săi din
campania electorală, fie pur şi simplu este o demnitate cumpărată de cei interesaţi în
a-şi promova interese de grup, preponderent economice, în ţările unde Statele Unite
ale Americii au deschise ambasade.
În privinţa României, preşedintele Comunităţii Evreieşti din New York, Alfred
Moses, totodată membru B'nai B'rith, şi-a cumpărat de două ori această poziţie. Prima
oară pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, iar a doua oară pe vremea lui Ion Iliescu. În
ambele cazuri, motivele sale au fost acelea de promovare a intereselor oligarhiei
evreieşti asupra României, în timpul celui de-al doilea mandat al lui Moses acestea
fiind preponderent economice.
Una dintre afacerile în care Alfred Moses s-a implicat peste măsură, alături de
senatorul american Tom Lantoş, evreu ungur, este aceea de a impune României
cedarea Întreprinderii de Avioane din România de la Ghimbav-Brasov firmei
americane Bell Helicopters-Textron, căreia să îi şi comande 96 de elicoptere Cobra,
rebotezate "Dracula" după dotarea cu sistemul electronic de ghidare israelian Şocat.
Toată afacerea urma să coste România peste 2,5 miliarde de dolari.
Celebrul film al lui Oliver Stone, JFK, a demonstrat cu succes că asasinarea
preşedintelui S.U.A., John F. Kennedy, este legată de interesele C.I.A. şi ale
"complexului industrialo-militar" de declanşare a războiului din Vietnam.
Autorul R. Stich, independent de sursele scenariului lui Stone, în lucrarea sa
Defrauding America (Înşelarea Americii), dezvăluie cum un ofiţer C.I.A. sub
acoperire (cu numele de cod "Pegas") de la Departamentul de Contraspionaj a realizat
o înregistrare audio cu planul de asasinare a preşedintelui Kennedy ce demonstrează
implicarea chiar a C.I.A., în cadrul căreia activa şi el. Conspiratorii înregistraţi
discutând erau Nelson Rockefeller (clanul magnaţilor bancheri), Allen Dulles, Lyndon
Johnson (Texas), George Bush (C.I.A. şi viitor preşedinte al S.U.A.) şi J.Edgar
Hoover (C.I.A.). Prezenţa lui Nelson Rockefeller (din clanul bancherilor evrei
implicaţi în crearea organizaţiilor oligarhice semi-oculte mondialiste, precum
Consiliul Afacerilor Externe, a Grupului Bilderberg şi a Comisiei Trilaterale, toate
controlate în mare măsură de ordinul masonic evreiesc B'nai B'rith) la discuţia cu şefii
C.I.A. ("Central Information Agenties", serviciul secret principal al Statelor Unite,
numit sugestiv de O. Stone şi "Armata Invizibilă a Capitalismului") legat de planul de
asasinare a preşedintelui, denotă fantastica putere şi cinismul fără limite pe care le-a
dobândit, în S.U.A. şi în lume, clica oligarhică a bancherilor evrei.
O secvenţă din filmul lui Oliver Stone arată cum un personaj misterios, total iniţiat în
politica ocultă a S.U.A. ("Domnul X"), îi relatează prim-procurorului S.U.A. că
asasinarea preşedintelui Kennedy a intervenit datorită împotrivirii acestuia de a
declanşa operaţiunile de anvergură din Vietnam, concomitent cu o masivă comandă
de către Pentagon de elicoptere Bell. În urma scandalului declanşat de filmul său, O.
Stone a fost nevoit să-l prezinte public pe realul "Domn X", în persoana colonelul (r)
171
L. Fletcher Prouty, ex-şef al serviciilor secrete ale Pentagonului. Ulterior, colonelul
Prouty a relatat în cartea sa publicată sub acelaşi nume cu filmul lui Stone, JFK,
amănunte privind implicarea uneia dintre cele mai mari bănci evreieşti din S.U.A. în
asasinarea preşedintelui Kennedy, banca First National Boston.
Aceeaşi bancă, redenumită Credit Suisse First Boston, se oferea să acorde mari
împrumuturi României în perioada 1997-1998, când România era condiţionată de
F.M.I. şi Banca Mondială să obţină importante credite private, iar politicienii
americani evrei (tandemul Moses-Lantos) condiţionau intrarea României în blocul
militar NATO de realizarea afacerii cu cele 96 de elicoptere de la firma americană
Bell.
În mod foarte direct, colonelul Prouty demonstrează cum S.U.A. au fost conduse spre
războiul din Vietnam de către "elicopter şi cerinţele sale economico-militare" şi că
aceste cerinţe au fost realizate "prin reorientarea aproape totală a politicii Statelor
Unite în Vietnam la numai câteva zile după moartea preşedintelui". Iată pe scurt tezele
acestui asasinat, în viziunea Stone-Prouty, doi americani reamarcabili.
Kennedy a fost înlăturat prin asasinat, în primul rând pentru că el constituia o
ameninţare pentru sistemul economic instituţionalizat al "USA Inc şi Noua Ordine
Mondială instaurată de aceasta", chiar şi prin politica sa ezitantă faţa de Cuba şi
Vietnam. "Kennedy a subminat nu numai Federal Reserve Board, ci chiar şi C.I.A. şi
meduza cu o mie de capete reprezentată de aceasta. Dar mai presus de toate, el a
subminat ordinea economică mondială a înaltei Cabale şi a complexului său militaro-
industrial, asupra căruia am fost avertizaţi de scrisoarea de adio a [preşedintelui
S.U.A.] Eisenhower" - Oliver Stone, Istoria Secretă a Statelor Unite (1943-1990).
Colonelul (r) L.FIetyher Prouty, ex-înalt ofiţer în cadrul Biroului de Operaţiuni
Speciale (O.S.O.) din cadrul Biroului Ministerului Apărării (O.S.D.), respectiv din
cadrul Serviciilor Secrete ale Pentagonului, are cuvântul:
"Planurile lui Kennedy [privind retragerea armatei americane din Vietnam] ar fi
însemnat sfârşitul războiului din Indochina, pe care Statele Unite îl susţinuseră vreme
de aproape două decenii. Ar fi însemnat sfârşitul unor proiecte foarte
importante ale lumii marilor afaceri.,. First National Bank din Boston îl trimisese
pe William F. Thompson, un vicepreşedinte, la cabinetul meu din Pentagon în
1959, probabil după discuţii avute cu C.I.A., ca să exploreze viitorul utilizării
elicopterelor în operaţiunile militare (clandestine)...
Unul dintre clienţii băncii era Textron Inc. Banca le sugerase responsabililor de la
Textron ca achiziţionarea aproape falimentarei Bell Aircraft Company, în special a
secţiei sale de elicoptere, ar putea fi o afacere bună. Ceea ce trebuiau să afle banca şi
Textron era în ce măsură erau folosite elicopterele în momentul respectiv de către
armată şi C.I.A. şi în ce măsură ar putea fi utilizate în viitor în Indochina. [ ...]
Prima tentativă a C.I.A. de a transfera aceste elicoptere în Vietnam, pentru a le
introduce în luptă, s-a consumat la mijlocul anului 1960, căutând să ignore sistemul.
Generalul Charles P. Cabell, directorul adjunct al C.I.A., l-a contactat pe unul dintre
oamenii săi de legătură (care s-a întâmplat să fie chiar autorul acestei cărţi - colonelul
L.F. Prouty) din «Biroul de Operaţiuni Speciale» (O.S.O), un compartiment din
172
Pentagon, să vadă dacă aceste elicoptere puteau fi transferate rapid şi secret, ca
măsură de urgenţă generată de răspândirea revoltelor în tot Vietnamul... Cererea a fost
respinsă în baza faptului că aceasta ar fi reprezentat o operaţiune secretă şi că nu s-a
ordonat să se facă aşa ceva în Vietnam, în timpul administraţiilor Eisenhover şi
Kennedy, litera legii era respectată cu stricteţe... În aceeaşi perioadă, C.I.A. trebuia să
formeze o unitate civilă de elicoptere, cu mult mai multe aparate decât deţineau
unităţile de infanterie marină... De reţinut că apelul iniţial din 1960, de la generalul
Cabell din C.I.A. a survenit la scurt timp după ce First National Bank din Boston
înlesnise achiziţionarea companiei Bell Helicopters de către trustul Textron, înainte de
a recomanda fuziunea responsabililor de la Textron, C.I.A. organizase la Pentagon o
întrunire cu vicepreşedintele băncii din Boston, pentru a discuta despre utilizarea şi
cererea de elicoptere în Războiul Rece. Aparatele Huey, fabricate de Bell aveau să
devină elicopterele cele mai mult folosite în Vietnam...
...Pentru aceste influente grupuri private de industriaşi şi oameni de finanţe,
continuarea războiului din Vietnam era de o însemnătate vitală. Şi, desigur,
elicopterele au reprezentat doar o parte din costul total de două sute douăzeci de
miliarde de dolari al participării americane în acel conflict. Cea mai mare parte a
acestei sume a fost cheltuită, de fapt, după 1963 [adică, după asasinarea preşedintelui
Kennedy]; numai două sau trei miliarde de dolari fuseseră consumate în acţiunile
militare americane directe din Vietnam, în toţi anii scurşi de la Cel de-al Doilea
Război Mondial până în 1963 inclusiv. Dacă ar fi trăit Kennedy, nu s-ar fi ajuns la
mai mult decât atât... Succesul afacerii dintre First National Bank din Boston, Textron
şi Bell, depindea de escaladarea războiului din Vietnam... Kennedy anunţase un buget
militar redus şi sfârşitul participării americane în Indochina... Persoane interesate
considerau propunerea lui Kennedy de dezamorsare a războiului din Vietnam şi de
reducere a programelor puternic stipendiate extrem de primejdioasă pentru propriile
lor proiecte... .
În cele 500 de pagini ale cărţii sale, JFK, colonelul L.F. Prouty demonstrează cu
amănunte tehnice şi informative implicarea directă a C.I.A. în atentat. Existenţa
conspiraţiei la cel mai înalt nivel de stat pentru asasinarea preşedintelui a fost de altfel
demonstrată şi de primul procuror al Statelor Unite ale Americii (vă recomandăm
vizionarea peliculei JFK de Oliver Stone în acest sens). Ceea ce, totuşi, nu au spus
nici unul dintre aceşti americani curajoşi, este faptul că băncile ce au creat
evenimentele, declanşând şi întreţinând războaiele şi crima în scopul profiturilor
proprii, sunt băncile magnaţilor bancheri evrei din America.
Un alt amănunt ce a scăpat acestor analişti, este implicarea directă în evenimente a
altui evreu decât bancherul Nelson Rockefeller, sau a băncii evreieşti. Este vorba de
înlăturarea marionetei Lee Harvey Oswald, anunţat public de către autorităţi ca fiind
asasinul preşedintelui, de către afaceristul evreu Ruby, care l-a împuşcat pe Oswald la
câteva ore de la atentat, în văzul întregii lumii. Oswald ar fi murit imediat la acelaşi
spital din Dallas, unde s-a declarat şi moartea preşedintelui Kennedy. După ce a fost
arestat, Ruby a început să protesteze, invocând în apărarea sa apartenenţa la
organizaţiile evreieşti din America. A fost transportat din arest la acelaşi spital in
Dallas, deoarece nu se simţea bine. În foarte scurt timp a decedat în spital.(?)
Pentru a pătrunde înţelesul paginilor ce vor urma, din toate cele relatate mai sus
rămâne important pentru România informaţia că Bell Helicopters Textron din Dallas,
173
este creaţia acelei mari bănci evreieşti care astăzi se numeşte Credit Suisse First
Boston, şi că banca nu se dă înapoi de la nimic pentru a-şi atinge scopurile de profit şi
dominaţie asupra lumii. Aşa cum s-a arătat mai sus, surse dintre cele mai credibile,
persoane dintre cele mai respectabile asociază numele băncii cu asasinatul politic şi cu
declanşarea războaielor.
Israelul nu a criticat niciodată războiul din Vietnam, deoarece scopurile sale nu au fost
servite de către preşedintele John F. Kenedy, ci de către urmaşul acestuia, Lyndon
Johnson. Un diplomat israelian scria, legat de asasinarea lui Kenedy: "Am pierdut un
mare prieten. Dar am găsit unul mai bun... Johnson este cel mai bun dintre prietenii pe
care statul evreu i-a avut la Casa Albă." Şi, într-adevăr, Johnson a sprijinit total
Israelul în războiul de şase zile din 1967. Prin urmare, Israelul şi-a extins suprafaţa
anexând noi teritorii arabe. Franţa şi Congresul S.U.A. instituie atunci embargoul
asupra Israelului, dar preşedintele Johnson îl ridică şi livrează avioanele Phantom
comandate de Israel, în această perspectivă, asasinarea lui Kenedy a apărut, totodată,
ca o salvare a Israelului.
Trebuie iarăşi spus despre puternica companie Bell că, cu complicitatea guvernului
S.U.A., a înzestrat Irakul pe ascuns cu aparate Bell Helicopters pentru ca războiul din
Golf să poată fi cât mai costisitor. Iată şi situaţia din Croaţia din anul 1995 privind
achiziţia de echipament de luptă pe baza traficului ilegal de arme (fără implicarea
guvernelor statelor respective): printre altele, 10 elicoptere de lupta Bell direct de la
compania Bell Helicopters Textron. În acest fel au fost alimentate războaiele din
Iugoslavia, de ambele părţi, fiind implicate în trafic mai multe firme israeliene. Mulţi
români îşi amintesc de perioada 1991-1993 când băncile iugoslave din Belgrad
acordau dobânzi lunare de până la 200% la dinar şi de 15% la valută (faţă de 3-4%
dobânda anuală la dolarul american la orice altă bancă occidentală). Masivă
înghesuială la depuneri. Pentru o minte lucidă însă puteau exista numai două
explicaţii: era vorba de spălare de bani sau de un joc piramidal destinat falimentului.
La vedere era vorba de concurenţa dintre două bănci iugoslave, Banca Jugoskandic şi
Banca Dafiment. În realitate însă era vorba de finanţarea războiului devastator
(traficul de armament) ce s-a abătut asupra Iugoslaviei. Şeful Băncii Jugoskandic era
Jesdomir Vasilejic, care trăise 20 de ani în străinătate şi era cunoscut, conform
cotidianului britanic Observer, pentru afacerile sale în "regiunile de război ale
Orientului îndepărtat". Coproprietar şi şef al celeilalte bănci din Belgrad, Dafiment,
era evreul Israel Keman din Tel Aviv. Ei foloseau banii deponenţilor pentru a finanţa
traficul ilegal de armament pe care îl livrau apoi forţelor naţionaliste ale popoarelor
Iugoslaviei, scoţând un profit uriaş.
AFACEREA DRACULA
De cele mai multe ori când, prin anii '90, vreun prieten i se adresa ambasadorului
S.U.A. la Bucureşti, Alfred Moses, pentru vreo afacere dubioasă pe seama românilor,
acesta îl îndruma să-şi deruleze interesele prin firma prietenului său, evreul american
Philip Bloom, adică prin firma Global Bussines Group amplasată, la vremea aceea, în
sediul Ministerului Transporturilor. Este atât cazul privatizării Romaero-Băneasa, a
Hotelului Bucureşti, a achiziţiilor "de utilaje americane" efectuate de către Ministerul
Transporturilor, dar nu şi al afacerii cu Bell Helicopters, care a presupus implicarea
174
totală a unor personalităţi din comunitatea evreilor americani, membre ale lojei B'nai
B'rith, în frunte cu congresmanul american Tom Lantoş (evreu ungur de origine).
Afacerea Bell Helicopters a demarat în cursul anului 1995 prin vizite asidue la
Cotroceni, la preşedintele Iliescu, continuate şi în 1996, din partea ambasadorului
Alfred Moses însoţit de un apropiat al preşedinţiei, Marius Opran. Încă de atunci au
fost introduse în joc şantajul politic, precum acordarea României, de către S.U.A., a
clauzei naţiunii celei mai favorizate, dar şi comisioane bine plasate, fapt ce a făcut
subiectul unui scandal de presă al acelei vremi. Se cerea în schimb României să
cumpere un mare număr de elicoptere Bell Helicopters. Totodată a fost aranjată şi
vizita preşedintelui Ion Iliescu în S.U.A., în septembrie 1995. (Vizită aranjată cu
concursul B'nai B'rith, de la sediul din New York, al căreia, mai apoi, Ion Iliescu l-a
declarat pe senatorul Corneliu Vadim Tudor "Jirinovschi al României", scoţând astfel
partidul România Mare de la guvernare.)
S-a dovedit că această afacere, ca şi cedarea Hotelului Bucureşti, ca şi alte
"gheşefturi" ale lui Moses, nu constituiau condiţii reale ale S.U.A. pentru statul român
în acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Toate aceste implicări ale lui Alfred
Moses în şantajul politic pentru susţinerea unor interese de grup (prietenii şi aliaţii săi)
l-au determinat pe congresmanul David Funderburk, fost ambasador S.U.A. la
Bucureşti, să declare că: "în nici un caz dl. Moses nu este ambasadorul guvernului
american pe lângă poporul român". Poziţii similare sunt luate şi de congresmanii
americani Frank R.Wolf şi Christopher Smith, care i se adresează în scris secretarului
de stat al S.U. A., Warren Christopher.
Cu totul altă poziţie adoptă congresmanul Tom Lantoş (cum am arătat, evreu ungur,
membru B'nai B'rith), care a manifestat în ultimii ani un interes obsedant pentru
România, inclusiv în promovarea unor proiecte economice dezavantajoase României,
susţinute şi de Moses. Aşa se face că, în favoarea acestor proiecte, el se implică
personal pe lângă puterea politică instalată după alegerile din decembrie 1996,
şantajând cu condiţionări de contracte intrarea României în blocul militar al NATO,
sau cu aranjarea vizitei preşedintelui Emil Constantinescu în S.U.A. Nu românii au
fost cei care şi-au închipuit că afacerea Bell Helicopters era un paşaport pentru
NATO, acest fapt le-a fost sugerat de către politicienii veroşi americani.
În filmul lui Oliver Stone, J.F.K., referitor la asasinarea preşedintelui american John
F. Kennedy, poate fi urmărită secvenţa consternantă în care prim-procurorul S.U.A.
(care a demonstrat public complotul guvernamental privind acest asasinat) este
chemat la Washington de către un personaj misterios, ex-şef al unor servicii speciale
din cadrul armatei S.U.A. pentru a-i dezvălui că John Kennedy încurca interesele Bell
Helicopters deoarece se opunea declanşării războiului din Vietnam, aşa că a trebuit să
dispară. O concluzie logică ar putea fi aceea că aceeaşi complotişti din S.U.A. au pus
ochii pe România, aşa cum altădată puseseră ochii pe Vietnam pentru a-şi realiza
interesele, şi că pe lista neagră pe care se aflau Kennedy şi poporul vietnamez, poate
încăpea şi poporul român.
"Sperăm - scria în 1998 periodicul bucureştean Ultima oră - ca acei oameni cinstiţi pe
care din totdeauna i-a născut S.U.A. vor fi de această dată alături de noi în drumul
spre iad pe care am pornit prin Draculizarea întregii ţări", referindu-se direct la
afacerea de 2,5 miliarde de dolari americani (plus fabrica de la Braşov, IAR.), atât cât
175
trebuia să ne coste construirea în România a 96 de elicoptere "Dracula" (variantă a
aparatului Cobra îmbunătăţit cu ghidaj electronic israelian) de către "americanii" de la
Bell Helicopters.
Afacerea s-a demarat efectiv atunci când, la data de 21 mai 1997, a fost semnat
contractul dintre statul român (Fondul Proprietăţii de Stat) şi Bell Helicopter Textron
Roumania Ltd. (cutie poştală creată de Bell-Dalas în statul american Delaware) pentru
vânzarea a 70% din acţiunile I.A.R. Ghimbav (Braşov) contra sumei de 70 milioane
de dolari. Acest contract avea însă o clauză - condiţie prealabilă cumpărării fabricii -
ce prevedea că Ministerul Apărării Naţionale al României va cumpăra 96 de
elicoptere Cobra ce se vor construi la Braşov sub numele de Dracula, după ce vor fi
dotate cu sisteme de ghidaj de către firma israeliană Elbit System, pentru ca şi evreii
israelieni să aibă partea lor de ciolan românesc, alături de cei americani. Ca şi în
celelalte afaceri patronate în România de Alfred Moses, cele efectuate prin prietenul
său Philip Bloom, pe lângă clienţii americani apar şi nişte interese israeliene.
Negocierile au fost purtate din partea româna de Mirel Ţariuc (membru al consiliului
de administraţie al F.P.S. şi ministru secretar de stat în Guvernul Ciorbea) şi Tudorel
Dumitraşcu (reprezentantul statului român privind privatizările cu străinătatea,
director F.P.S.), aceeaşi echipă, în esenţă, care s-a ocupat şi de privatizarea Hotelului
Bucureşti.
În ce îl priveşte pe Mirel Ţariuc, cu care aveam relaţii profesionale în acea perioadă,
acesta ne-a declarat că poziţiile sale în aceste privatizări i-au fost dictate direct de la
nivelul preşedinţiei.
În ceea ce îl priveşte pe Tudorel Dumitraşcu, acesta era, însă, adevăratul prieten al
evreilor. Înainte de a fi director la F.P.S. el fusese director general la Romaero -
Băneasa, unde împreună cu evreul Phillip Bloom au dat societăţii româneşti de stat un
"tun financiar" de un milion de dolari (ulterior, în urma unui control al Curţii de
Conturi din România, lui Dumitraşcu i s-a pus sechestru pe avere). După ce a devenit
şeful Direcţiei Relaţii Internaţionale din cadrul F.P.S., Tudorel Dumitraşcu a continuat
prietenia cu evreul Phillip Bloom. Pentru privatizarea economiei româneşti, sub
direcţia sa din F.P.S., s-a, deschis o reprezentanţă a statului român în Israel,
reprezentanţă condusă ca salariat al României de către un afacerist evreu provenind
din serviciile secrete israeliene, Fredy Robinson (şi care astăzi deţine în România,
printre altele, Cazinoul Vernescu, Eurom Bank - fosta Bancă. Dacia Felix - şi postul
de televiziune Tele7ABC. Tot Tudorel Dumitraşcu este cel care l-a însoţit în 1997 pe
şeful privatizărilor din România de la acea data, Sorin Dimitriu, la Londra, la o
întâlnire cu fostul şef al serviciului secret israelian Shin Beth, Sammy Ofer (evreu
provenit din România, fost Horowitz, în prezent proprietar important în România, prin
intermediul unor firme fantomă). Fiind proprietar al unor mari companii navale
transnaţionale, precum Marmon Group, israelianul Sammy Ofer s-a bucurat la
reşedinţa sa de la Londra şi de vizita ministrului transporturilor, Traian Băsescu, "care
a avut astfel ocazia să admire un Picasso de doi metrii pe unu", se lăuda Philip Bloom.
Tot Dumitraşcu este cel care în 1997, în numele statului român, a instalat ca
preşedinte la cea mai puternică bancă românească, Bancorex, pe un evreu numit
Ionescu (nume menit a-i travesti identitatea etnică), şi al cărui mandat a declanşat
falimentul băncii.
176
Odată semnat contractul afacerii "Dracula-Bell Helicopters", el mai trebuia şi împins
de la spate. Era rândul evreului Tom Lantoş să mişte lucrurile. El soseşte la Bucureşti
în data de 25 mai 1997, ca congresman american şi, împreuna cu Alfred Moses şi cu
alţi clienţi ai lor avizi de bani făcuţi în România, au o întrevedere cu premierul Victor
Ciorbea. Au fost prezentate deschis intenţiile "oamenilor de afaceri americani şi
canadieni" de a-şi dezvolta afacerile în România. Lantoş cere ca aceştia să fie trataţi
favorabil de oficialii români, arătând ca în schimb se va ocupa de intrarea României în
NATO, şi sfârşeşte prin a-l invita pe Ciorbea în S.U.A., la expoziţia de fotografii a
soţiei sale.
În acelaşi timp, se indică ca sursă care să împrumute România cu cele cca. 1,5
miliarde dolari necesari demarării achiziţionării elicopterelor, banca Merryl Linch,
care cere însă garanţii guvernamentale. Cu tot cu dobânzi această afacere urma să
coste România în realitate peste 2,5 miliarde de dolari, de aceea apare o opoziţie
iniţială la afacere din partea Fondului Monetar Internaţional, care considera că
România nu îşi poate permite asemenea aventuri economice. Curând însă, primul-
ministru român Victor Ciorbea participă în S.U.A. la un somptuos dineu oferit de Bell
Helicopters şi Merryl Linch, compania şi banca preocupându-se de întreaga şedere în
S.U.A. a premierului român.
Un fost prim-ministru al României la acea dată, Teodor Stolojan, declara probabil
propagandistic (de pe poziţia iniţială a Băncii Mondiale, al cărei salariat era?), după
demararea afacerii Dracula:
"Contractul cu Bell Helicopters a fost o imbecilitate. Eu nu sunt o ţară care să îmi
permit să cumpăr de 1,5 miliarde de dolari o sută de Cobre, şi ce să fac cu ele,
împotriva cui să lupt?... Cine vrea să devenim luptători de bază, să asigurăm, să
zicem, un flanc NATO, trebuie să dea şi bani, nu să ne vindem şi pantalonii de pe noi
ca să cumpărăm Cobre. E un lux pe care nu ni-l putem permite".
În schimb, congresman-ul americano-evreu Tom Lantoş, revine în România şi declară
public: "Am fost încântat să aud că prietenii mei de la Hyatt au reuşit să facă o
investiţie la Hotelul Bucureşti [la acea dată se semnase contractul de privatizare al
hotelului, dovedit însă fraudulos de experţii Poliţiei Capitalei], şi ţin să îl felicit pe
Sorin Dimitriu [preşedinte F.P.S., la acea dată] pentru curajul pe care l-a avut de a
înfrunta birocraţia [şi legea, după cum s-a demonstrat! - n.n.]... Rapiditatea acestei
tranzacţii este un exemplu de ceea ce poate face în mod inteligent un guvern... Sunt
nerăbdător să văd punerea în practică şi a contractului cu Bell Helicopters." "Prietenii
de la Hyatt" ai lui Lantoş, erau evreii Prytzker şi Ofer (Horowitz), iar proiectul
"Dracula-Bell" avea în spate câteva bănci americane evreieşti.
Se impun câteva precizări legat de aspiraţia României de a intra în blocul militar
NATO. Primul pas efectiv în această direcţie, în mai 1992, a aparţinut masonilor
români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui comandor Marcel Schapira (evreu) cu
Fred Kleinkneght, reprezentant la masoneriei americane apropiată ordinului evreiesc
B'nai B'rith. Tot masonii sunt cei care vor continua în România această acţiune. Sunt
şi români care cred că intrarea României în NATO reprezintă o apropiere militară de
S.U.A. şi, deci, o garanţie pentru stabilitatea unei economii româneşti de tip capitalist.
Dar evreii sunt cei care au văzut cel mai mare avantaj în aceasta angajare politico-
militară. O ţară membră NATO face o serie de angajamente, atât publice cât şi
177
secrete, mai ales faţa de S.U.A., unul dintre acestea fiind aservirea parţială a
serviciilor secrete ale respectivei ţări faţă de serviciul special extern american al
Statelor Unite ale Americii (C.I.A.). Acesta este şi motivul pentru care s-a pus
problema, în 2002 (anul invitării oficiale a României la aderarea în Alianţa militară
NATO), dacă occidentalii din NATO mai pot accepta sau nu ca ofiţeri ai S.R.I.,
lucrători din fosta securitate. Răspunsul final al C.I.A. a fost ca... da! (O puternica
colaborare între C.I.A. şi S.R.I., demarată din 2002, pe linia anti-terorismului
internaţional, maschează mai mult decât atât).
PĂCĂLIREA SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEŞTI
În toamna anului 1997, noul director al Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.),
Costin Georgescu, demarează căutările pentru achiziţionarea unui sistem de
interceptare a convorbirilor telefonice în reţeaua GSM. Şi iată că apare un prim
interlocutor, anume firma COMVERSE din Israel, reprezentată de directorul de
vânzări al acesteia, Eytan Zucker.
În acelaşi timp, firma franceză THOMSON, oferea S.R.I.-ului un sistem special
conceput pentru centralele GSM de tip Alcatel, Ericsson, Nokia etc., timp în care
apare chiar şi o ofertă britanică. După mai bine de 6 luni de multiple întâlniri cu
reprezentanţi ai firmei COMVERSE - Israel, conduşi, ca şi până la acea data, de Eytan
Zucker (perioadă în care a mai avut loc doar o singură întâlnire cu firma franceză de
profil), pentru ca totul să capete aspect de legalitate, în primăvara anului 1998 s-a luat
decizia de a se organiza o licitaţie pentru achiziţionarea sistemului de interceptare a
convorbirilor telefonice. Aşa cum era şi "firesc", după îndelungate discuţii cu
israelianul E. Zucker, caietul de sarcini al licitaţiei s-a întocmit de parcă ar fi fost
dictat de specialiştii de la COMVERSE - Israel. Licitaţia a fost bineînţeles câştigată
de firma din Israel.
De ce înainte de licitaţie s-au purtat îndelungi discuţii - numeroase întâlniri pe
parcursul a 6 luni - numai cu firma din Israel, în timp ce cu firma Thomson a avut loc
o singură discuţie, în decembrie 1997, mai degrabă cu caracter protocolar, s-ar putea
bănui. Poate fi vorba de corupţie, sau poate mai degrabă de o voluntară obedienţă a
serviciilor secrete româneşti faţă de serviciile israeliene. Acest fapt poate fi probat de
scandalul provocat de tehnica de ascultare a convorbirilor telefonice cumpărată în
anul 2002 de către serviciului de spionaj al Ministerului de Interne, respectiv UM
0962, de la o firmă... din Israel.
Aparatura cumpărată de S.R.I. în 1998 de la israelieni a fost instalată şi au început
probele. Dar, imediat, apare o primă dificultate! Deşi este obligaţie contractuală,
partenerul israelian nu vrea, nici în ruptul capului, să arate omologarea sistemului.
Apare firesc întrebarea dacă sistemul este omologat sau nu. Specialiştii care utilizează
sistemul constată apoi, cu surprindere, că acesta funcţionează la mai puţin de 50% din
parametrii ceruţi în caietul de sarcini şi promişi de câştigătorul licitaţiei. Mai mult,
atunci când se doreşte up-grade-ul sistemului, dorinţa trebuie amânată pentru vremuri
mai bune. Sistemul dă numeroase rateuri, cel mai mult pe reţeaua Dialog (Orange) şi
nu prea răspunde la comenzi. Pe ce s-au cheltuit atunci 12 milioane de dolari? Ulterior
s-a aflat ca acesta ar fi un experiment făcut în România pe banii cetăţeanului român.
178
Ca o simplă coincidenţă, toţi ofiţerii S.R.I. implicaţi au fost avansaţi "la excepţional"
în grad şi funcţie, la puţin timp după ce şi-au pus semnătura (în calitate de membri ai
aşa-zisei comisii tehnice care a avizat achiziţionarea sistemului israelian) pe hârtia ce
consfinţea calităţile "excepţionale" ale dezastruosului sistem "OMEGA". Pentru că au
fost "băieţi buni", şi pentru o cât mai bună... "documentare" asupra problemei, au
urmat "câteva" deplasări în străinătate (Israel, Suedia), efectuate de toţi aceia care au
fost în comisia de licitaţie.
Aşa cum am spus, serviciul de filaj şi spionaj al Ministerului de Interne, UM 0962, s-a
străduit în anul 2002, în acelaşi timp în care S.R.I. se străduia să achiziţioneze
echipamente din import pentru reţelele Cosmorom şi Zap, să achiziţioneze o aparatură
de interceptare a convorbirilor GSM, în bandă largă de cuprindere, respectiv între 900
şi 1800 de megahertzi. Toate aceste negocieri s-au purtat în secret, reprezentanţii
Ministerului de Interne neanunţând nici o licitaţie publică. Pentru furnizarea
echipamentelor a fost aleasă firma Cellphone Group Impex srl, care are drept acţionar
majoritar cetăţeanul israelian Yossef Gil Cooper. Aparatura este de tip G-Track GSM,
şi este produsă de firma germană Track Technology. Astfel, jucându-se cu milioane de
dolari pe seama bugetului statului român, Ministerul de Interne a preferat să cumpere
(fără licitaţie) de la un intermediar evreu, decât de la producătorul german.
179
Privatizarea Hotelului Bucureşti. STUDIU DE CAZ
LĂMURIRE. Autorul acestei publicaţii este martor al Parchetului General al
României în dosarul penal privind privatizarea Hotelului Bucureşti, în perioada 1992-
2001 a deţinut diferite funcţii sindicale, printre care preşedinte al Federaţiei Sindicale
Hoteluri Restaurante şi Industrie Alimentară (H.O.R.I.A.) şi vice-preşeinte al
Federaţiei Sindicatelor din Turism din România (F.S.T). Totodată a fost
vicepreşedinte al Asociaţiei Salariaţilor din Complexul Hotelier Bucureşti (PAS),
poziţie de pe care a anulat privatizarea Hotelului Bucureşti în cadrul instanţei de fond
competente (Curtea de Apel Bucureşti), dar a fost apoi împiedicat prin toate
mijloacele să participe la recursul introdus la Curtea Supremă de Justiţie de către
"proprietarii" israelieni. În 5 mai 2001, în timp ce se afla în sediul I.G.P. pentru a
depune mărturie asupra împrejurărilor privatizării frauduloase a Hotelului Bucureşti,
patronii israelieni i-au desfăcut disciplinar contractul de muncă ca salariat la S.C
Bucureşti-Turism S.A., pentru a-l putea forţa ulterior să semneze un angajament
notarial că nu va mai colabora cu organele statului român. Deoarece nu şi-au atins
aceste scopuri, ameninţările au apărut curând. Un anume Dan Norton Siegler, nou
preşedinte al societăţii din partea israeliană s-a adresat textual soţiei autorului:
"Bărbatu-tău este «Bestia Umană» descrisă de Emil Zola [autor francez evreu] şi, într-
un an de zile îl voi băga la doi metri sub pământ. Nici tu, nici fiu-tău, nu veţi scăpa
nepedesiţi!".
Ca şi în cazul Tecpro Iaşi, la S.C. Bucureşti-Turism S.A. terenurile societăţii trebuie
introduse, post-privatizare, în capitalul social al societăţii în favoarea statului român.
Aceasta este o obligaţie legală, iar în cazul Tepro a condus la preluarea societăţii de
către stat. Răspunderea este a funcţionarilor Guvernului României (prin A.P.A.P.S şi
Ministerul Turismului), care nu întreprind nimic, timp în care societatea este
devalizată, înstrăinându-i-se bunurile mobile şi imobile, fiind secătuită de fonduri şi
ipotecată. Noi am sesizat Poliţia Capitalei, personal şi dlui Inspector general
Tutilescu, dar încă aşteptăm rezultatele anchetei. Ne-am adresat şi preşedintelui
României, Ion Iliescu, privind toate aspectele din rândurile prezente, dar am fost
ignoraţi până în prezent. Reacţia preşedintelui a venit doar la acuzele de corupţie ale
ambasadorului S.U.A., dl.Guest (ce acuza aranjarea şi muşamalizarea privatizărilor
frauduloase), în sensul că România nu are nevoie de lecţii de anti-corupţie de la
nimeni. Funcţionarii Guvernului României (de la A.P.A.P.S.) ne-au ameninţat cu
dosare penale în prima parte a anului 2003, pentru că am îndrăznit să ne adresăm
instanţei comerciale cu cererea de constatare a nulităţii absolute a acestei privatizări,
constatată ca ilegală de către Parchetul General, deoarece am fi folosit documente
interne ale fostului F.P.S. Prin directorii aceleiaşi instituţii, Guvernul României a cerut
(în întâmpinarea depusă la instanţa comercială a Tribunalului Bucureşti) menţinerea
acestei privatizări, pentru a nu deranja Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială (?!), şi, totodată amendarea noastră "pentru abuz de lege". Să ne mai mire
că aceeaşi instituţie, în frunte cu preşedintele Ovidiu Muşetescu, nu a vrut să
colaboreze cu ofiţerii Inspectoratului General de Poliţie şi cu procurorii Parchetului
General, iar că apoi acestora li s-a reproşat, de la un înalt nivel din stat, de ce au dat
începerea urmăririi penale? Iată ce scria pe prima pagină ziarul Adevărul, la 24 martie
2002, sub semnătura dlui Alexandru Boariu: "La Direcţia Juridică (cea care a întocmit
nota privind neconstituirea APAPS ca parte civilă în dosarul penal aflat în derulare)
fac legea alţi doi «talibani» aflaţi în solda lui Radu Sârbu, şi anume Gabriel
Mladenovici şi Olimpia Şchiopu (ea însăşi urmărită penal, pentru privatizarea
180
frauduloasă a S.C. Bucureşti-Turism). Pe bună dreptate, se pune întrebarea: de fapt,
cine conduce APAPS...?" De aceea, noi, am scris aceste rânduri! Guvernul României,
A.P.A.P.S., sunt conduse, nu o dată, de israelianul Alexandu Bittner (a se vedea şi
capitolul Personaje cheie ale afacerilor israeliene).
PREGĂTIREA. în cursul anului 1997, S.C. Bucureşti-Turism S.A. (Hotelul
Bucureşti, în fapt cel mai mare complex hotelier din România, pus în funcţiune în
anul 1982, şi situat în centrul oraşului Bucureşti, pe Calea Victoriei, lângă Piaţa
Palatului), a făcut obiectul unei prime licitaţii organizate de Fondul Proprietăţii de Stat
(F.P.S.). La scurt timp de la adjudecarea licitaţiei de către o firmă străină, s-a aflat că
această firmă nu era de fapt mult mediatizatul lanţ hotelier Hyatt (după cum se
prezentase în conferinţa de presă organizată de către funcţionarii de la F.P.S şi de
către firma intermediară Global Bussines Group, a evreului Phillip Bloom), ci era un
off-shore (cutie poştală) înfiinţat în paradisul financiar al Insulelor Caymans cu numai
o săptămână înainte de data licitaţiei de la Bucureşti. La rândul său, acest off-shore,
numit Bucharest Investment Company (BIC Ltd), ar fi fost deţinut de familia Pryztker
(emigranţi evrei ruşi în S.U.A. la 1870, ca refugiaţi din faţa pogromurilor din Rusia
ţaristă) şi de către Sammy Ofer. Ambii evrei fac parte din categoria evreilor foarte
bogaţi, proprietari ai unor companii transnaţionale.
Privatizarea Hotelului Bucureşti s-a făcut prin favorizarea de către funcţionarii F.P.S.
a acestor "investitori" evrei (Pryztker şi Ofer) în defavoarea altora, chiar americani,
cum ar fi reprezentanţii marelui lanţ hotelier Radisson SAS. Această situaţie l-a
determinat pe senatorul american Rod Grams să îi ceară socoteală ambasadorului
evreu al S.U.A. la Bucureşti la acea data, Alfred Moses, care se implicase direct în
susţinerea pe lângă autorităţile române a off-shore-ului Caymanez (a se vedea
documentul în facsimil).
Presa românească a vremii a fost destul de promptă în demascarea ilegalităţilor din
această privatizare a Hotelului Bucureşti (realizată în primă tentativă de F.P.S.-ul lui
Sorin Dimitriu în 1997), dar ele au fost judicios detaliate de Raportul de Expertiză
Contabilă-judiciară întocmit în Dosarul penal nr. 147.940/1997 al Poliţiei Capitalei,
dar nu aceste ilegalităţi au stat la baza anulării privatizării cu firma caymaneză, ci
refuzul acesteia de a-şi mai asuma contractual obligaţiile prevăzute în Caietului de
Sarcini şi asumate când a intrat în licitaţie. Printre condiţiile puse de firma caymaneză,
ulterior adjudecării licitaţiei, condiţii fabricate ca urmare a faptului că proprietarii
evrei ai acesteia s-au speriat de dezvăluirile presei, ca şi de ancheta penală în plină
desfăşurare, au fost:
- scutirea de taxe către statul român pe o perioadă de 5 ani.
- statul român (F.P.S.) să îşi asume toate procesele şi riscurile din litigiile cu firma
franceză Pargest S.A., care tocmai atacase în instanţa comercială licitaţia organizată
de F.P.S. cu încălcarea dreptului său de preemţiune.
Aceste cerinţe ale afaceriştilor evrei nu au putut fi satisfăcute, fiind exagerate, în
schimb au demonstrat importanţa controlului pe care o avea firma Pargest s.n. - Franţa
asupra procesului de privatizare a Hotelului Bucureşti, şi a concentrat atenţia
serviciilor de informaţii economice asupra reprezentanţilor firmei Pargest în România,
respectiv asupra lui Ionel Ruse, afacerist român dinamic, ce a reuşit finalmente
181
performanţa să preia de la firma franceză Pargest s.a. părţile sociale din societatea
mixtă creată cu S.C. Bucureşti-Turism S.A. (firma Bucureşti-International s.r.l. în
cadrul căreia Hotelul Bucureşti deţinea o poziţie minoritară, aportându-şi însă toate
activele). "Solvabilitatea" şi "onorabilitatea" evreilor este dovedită şi de faptul că,
pentru a plăti statului român achiziţia licitată, au căutat să obţină un credit de la o
bancă românească.
Sammy Eyal Ofer, unul dintre cei doi proprietari ai off-shore-ului caymanez B.I.C.
Ltd. (favorizat de F.P.S.), provine din familia de evrei români Horovitz, care însă,
după stabilirea în Israel, şi-au schimbat numele în Ofer, mai ales că fratele lui Sammy
Ofer a fost şeful adjunct al serviciului de securitate internă a Israelului. Familia Ofer
(fostă Horovitz) ar fi deţinut în România, înainte de război, un important număr de
proprietăţi în Galaţi, Brăila, Constanţa. În prezent Sammy Ofer şi fiul acestuia, au
preluat o serie de afaceri în oraşul Constanţa, fiind şi proprietarii unei mari companii
transnaţionale de transport maritim comercial şi turistic, înregistrată la Londra, şi care
acţionează îndeosebi pe piaţa americană, Zodiac Maritime Agencies Ltd.
Magazinul Tomis din Constanţa a fost dobândit de Eyal Sammy Ofer - tatăl, tot în
anul 1997, în urma unei licitaţii aranjate tot la nivelul funcţionarilor statului (F.P.S.
Constanţa). Scandalul a fost înnăbuşit imediat prin cumpărarea de spaţii de publicitate
în toată presă constănţeană. Ofer a cumpărat magazinul Tomis de la F.P.S., tot printr-
un off-shore, creat în Cipru, Ptelia Ltd., în vara anului 1997. În aceeaşi perioadă când
se străduia, cu ajutorul aceluiaşi Sorin Dimitriu (preşedinte F.P.S. central), să obţină şi
Hotelul Bucureşti (printr-un alt off-shore).
Ca şi în cazul Hotelului Bucureşti, unde, în 1997, evreii au încercat obţinerea unui
credit de la Banca Ion Ţiriac pentru a achita statului preţul hotelul (nefiind, deci,
vorba de o reală investiţie străină), şi la F.P.S. Constanţa, Ofer a virat banii pentru
cumpărarea magazinului Tomis, tot de la Banca Ion Ţiriac. Imediat, S. Ofer a numit-o
în consiliul de administraţie la TOMIS pe directoarea economică a filialei Constanţa a
Băncii Ion Ţiriac. În acelaşi consiliu, S. Ofer i-a mai numit pe Daiana Voicu (fiica
magistratului Marin Voicu) şi pe Andrei Vasilescu, cetăţean englez de origine
română, avocat la firma Herzfeld & Rubin (firmă al cărei vicepreşedinte era Dana
Barb, sora viitorului prim-ministru al României, Adrian Năstase; după cum am arătat,
numele firmei Herzfeld & Rubin a fost asociat în 1996-1997 de afacerile legate de
Banca Dacia Felix). Printr-o inginerie realizată tot în 1997, banii returnaţi de statul
român (legislaţia vremii stabilea returnarea a 60% din suma de achiziţie către
societatea vândută de F.P.S., pentru "investiţii"), ca şi alţi bani aflaţi de evrei în
conturile magazinului Tomis, au luat drumul spre conturi bancare din Londra, prin
intermediul Băncii Ion Ţiriac.
Sammy Ofer deţine (cel puţin o) dublă cetăţenie, israeliană şi britanică, locuind
îndeosebi la reşedinţa sa din city-ul londonez sau pe unul dintre yahturile de lux. Aici
a fost vizitat, în secret, în aprilie 1997 de către preşedintele Fondului Proprietăţii de
Stat din România, Sorin Dimitriu, şi de către directorul Relaţii Internaţionale din
F.P.S., Tudorel Dumitraşcu (se pare că cei doi români se cunoşteau de pe vremea când
S. Dimitriu era - în timpul regimului ceauşist - secretar de stat la Ministerul
Metalurgiei. Chiar şi ministrul transporturilor din anul 1977, Traian Băsescu, a ajuns
în aceeaşi perioadă la reşedinţa londoneză a lui S.Ofer.
182
Evident, firma care reprezenta în România interesele lui Ofer funcţiona în chiar sediul
Ministerului Transporturilor. Este vorba de firma Global Bussines Group (astăzi ea
funcţionează în Bucureşti într-un somptuos sediu în zona Pieţei Gemenii, fostă
Galaţi), firmă condusă de evreul american Phillip Bloom (foarte bun prieten de afaceri
al directorului F.P.S. din acea vreme Tudorel Dumitraşcu, mâna dreaptă a
preşedintelui privatizărilor din România), şi de Daiana Voicu (fiica preşedintelui
Curţii de Apel Constanţa la acea dată).
Phillip Bloom, departe de a fi un personaj minor (firma lui, G.B.G. este o adevărată
agenţie de interfaţă pentru evreii americani interesaţi de preluarea economiei
româneşti), nu a încetat niciodată de a fi preocupat de Hotelul Bucureşti. Se pare că
toate informaţiile deţinute le-a furnizat Tonyei Halperin şi altor israelieni, cu care
lucra la mai multe "proiecte de afaceri" în România, iar în spatele ultimei privatizări a
Hotelului Bucureşti (din anul 2000) se află tocmai Alex Bittner şi Tonya Halperin.
Marin Voicu, tatăl prietenei lui S.Ofer (Daiana Voicu, directoare la G.B.G. în acea
vreme, care l-a însoţit pe S.Ofer într-o croazieră pe Oceanul Atlantic) în afara funcţiei
de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa o mai deţinea şi pe cea de vicepreşedinte al
Consiliului Suprem al Magistraturii. Din simpatizant al Frontului Salvării Naţionale a
devenit mai târziu simpatizant al Partidului Democrat. El s-a preocupat la un moment
dat de "blătuirea" dosarelor legate de vânzarea flotei comerciale române şi de numele
lui Traian Băsescu. Tot Voicu l-a promovat ca şef al Secţiei Penale a Curţii de Apel
pe Gheorghe Grasu, cel care în procesul "Şogunului" (Călin Marinescu) a făcut
celebra declaraţie: "Nu am citit dosarul!" Marin Voicu, este astăzi magistrat la Curtea
Supremă de Justiţie, post în care ar fi fost numit la recomandarea preşedintelui Ion
Iliescu. Pe situl de internet al G.B.G. apărea în 1998 imaginea lui Traian Băsescu,
inclusiv într-o deplasare în S.U.A. împreună cu Daiana Voicu şi Philip Bloom.
În treacăt fie spus, relaţia lui Sammy Ofer cu ambasadorul evreu al S.U.A. la
Bucureşti, Alfred Moses, a fost intermediată şi întreţinută de un anume Jean
Nachmann, evreu originar din România, stabilit în Elveţia, totodată combinator
deputat pentru noile afaceri "de mare calibru" ale evreimii asupra României. Posesor
al unui cont bancar personal în Elveţia de două milioane de dolari americani, Jean
Nachmann este specializat în manipulări oculte economice, în preluări forţate şi
aranjarea privatizărilor în spaţiul est european, folosindu-se contra comision de o bine
pusă la punct reţea de relaţii, până la cel mai înalt nivel, în mai multe state europene,
cu precădere în România. Familia Nachmann a deţinut înainte de război magazinul
"Bucureşti" din Bucureşti. Jean Nachmann a fost întotdeauna personajul invizibil,
numele său, legat de privatizarea Hotelului Bucureşti apărând, bunăoară, într-o
singură adresă oficială de la acea data, la Ministerul Reformei (ministru Ulm
Spineanu). În urma unor acuze în presa românească legate de traficul de influenţă în
privatizarea Hotelului Bucureşti, în noiembrie 1997 Ulm Spineanu a declarat presei că
nu face lobby "nici pentru Pargest, nici pentru Hyatt". Ulterior, în 1998, la emisiunea
televizată a lui Dan Diaconescu (în acea vreme la postul de televiziune Tele7ABC,
televiziune preluată în prezent de israelieni), Ulm Spineanu a precizat ca, atunci când
a afirmat public că "nu face lobby pentru anumite firme", i se oferiseră sume de zeci
de mii de dolari pentru a se preta la traficul de influenţă.
Cel mai important susţinător al familiilor Ofer şi Prytzker, s-a dovedit a fi însă, la acea
vreme, senatorul american Tom Lantoş (de origine evreu ungur, membru al
183
Comitetului Evreiesc American şi al lojei masonice evreieşti B'nai B'rith, a cărei
filieră din România s-a reînfiinţat în 1998) apropiat de Alfred Moses.
La 25 mai 1997, Tom Lantoş împreună cu premierul ungar Arpad Goncz şi cu Alfred
Moses (ambasadorul S.U.A. la Bucureşti la acea dată, preşedinte al Comitetului
Evreiesc American, filiala New York, şi lider al B'nai B'rith) l-au vizitat pe premierul
român Victor Ciorbea, discuţia axându-se pe "lobby"-ul pentru anumiţi oameni de
afaceri americani (evrei) şi unguri, Tom Lantoş cerând chiar ca aceştia "să nu se mai
împotmolească în birocraţia existentă la FPS", iar el se va preocupa de intrarea
României în blocul militar NATO. Ulterior acestei vizite, la următoarele vizite în
România, Tom Lantoş a susţinut făţiş privatizarea Hotelului Bucureşti în favoarea off-
shore-ului evreilor Prytzker şi Ofer. De altfel, antrepriza generală a şantierului ce
urma să modernizeze Hotelul Bucureşti, urma să fie asigurată de o firmă ungurească
de construcţii, care să încaseze ipotetica sumă de 30 milioane de dolari americani,
senatorul american Lantoş susţinând şi acest proiect. Al doilea mare proiect pentru
România, susţinut la acea vreme de Tom Lantoş (concomitent cu privatizarea
Hotelului Bucureşti) era "afacerea Bell Helicopters" (pentru privatizarea I.A.R.
Ghimbav-Braşov, ce trebuia să coste România o investiţie totală de peste 2,5 miliarde
USD pentru construirea a 96 de elicoptere "Dracula"). În acest scop a aranjat şi vizita
oficială a preşedintelui României în S.U.A., Emil Constantinescu, care însă ulterior nu
a mai putut susţine această afacere din cauza presei româneşti, a ministrului
finanţelor, Daniel Dăianu şi a primului ministru Radu Vasile, susţinător al firmei
europene Eurocopter pentru I.A.R. Ghimbav. Chiar şi privatizarea Hotelului Bucureşti
în favoarea grupurilor evreieşti a fost practic stopată în perioada cât Radu Vasile a
fost premier, acesta preferând, se pare, unele grupuri europene.
Relativ la tunurile agenţiei evreieşti de la Bucureşti, G.B.G. Ltd., trebuie amintit că
Phillip Bloom este acelaşi evreu care, împreună cu Tudorel Dumitraşcu, director
înainte de 1997 la S.C Romaero S.A. Băneasa, au dat tunul de l milion de dolari
întreprinderii româneşti de stat, intermediind investiţia efectuată de S.C. Romaero
S.A. în acţiunile unei obscure firme americane, Kiwi, rapid falimentară ulterior de
prietenii evrei ai lui Bloom din S.U.A.. Tot datorită lui Bloom, dar şi a băieţilor din
echipa sa infiltraţi în interiorul Fondului Proprietăţii de Stat, cum era directorul F.P.S.
Dan Gozia (individ arestat ulterior în cazul "afacerii CICO" a evreului Sorin Shmuel
Beraru, pe vremuri însă director tehnic la Romaero, adică coleg cu filo-evreul
Dumitraşcu), s-a reuşit în 1998 îndepărtarea de la privatizarea ROMAERO-Băneasa a
foarte puternicei firme canadiene BOMBARDIER, care observând dubioasele
manevre fepesiste s-a retras într-o tăcere semnificativă din procesul de privatizare,
după ce parcursese mai multe etape ale acestuia, (în numărul viitor vom prezenta
raportul Curţii de Conturi asupra aspectelor legate de "afacerea Romaero" şi Phillip
Bloom.)
Tot Phillip Bloom, ca director al G.B.G. şi reprezentant al lui Ofer şi Prytzker în
preluarea Hotelului Bucureşti, l-a contactat în 1997, în Franţa, pe Robert Azouley,
patronul firmei Pargest S.A. Franţa, oferindu-i 2,5 milioane de dolari pentru a semna
un angajament de desfiinţare a societăţii mixte Bucureşti-Internaţional s.r.l. (ce angaja
întreg patrimoniul S.C. Bucureşti-Turism S.A.). Cu această ocazie, oamenii de afaceri
evrei au aflat că Robert Azouley a recuperat milionul de dolari investit în capitalul
social al acestei societăţi mixte de la românul Ionel Ruse, iar în aceste condiţii a
cesionat afacerea firmei acestuia, Invest International s.r.l., printr-un notariat francez,
184
păstrându-şi doar 1% din afacere. În aceste condiţii, Ionel Ruse a atras interesul mai
multor cercuri economice, dar şi atenţia unor servicii de informaţii.
Anul 1998 a fost un an plin de frământări secrete şi de aranjamente pentru privatizarea
Hotelului Bucureşti, unul dintre directorii societăţii, folosindu-şi inclusiv influenţa
personală pe lângă primul-ministru Radu Vasile, încercând de data aceasta favorizarea
unui grup italian reprezentat de controversatul Ion Ilie Mania; afacere eşuată, însă.
*
Dan Adamescu, S.R.I. şi S.I.E. În aceeaşi perioadă Serviciul Român de Informaţii se
preocupa de rezolvarea la un buget restrâns a obţinerii unui sediu pentru "Diviziunea
T" (Unitatea de tehnică specială: "Ochiul şi timpanul") şi "Serviciul de Propagandă şi
Contrapropagandă" (Serviciul de Contraspionaj). În atenţia sa, odată căzută
privatizarea în favoarea lui Ofer şi Prytzker, s-a aflat "imobilul IPIU", situat pe strada
Luterană din Bucureşti, activ din patrimoniul S.C. Bucureşti-Turism S.A. (ca şi
Hotelul Bucureşti). În acest scop, a fost emisă o Hotărâre de Guvern secretă, la
sfârşitul anului 1998, activul fiind scos din patrimoniul societăţii şi transferat în
29.12.1998 la Serviciul Român de Informaţii, în cadrul U.M. 0461 Bucureşti.
Reconstrucţia clădirii "IPIU" a fost încredinţată de către S.R.I. firmei MegaConstruct,
a lui Dan Adamescu, bun prieten al generalilor din S.R.I. şi "proprietar" al
magazinului UNIREA (prin firma "sa" elveţiană NOVA TRADE), totodată proprietar
al Complexului Hotelier Modern (s.r.l.), prin care a cumpărat de la F.P.S.-ul lui Radu
Sârbu pachetul majoritar de acţiuni la S.C. Lido s.a. Cea mai recentă achiziţie a sa este
Asigurări Reasigurări Astra, în acest scop beneficiind de cel mai făţiş sprijin din
partea celor doi şefi ai privatizării din ultimii ani, atât din partea lui Radu Sârbu (ex-
preşedinte F.P.S.), cât şi al lui Ovidiu Muşetescu (preşedintele A.PA.P.S. din
guvernarea Năstase).
Surse din sistem arătau că Dan Adamescu era cunoscut în cercurile cele mai intime
ale preşedintelui român Emil Constantinescu ca "omul cu bani", fiind cel care asigura
alimentarea unor conturi elveţiene ale familiei (?!?). Despre Dan Adamescu se ştie că
în 1979, deşi avea o excepţională poziţie socială, director adjunct al I.D.R.M.A.I.
(magazinele speciale pentru diplomaţii străini), a fugit în Germania Federală.
Cunoscut ca fost ofiţer D.I.E., s-a afirmat că ar avea dosar ca trădător de ţară, făcut
însă dispărut de persoane din conducerea S.I.E. (dosarul ar mai exista totuşi în posesia
altui serviciu român de informaţii, care se teme totuşi de a recunoaşte acest lucru,
deoarece Adamescu este sponsor al tuturor celor ce trec pe la putere).
În R.F.G., "transfugul" Adamescu a devenit director al unei firme de produse
electronice. [Cazul său aminteşte izbitor de cel al ofiţerului de securitate Matei Pavel
Haiducu, ce fusese recrutat din anul 1969 şi instruit pentru servicii în străinătate, în
anul 1975 a fost trimis la Paris (ca "refugiat politic") unde, posedând o bună pregătire
comercială şi tehnică, a ajuns curând director de export al firmei franceze de comerţ
internaţional AMRI. Sub numele conspirativ de "Vişan", Haiducu s-a ocupat în
special de spionaj industrial şi economic, obţinând pentru România planurile
instalaţiilor de recuperare a combustibilului nuclear şi documentaţiile tehnice pentru
elicopterul militar francez Puma].
185
Abia întors în România, în 1990, Adamescu înfiinţează degrabă firma Megavision, în
asociere cu Dan Abagiu, fostul ministru al comerţului interior, pe care regimul
ceauşist l-a condamnat în 1986 pentru furt (această situaţie l-a determinat pe Abagiu
să se creadă victimă politică şi să se afle la revoluţie în balconul de la C.C. ţipând în
microfon: «Să refacem împreună comerţul!»).
Foarte apropiat de Cătălin Harnagea (ex-director S.I.E.), Dorin Marian (ex-consilier
preşedinţie) şi Costin Georgescu (director S.R.I.), Dan Adamescu a fost în repetate
rânduri susţinut de aceştia. Cu concursul anturajului primarului Bucureştiului, Viorel
Lis, firma sa MegaConstruct a fost favorizată la câştigarea unor contracte cu Primăria
Capitalei. Aceste licitaţii aranjate de primărie au fost iniţial atacate în instanţă de
Aedificia Carpati.
Adamescu ar fi fost prieten în afaceri şi apropiat al lui Eliahu Rasin, israelian
cunoscut îndeosebi ca proprietar al SITRACO CENTER din Bucureşti, ulterior
coproprietar al Hotelului Bucureşti. Trebuie spus despre Dan Adamescu că, deşi
recent Silviu Brucan sublinia laudativ pe postul de televiziune ProTv că au început a
se face privatizări şi cu românii, dând exemplu cazul Astra Asigurări-Reasigurări,
preluată de una din firmele conduse de Adamescu, în realitate acesta deţine procente
infime în firmele care le reprezintă şi cu care participă la privatizările importante,
ponderea de peste 99% din capitalul social al acestor firme aparţinând unei firme
elveţiene, cu acţionari misterioşi.
Toţi directorii generali numiţi de statul român la S.C. Bucureşti-Turism S.A. (Hotel
Bucureşti) în perioada 1997-2000 (guvernarea C.D.R.-P.D.-U.D.M.R.), adică perioada
de încrâncenată şi controversată privatizare, au benefeciat de recomandarea şi
sprijinul lui Dan Adamescu (implicit şi a consilierului de la Cotroceni, Dorin Marian):
- Mihai Popescu, a funcţionat în 1999, atât ca director general al Hotelului Bucureşti,
cât şi ca membru al consiliului de administraţie al magazinului Unirea, consiliu
prezidat de Dan Adamescu.
- Sandu Constantin Adrian, director general în 2000 al Hotelului Bucureşti, a venit
direct prin transfer de la magazinul Unirea, angajând ulterior pe poziţii cheie şi alte
persoane prin transfer tot de la Unirea (cum ar fi consilierii juridici).
- Mihai Comănescu, director general în 2000 (menţinut şi în 2001 de noii proprietari
evrei) a lucrat la Dan Adamescu, la Unirea, ca director general.
Unul dintre aceşti directori a afirmat în repetate rânduri, în cunoştinţă de cauză ca
apropriat al lui Dan Adamescu, că obţinerea contractului de la S.R.I. de către firma
MEGACONSTRUCT se datorează serviciilor speciale pe care această firmă le-a făcut
unor înalţi ofiţeri S.R.I., şi care astfel şi-au ridicat vilele cu ajutorul lui Adamescu.
Aşa cum am arătat, una dintre ţintele lui Dan Adamescu în anul 2000 a fost societatea
de stat Asigurări Reasigurări ASTRA, una dintre cele mai mari companii de asigurări
din România (deţinută în proporţie de 75% de către statul român). În scopul de a ajuta
firma lui Dan Adamescu, Nova Trade, de a prelua ASTRA, Radu Sârbu a prezidat un
Consiliu de Administraţie al F.P.S., cu care a anulat câştigarea licitaţiei adjudecată de
186
către firma CEPTURA şi a deschis posibilitatea ca NOVA TRADE să revendice
ASTRA.
Desăvârşirea ajutorului dat lui Adamescu de Radu Sârbu, a venit însă de curând de la
urmaşul acestuia, adică din partea lui Ovidiu Muşetescu, preşedintele A.P.A.P.S.
Cum? Oficiul juridic al A.P.A.P.S. nu a folosit în procesul cu Nova Trade S.A.
hotărârea judecătorească definitivă prin care S.I.F. Banat (acţionar al ASTRA) a
anulat Caietul de Sarcini ce a stat la baza licitaţiei pachetului majoritar de acţiuni al
ASTRA, guvernarea Năstase ajutându-l astfel pe Adamescu să câştige în anul 2002 o
hotărâre judecătorească prin care ASTRA se atribuie către NOVA TRADE pentru
numai 7 milioane de dolari americani. Mai mult, Ovidiu Muşetescu s-a grăbit să apară
cu un comunicat pervers şi ipocrit, că va respecta hotărârea judecătorească, deşi chiar
el (A.P.A.P.S.) contribuise din plin la aceasta. Pentru a nu mai exista îndoieli despre
"colaborarea" lui Ovidiu Muşetescu cu mai vechii clienţi ai lui Radu Sârbu, trebuie
notat că statul român (A.P.A.P.S.) a numit încă din anul 2002 "oamenii" lui
Adamescu la conducerea ASTRA, deşi aceasta nu îi aparţinea, ci se afla în litigiu cu
A.P.A.P.S. pentru a o obţine. În fapt, la A.G.A. de la Astra din 22.03.2001 statul i-a
numit administratori pe Dan Domniţeanu şi Dragoş Cristache, iar la 30.03.2001 Dan
Domniţeanu a fost numit director general adjunct, tot printr-o adresă A.P.A.P.S. Dar
Dan Domniţeanu venea de la... Unirea, magazinul lui Adamescu - unde a funcţionat
ca director adjunct - şi a lucrat cu Mihai Comănescu, care era director general.
Acest Mihai Comănescu a fost până după privatizare director general la S.C.
Bucureşti-Turism S.A., deşi instalat de Radu Sârbu după aceleaşi metode (adică adus
înainte de privatizare, spre a fi favorabil acesteia), venind tot de la magazinul Unirea
al lui Adamescu şi menţinut de noii proprietari israelieni deoarece făcuse parte din
"echipă". Secretara lui Mihai Comănescu, însă, Anca Iancu (rudă cu Adamescu, se
pare), a plecat de la Hotel Bucureşti, unde şi-a încetat misiunea privind privatizarea,
din aprilie 2001 funcţionând ca secretară la ASTRA, adică agent al lui Adamescu
infiltrat în scopul preluării de la statul român a acestei companii de asigurări.
ASTRA avea deja deschise sedii în aceste imobile ale lui Eliahu Rasin, adică la
SITRACO GEMENII, unde mai funcţionase până atunci şi USAID, agenţia americană
din ai cărei angajaţi jumătate sunt ofiţeri C.I.A. Firma "lui" Adamescu, Nova Trade
(cu care a preluat Astra Asigurări şi cu care participă la privatizările din România),
aşa cum am arătat, nu este de fapt firma sa, deoarece 99,2% din capitalul social al
acesteia aparţine unor acţionari secreţi, ascunşi sub paravanul firmei BAUINVEST AG
(cu sediul în Neumuhlequai, nr. 38, Zurich/Elveţia), se pare evrei. Adamescu a fost
permanent preocupat de privatizarea Hotelului Bucureşti, dar şi-a rezervat un rol din
umbră.
Adamescu a fost permanent procupat de privatizarea Hotelului Bucureşti, dar şi-a
rezervat un rol din umbră, iar dubioasa protecţie de care se bucură această privatizare
frauduloasă din partea guvernaţilor este de aceeaşi natură cu cea a afacerilor sale. Iată
ce anunţa, în noiembrie 2001, cel mai acid săptămânal bucureştean:
"S-a spart în zeci de aşchii gaşca lui Dorin Marian, Emil Constantinescu şi Cătălin
Harnagea. Ultimul fugit din gaşcă este Dan Adamescu, proprietarul magazinului
Unirea, care a trecut din nou de partea Puterii. Minte combinativă, Dan Adamescu şi-a
început manevra de îmblânzire a PSD cu un act de caritate. Unirea Shopping Center
187
va organiza un Bal de caritate în beneficiul fundaţiei Renaşterea, condusă de Mihaela
Geoană, soţia ministrului de externe. Dan Adamescu e încântat până la lacrimi. Cum
de ce? La bal vor veni şi prim-ministrul României, Dana Năstase, de mână cu soţia
ministrului de Finanţe, Dana Tănăsescu. A era să uit, la bal vine şi Corupţia.
Dan Adamescu nu are de ce să se îngrijoreze, căci banii nu au miros şi nici culoare
politică. Pentru un credit foarte performant luat de la Bancorex şi nereturnat, firma lui
Adamescu, Megaconstruct, a ajuns puţin la AVAB. A intrat în Agenţie, s-a întreţinut
cu secretarele, a băut o cafea şi, când s-a făcut timpul de plecare, a apărut şeful ei
care, hocul-pocus-creditus, a răscumpărat-o cu 10-20% din valoarea creditului păpat."
Balul a avut loc în 27 noiembrie 2001, cu începere de la ora 20 la Palatul Snagov,
fiind invitaţi "cei mai de vază parlamentari..., colegii de Cabinet şi diplomaţii străini
acreditaţi la Bucureşti". Invitaţiile concepute de Dan Adamescu anunţau "participarea
extraordinară a soţiei primului-ministru al României".
În final trebuie amintit că unul dintre asociaţii în afaceri cu ceasuri Seiko al lui
Adamescu, A Futsi, a fost arestat pentru contrabandă cu ţigări. Cine îşi mai aminteşte
de afacerea "Porţelanul" (Ţigareta I), ştie că, în 1998 (acelaşi an în care Adamescu
primea comenzi de construcţie de la prietenii din SR.I.), Brigada de Crimă Organizată
a Ministerului de Interne şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar,
deoarece s-a demonstrat, inclusiv prin interceptarea unor convorbiri telefonice,
"implicarea unor persoane din structurile militare, respectiv din Serviciul Român de
Informaţii". Transporturile de contabandă în afacerea "Ţigareta I" au avut ca punct de
destinaţie tocmai... Elveţia.
ŞANDRU ION, ofiţer (r) S.R.I., om al evreilor. În primăvara anului 1998, Ionel Ruse,
considerat de acum cheia privatizării Hotelului Bucureşti, a fost contactat de câţiva
oameni de afaceri evrei, cel mai important dintre aceştia fiind E. Papouchado, cu
cetăţenie S.U.A. şi israeliană. Papouchado, prin firma sa, RED ŞEA ("Marea Roşie")
din Tel Aviv, deţine mai multe proprietăţi hoteliere operate de lanţul hotelier evreiesc
Park Piaza, dintre care unul chiar la Londra. A fost introdus pe lângă Ionel Ruse de
către evreii de la Banca Internaţională a Religiilor, prin intermediul căreia
Papouchado derula construcţia în Bucureşti a două mari centre comerciale.
Tot în această perioadă a fost angajat ca jurist la Hotelul Bucureşti (S.C. Bucureşti-
Turism SA.), colonelul S.R.I. în rezervă Şandru Ion, fost şef la Biroul Juridic al
Departamentului Securităţii Statului şi apoi al Biroului Juridic al S.R.I.. Pensionat de
la S.R.I., acesta a lucrat în 1997-1998 la filiala Lipscani a Bancorex, şi abia apoi la
Hotelul Bucureşti. În această postură, în câteva situaţii, colonelul Şandru a mărturisit
că lucrează, sub acoperire, direct cu directorul S.R.I. Mircea Gheordunescu, atât în
interesul preluării de către S.R.I. a clădirii I.P.I.U., cât şi în interesul privatizării
Hotelului Bucureşti.
În 8 Iulie 1998 a avut loc întâlnirea dintre Pargest SA. şi S.C. Bucureşti-Turism SA.
Printre cei prezenţi: Ruse Ionel (reprezentant Pargest), Bari Ioan (director general din
partea română) şi colonelul Şandru Ion jurist, reprezentant al părţii române). Ionel
Ruse a anunţat cu această ocazie următoarele: Pargest SA. a cesionat părţile sociale
firmei sale; Scrisoarea de garanţie bancară ce va asigura investiţiile va fi emisă de
188
LEUMI Le BANK Israel, sucursala Tel Aviv, iar lanţul hotelier internaţional Park
Platza va asigura operarea Hotelului Bucureşti.
Până la sfârşitul anului, chiar a fost prezentată la S.C. Bucureşti-Turism SA. o
scrisoare de garanţie bancară, garantată la rândul ei de o bancă românească: Bancorex,
filiala Lipscani, tocmai de unde venise cu transfer juristul Şandru Ion.
Neexistând acordul unor funcţionari ai statului român pentru derularea afacerii,
funcţionarii F.P.S. fiind încă supăraţi pe Ionel Ruse că le-a stricat afacerea şi
comisioanele privatizării din 1997, la 24.12.1998 apare la Bucureşti E. Papouchado în
persoană, cu scopul declarat de a finanţa afacerea. Papouchado a fost prezentat de
Ruse I. ca "unul dintre cei mai bogaţi evrei din lume" (sintagmă regăsită peste ani şi în
gura preşedintelui F.P.S., Radu Sârbu), care locuieşte în cel mai scump cartier din
Ierusalim. La data de 24.12.1998, Ruse Ionel împreună cu Papouchado şi MP (recent
instalat director general al S. C. Bucureşti-Turism S.A.), s-au deplasat la Fondul
Proprietăţii de Stat, la directorul general de atunci Gheorghe Ionescu (zis Bebe),
pentru "a analiza blocajul apărut". Acesta, invocând interesul statului român de a
desfiinţa afacerea Pargest-Bucureşti şi apoi de a vinde acţiunile deţinute la S.C.
Bucureşti-Turism S.A. la cel mai bun preţ, îi interzice lui Mihai Popescu să semneze
actul adiţional la contractul de societate mixtă, act adiţional care ar fi permis salvarea
contractului în defavoarea statului. Argumentaţia, perfect corectă în conţinut, nu a fost
însă respectată chiar de către F.P.S., care, în 1999, a scos la vânzare pachetul
majoritar de acţiuni deţinut la S.C. Bucureşti-Turism S.A., în condiţiile existenţei
angajării activelor societăţii către Pargest S.A. Acest fapt a dus la specularea licitaţiei
şi la vânzarea sub valoare.
ERIC RUDOSH, ex-ambasadorul Ungariei. În octombrie 1998, unul dintre cei mai
tineri membri în C.A. al Hotelului Bucureşti, în vârstă de 26 de ani, lider la tineretul
ţărănist, aflându-se pe terasa CINA, a afirmat că el ar fi indiferent la privatizarea
Hotelului pentru Ionel Ruse, dar că ar susţine în această privatizare (ca şi D. H.,
colegul său de la conducerea organizaţiei de tineret a P.N.Ţ.C.D. sector 2, şi
reprezentant al statului în A.G.A. la Hotel Bucureşti) pe Eric Rudosh (evreu ungur,
ex-ambasador al Ungariei la Bucureşti), care are cetăţenie britanică, şi este finanţat de
o bancă londoneză. În scurt timp, în decembrie 1998, acest tânăr susţinător a fost
avansat de Radu Sârbu (cu susţinerea din umbră a lui D. Adamescu) din administrator,
ca director general al S.C. Bucureşti-Turism SA.
El dobândise în trecutul apropiat foarte mulţi bani de la Eric Rudosh, atunci când i-a
vândut acestuia firma LUXTEN. Evident că tranzacţia nu s-a făcut cu numele acestora
la vedere. Astfel, patron al Luxten, ca şi al AEM Timişoara era un anume Zoltan
Bosormeny, pion al lui Rudosh. Ingineria s-a bazat pe relaţia cu primarul capitalei
Viorel Lis, pe linie de partid. Firma LUXTEN a fost mai întâi creată, pe numele unor
apropiaţi, după care au înzestrat-o cu un contract beton privind iluminatul întregii
capitale a României. A urmat apoi negocierea cu Eric Rudosh şi vânzarea LUXTEN-
ului pentru 100.000 USD. Plecând de la această trambulină, afaceriştii unguri ai lui
Rudosh au acaparat în prezent aproape tot iluminatul public din România, prin
instalarea lui Silviu Boghiu (fost angajat la LUXTEN) ca director pe la RENEL,
CONEL, S.C Electrica SA. şi mai recent la Transelectrica SA.
189
Printre afacerile aranjate de evreul ungur Eric Rudosh, şi deloc cunoscute presei, sunt
şi acelea încheiate cu Ministerul Sănătăţii român în perioada cât ministru a fost un
U.D.M.R.-ist, Barany, în defavoarea unor potenţiali parteneri americani ai
Ministerului Sănătăţii.
Alt susţinător al lui Eric Rudosh a fost şi Mihai Comănescu. Acesta, membru P.N.Ţ.-
C.D. sector 3 Bucureşti, a fost director de imagine al lui Radu Sârbu în campania
electorală din 2000. Ulterior vizitei lui Sârbu la Budapesta, vizită ce a stat la baza
afacerii POLUS de la Cluj, Mihai Comănescu a urmat la Budapesta, în Ungaria, un
"curs de diplomaţi" de 6 luni, în 1998. Conducerea ţărănistă de la S.C. Bucureşti-
Turism SA., în 1999 l-a prezentat unor lideri sindicali pe Eric Rudosh ca pe un bun
prieten ce doreşte să cumpere Hotelul Bucureşti. După cum se va vedea, privatizarea
Hotelului Bucureşti a fost legată, la un moment dat, de lanţul hotelier maghiar
Danubius Hotels Group.
Până la data primei licitaţii a F.P.S. pentru S.C. Bucureşti-Turism SA., respectiv 11
Noiembrie 1999, tratativele secrete şi aranjamentele pentru preluarea Hotelului
Bucureşti nu se încheiaseră, aşa că "investitorii" evrei nu au fost pregătiţi. Participarea
afaceristului român George Copos, prin firma Ana Hotels, la această licitaţie,
considerată însă nula de F.P.S. (la comandă), i-au determinat pe Ruse Ionel şi pe mai
noii şi falşii săi prieteni evrei să-şi finalizeze acordurile.
De la începutul toamnei anului 1999 începuseră la Hotelul Bucureşti întâlnirile secrete
dintre israelianca Tonya Halperin şi Ruse Ionel, concomitent cu întâlnirile dintre Ruse
Ionel şi israelianul Alex Bittner.
Tonya Halperin, cetăţean israelian şi colaborator Mossad, locuia şi mai locuieşte la
Hotelul Apartamente din cadrul Complexului Hotelier Bucureşti, de dinainte de anul
1989. Soţul acesteia (Moshe) reprezintă (neoficial?) în România interesele marii
companii israeliene Elbit System, el fiind indicat ca artizan al asocierii frauduloase a
ELBIT-Israel cu AEROSTAR Bacău, caz instrumentat de Parchet.
Halperin este coproprietară cu Eliahu Rasin la S. C. Hotel Opera & Central S.A., iar
Rasin mai deţine, singur, şi Hotelul Sinaia din Sinaia, unde l-a numit administrator, ca
şi la hotelurile Opera, Central şi vremelnic la Hotelul Bucureşti (din capitală), pe
Marian Schartz, ofiţer (r) în securitatea israeliană. Sediul tratativelor dintre Ruse Ionel
şi Alex Bittner era la restaurantul chinezesc al lui Bittner, Dragon House, din str. Piaţa
Amzei nr.l. Bittner l-a convins pe Ruse că poate avea încredere în Tonya Halperin şi
în cel recomandat de aceasta, în Eliahu Rasin, iar el, Bittner, îşi va folosi propriile
relaţii în structurile statului român pentru a asigura succesul afacerii. La una dintre
aceste discuţii, spre surprinderea lui Ruse, a participat chiar Cătălin Harnagea,
director S.I.E.
Babonea cel Mare. Odată cu demararea negocierilor şi intrarea în linie dreaptă a
privatizării, Alex Bittner vorbind cu prietenul său, Radu Sârbu, a determinat numirea
lui Ion (Jean) Babonea în calitatea de reprezentant al statului român (al F.P.S. în
A.G.A. de) la S. C. Bucureşti-Turism S.A.. Babonea era, însă, totodată artizanul
privatizărilor ilegale de la Neptun-Olimp, semnatar al contractului fraudulos al B.T.T.
190
pentru Hotelul Forum - Costineşti, şi instalat tot ca reprezentant F.P.S. la Poiana
Braşov. La B.T.T. (instalat ca peste tot de Ştefan Grigorescu, mâna dreaptă a lui Radu
Sârbu din F.P.S.), a făcut jocurile împreună cu Vâclea. Anchetat de Poliţie şi de către
Ministerul Turismului, preşedintele S.C. Poiana Braşov S.A., Cristian Madussi, a
declarat că firma SC Lipsca 2000, căreia i s-a dat ilegal Hotelul Piatra Arsă, "a fost
adusă de Babonea". Ori această firmă este una dintre cele peste 25 de firme din
România ale israelianului Alexandru Bittner, auto-declaratul prieten al şefului adjunct
al S.R.I., Mircea Gheordunescu.
Jean Babonea, administrator unic al DELFINCOM s.a. (fostele Alimentara) a
înstrăinat până în anul 2000 aproape toate activele statului de la Delfincom către una
din firmele lui Bittner, Lipsca Investment, care acum închiriază aceste spaţii. Aceiaşi
firmă deţine fosta Textila 2. Despre Babonea s-a spus că ar avea proprietăţi şi conturi
la Budapesta, sau în Cehia. I s-ar fi promis lui şi grupului său (în frunte cu Radu
Sârbu?) suma de l milion USD odată cu privatizarea Hotelului Bucureşti (ne-a
mărturisit-o chiar nouă). După aceşti bani a alergat probabil la sfârşitul lui noiembrie
şi începutul lui decembrie 2000 Eli Rasin, când s-a încheiat afacerea şi transferul de
proprietate al Hotelului Bucureşti de la statul român către firma controlată de el.
Cu totalul concurs şi sprijin al lui Bittner, în Noiembrie 1999 s-a semnat un Partner-
Ship agreement între Ionel Ruse şi un reprezentant al off-shore-ul cipriot Desca
(deţinut de Eliahu Rasin). Principale clauze:
- La privatizarea S.C. Bucureşti-Turism S.A. se va participa cu firma NONI VOIAJ
s.r.l., a lui Ruse Ionel, care cesionează 50% din capitalul social al acesteia off-shore-
ului adus de Rasin, DESCA INVESTMENT ltd, creat în mai 1999 în Limasol-Cipru.
- Preţul adjudecat al licitaţiei va fi plătit de către fiecare asociat în mod egal. Neplata
cotei de preţ (50% din suma adjudecată) de către Ruse Ionel cu două săptămâni
înainte de termenul scadent al contractului (04.04.2000), va conduce la preluarea
acestei obligaţii de către celălalt partener, iar Ruse Ionel va ceda părţile sale sociale
(50% din firma Noni Voiaj), primind în schimb suma de 2,5 milioane USD. (NICI
PANA ÎN PREZENT NU A PRIMIT VREUN BAN, ISRAELIENII
NEONORÂNDU-ŞI ANGAJAMENTELE.)
Un important eveniment a fost semnificativ pentru desfăşurarea scenariului acestei
privatizări. De la mijlocul anului 1999 colonelul S.R.I. (r) Şandru Ion (om al
directorului S.R.I. Mircea Gheordunescu), a părăsit S. C. Bucureşti-Turism S.A.,
încadrându-se ca jurist ("consilier expert") la Banca Internaţională a Religiilor, pe
urmele afacerilor lui Ionel Ruse. Aici se afla depus capitalul social al societăţii mixte
create cu S.C. Bucureşti-Turism S.A., şi, în general, prin aceasta bancă şi-a derulat mai
toate afacerile, unele dintre ele fiind la un moment dat apreciate ca frauduloase. În
acelaşi timp în care lucra la B.I.R., Şandru era angajat drept consilier şi la Sitraco
Center, la Eliahu Rasin, fapt pe care Ruse nu îl cunoştea.
În ultima parte a anului 1999 Şandru Ion a insistat pe lângă liderii sindicali de la Hotel
Bucureşti să sprijine privatizarea hotelului cu un grup de evrei americani (firma
Midway Trading, pe care el ar sprijini-o şi pentru privatizări din sistemul petrolier
românesc). Imediat după câştigarea licitaţiei şi încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, Ruse Ionel a părăsit ţara pe direcţia Elveţia pentru a-şi aranja finanţarea
191
necesară achitării la F.P.S. a părţii sale din preţul acţiunilor Hotelului Bucureşti. Nu a
mai apucat să îşi finalizeze afacerea. Şandru Ion reactivase în decembrie 1999,
semnând ca "şef oficiu juridic" al Băncii Internaţionale a Religiilor, o mai veche
plângere penală împotriva lui Ruse, pentru o datorie aproape stinsă în fapt. Aceasta a
condus la arestarea sa în Elveţia, fiind apoi transferat în arestul Poliţiei Române (după
doi ani de arest a fost găsit nevinovat de către instanţa penală), în momentul arestării
sale, Ruse nu mai era necesar! Scopul fusese atins: alţi potenţiali candidaţi la licitaţia
F.P.S. fuseseră îndepărtaţi prin sperietoarea cu contractul Pargest (în Dosarul de
Prezentare) şi prezenţa firmei lui Ruse la licitaţie. Pachetul de acţiuni a fost preluat de
la statul român mult sub preţul real, iar Ruse trebuia ţinut acum la distanţă pentru a nu
periclita afacerea.
După arestarea lui Ruse, Eliahu Rasin a procedat la eliminarea acestuia din firma
NONI VOIAJ, off-shore-ul cipriot Desca Investment Ltd. preluând 100% din capitalul
social al acesteia, adică, indirect, 66,18% din S.C. Bucureşti-Turism S.A. (Hotelul
Bucureşti), fără acordul lui Ruse, şi încălcându-se astfel Partner-Ship-ul din noiembrie
1999. Totodată, Eli Rasin a schimbat numele firmei în DOMINO INTERNATIONAL
HOTELS.
În perioada 12-24 decembrie 1999, după adjudecarea licitaţiei de către NONI-VOIAJ
s.r.l., autorul acestor rânduri a fost prezent la şedinţa comisiei de negociere din cadrul
F.P.S. Cu această ocazie i s-a relatat de către Eliahu Rasin, participant la negocieri ca
viitor proprietar, că Hotelul Bucureşti va fi integrat în lanţul hotelier ungar Danubius
Hotes Group. De altfel, prin adresa nr. 7950/04.04.2000 depusă la F.P.S. "în atenţia
dlui Radu Sârbu" de către Eliahu Rasin în numele Noni Voiaj s.r.l., se spune: "aţi
propus să analizăm şi posibilitatea transferului contractului (de cumpărare a Hotelului
Bucureşti) către o societate străină de specialitate, DANUBIUS HOTELS RT din
grupul CP HOLDINGS LTD.-UK.". Rezultă că Radu Sârbu i-a propus la un moment
dat lui Rasin să cedeze contractul către alt grup de evrei (unguri) cu centrul afacerilor
în Marea Britanie (implicaţi Eric Rudosh, Bernard Shraer).
CE SE ÎNTÂMPLĂ CU VIZITELE OFICIALE ÎN ISRAEL!?
"Noi am verificat!... Nu noi, ci organe competente (nu vreau să nominalizez), şi foarte
competente ale statului au verificat. Uite, S.R.I.-ul, ca să nu ne mai ascundem după
degete! Da, S.R.I.-ul! Şi preşedintele Statului (Emil Constantinescu) a fost interpelat
în Israel de acest mare om de afaceri... Da! Este unul din cei mai bogaţi oameni din
lume. Miliardar în dolari, nu în datorii. Şi a trimis această firmă (Noni-Voiaj s.r.l.), iar
reprezentantul lor în România sunt ăştia de la Sitraco Center (israelianul Eli Rasin)."
Astfel prezenta privatizarea Hotelului Bucureşti, la 6.03.2000, Jean Babonea, omul
lui Radu Sârbu şi reprezentant al F.P.S. în A.G.A. de la Bucureşti-Turism. Dar iată ce
declara chiar Radu Sârbu la sfârşitul anului 2000 (ambele declaraţii sunt înregistrate
audio):
192
"(Alin) Giurgiu îmi spune: «Nu dom'le, Noni Voiaj a fost cumpărată de o firmă
evreiască!» Şi, într-adevăr. În 3 Ianuarie 2000, când am ajuns în Israel, cu preşedintele
Constantinescu, în Tel Aviv, la întâlnirea cu oamenii de afaceri, mă întâlnesc cu Eli
Rasin, care m-a interpelat în plen, şi a zis: «Noi vrem să facem afaceri în România,
dar uite cum e cu F.P.S.-ul» - chestie pe care eu am înghiţit-o - şi că "Noi vrem să
cumpărăm!". Omul era cunoscut şi cu recomandări de la ambasador şi de la ataşatul
economic de la ambasadă." [În prezent Rasin este inculpat în România, dar s-a sustras
cercetării penale şi, în prezent, procesului penal, fiind ascuns în Israel.]
Dacă vizita oficială în Israel din ianuarie 2000, a preşedintelui Emil Constantinescu a
fost exploatată de afaceriştii veroşi pentru a practica cel mai ordinar şantaj şi trafic de
influenţă în scopul menţinerii unei privatizări ce fraudează statul român, să ne mai
mire prezenţa lui Sorin Beraru şi a lui Shimon Naor (inculpaţi penal în România) la
întâlnirea cu primul ministru Adrian Năstase, pentru a-i bate acestuia cu pumnul în
masă: " Vezi că nu suntem singuri? Vezi că şi noi suntem Israelul!". Sau putem spune,
mai degrabă, că Israelul acceptă şi promovează o politică de rapt economic asupra
României.
CU CE BANI AU PLĂTIT ISRAELIENII?
Cele mai multe informaţii în acest sens au apărut cu ocazia efectuării Raportului de
Expertiză Contabilă Judiciară din dosarul de cercetare penală nr. 00161/2001 al
I.G.P., ce a stat la baza dosarului penal nr. 3422/P/2002 pe rol la Tribunalul Bucureşti,
Secţia a II-a Penală, Completul l, termen 13.03.2003. Astfel, la data de 10.03.2000
între firma DESCA INVESTMENTS Ltd. (off-shore-ul cipriot) în calitate de
"împrumutător" şi S.C. Noni Voiaj Impex s.r.l., în calitate de "împrumutat" a fost
încheiat un Contract de Credit pentru suma totală de 30.000.000. USD (în timp ce
DESCA, totuşi, era acţionar în NONI VOIAJ), într-adevăr aceasta ar fi fost suma care
ar fi încasat-o statul român, dacă preţul ar fi fost plătit la sfârşitul lui aprilie 1999, sau
dacă Radu Sârbu nu ar fi "uitat" să consolideze preţul în lei atunci când a semnat în
5.12.2000 Actul Adiţional (total ilegal şi în afara mandatului său) la contractul de
privatizare al societăţii S.C. Bucureşti-Turism S.A.
Totuşi, până la data 08.12.2000, acest contract de credit nu a funcţionat, deoarece
firma (off-shore cipriot) Desca Ltd., la rândul său a încercat să obţină un credit de la
Leumi Le Bank Tel Aviv - Israel, dar nu avea cu ce să garanteze acest credit.
Posibilitatea s-a ivit însă prin bunăvoinţă lui Radu Sârbu, a lui Mihai Comănescu
(director general la S.C. Bucureşti-Turism S.A.) şi a complicilor lor de la Hotelul
Bucureşti, respectiv echipa directoarei economice.
În acest scop a fost necesară înlăturarea din societate a directorului general adjunct
Stegaru Corneliu, care deţinea în original, în saffe-ul din biroul său titlurile de
proprietate asupra terenurilor societăţii Bucureşti-Turism S.A.. Acestea i-au fost
cerute de Mihai Comănescu, dar nu le-a putut obţine, în noaptea de 30 Noiembrie
2000 ("noapte a strigoilor" în tradiţia românească) Mihai Comănescu şi acoliţii săi au
pătruns cu ajutorul a trei firme de body-guarzi (DeltaForce, V.V.T. şi Dragon Star)
peste Stegaru Corneliu, în biroul acestuia de la Hotel Bucureşti, şi l-au evacuat forţat,
în acest sens fiind folosiţi şi unii lideri sindicali iresponsabili. În zilele următoare,
193
conform mărturiei participanţilor, au fost căutate cu înfrigurare titlurile de proprietate,
fiind finalmente găsite şi preluate din saffe-ul acestuia. Peste câteva zile, o inspecţie a
Departamentului de Control al Guvernului (condus la acea dată de secretar de stat
Ovidiu Grecea) inspecţie efectuată prin inspectorul Victor Vasiliev, constată că
titlurile nu se află nicăieri în societate şi se întocmeşte în acest sens procesul-verbal
nr.10361/12.12.2000.
După obţinerea titlurilor de proprietate ale S.C. Bucureşti-Turism S.A. de către
infractori, persoanele interesate au cunoscut că se pot demara procedurile necesare şi
plăti comisioanele aferente. Fostul şofer de la F.P.S. al lui Radu Sârbu ar fi declarat
ziaristului A.B. de la ziarul Adevărul că a participat la mai multe întâlniri, în pădurea
Băneasa, între Radu Sârbu şi Eliahu Rasin, şi că, la un moment dat, Radu Sârbu a
primit o servietă plină de bani, "ca în filme". Totuşi acest şofer refuză să fie martor,
chiar dacă A.B. l-a înregistrat audio. (Nu s-a putut stabili data întâlnirii din "pădurea
Băneasa", chiar la începutul lunii decembrie 2000.)
Oricum, total ilegal, aşa cum se arată şi în Rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, la 05 Decembrie 2000, Radu Sârbu semnează un Act
Adiţional la contractul de privatizare al S.C. Bucureşti-Turism S.A., înviind astfel o
tranzacţie moartă ("rezoluţionată") şi dând posibilitate evreilor să plătească în 15 zile.
La data de 08 Decembrie 2000, Domino International (fostă Noni Voiaj Impex s.r.l),
prin Desca-Cipru, respectiv Eli Rasin, obţine de la Leumi Le Bank - Tel Aviv un credit
de 25.000.000 USD, garantând creditul cu acţiunile ce nu le dobândise încă de la
statul român (încălcând astfel contractul de privatizare care prevede că acţiunile sunt
libere de orice sarcini, până la data transferului acestora), şi cu titlurile de proprietate
ale S.C. Bucureşti-Turism S.A. (documentele obţinute de Comănescu în jurul datei de
01.12.2000 din biroul directorului general adjunct, evacuat forţat).
În aceeaşi zi, contul firmei Domino International, deschis la ALPHA BANK
ROMÂNIA a fost alimentat prin două ordine cu suma de 21.352.747 de dolari
americani, în aceeaşi zi Domino International Hotels s.r.l. varsă către Fondul
Proprietăţii de Stat suma de 540.863.367.717 lei, în fapt suma cu care a cumpărat
Complexul Hotelier Bucureşti şi anexele sale (Hotel Apartamente: 174 de
apartamente + 20 de birouri; Hotelul Bucureşti: 369 de camere duble, 46 camere
single, 24 de apartamente, 7 garsoniere; Complex Restaurant Cina; laborator de
cofetărie + Cofetăria Bucureşti, Piscina Bucureşti etc.).
Faţă de suma de 21,352 milioane USD (dolari americani) virată de către Domino
(Noni Voiaj) statului român în 08 decembrie 2000 (în contul F.P.S.), în baza creditului
obţinut la banca Leumi, în zilele de 13 şi 20 decembrie 2000 s-a mai alimentat contul
Domino (Noni Voiaj) cu 510.000 USD, apoi în 5 şi 7 februarie 2001 cu încă
2.941.000 USD. Aceste ultime două sume, cca. 3,4 milioane USD nu îşi regăsesc o
destinaţie în plăţile către statul român pentru preluarea Hotelului Bucureşti, dar sunt
acoperitoare pentru comisioanele acordate. S-a aflat că Eliahu Rasin, "pentru a putea
demara o mare afacere", a căutat cu disperare un împrumut de 1,5 milioane USD
înainte de 5 decembrie 2000, dată la care Sârbu a semnat Actul Adiţional.
Faptul ca Eliahu Rasin şi-a recuperat banii pe care i-a acordat drept comision este
dovedit cu prisosinţă de către Raportul de Expertiză Contabilă Judiciară din dosarul
penal: "Asociatul unic al S.C. Domino International Hotels s.r.l., care este tot numitul
194
Eliahu Rasin, emite o Hotărâre prin care, începând cu data de 20.12.2000 persoanele
împuternicite să semneze în numele şi pentru societate pentru cont BBB
2511.01.3593672 deschis la ALPHA BANK Sucursala Unirea, sunt Dan Zătreanu şi
Daniela Androanche". [Soţul acesteia ar fi fost cândva agent acoperit al serviciilor
speciale ale Ministerului de Interne. Când S.R.I. a aflat poziţia sa în cadrul U.M.
0692, acesta şi-a luat transferul grabnic la o firma privată... Oricum, Eliahu Rasin nu a
fost de găsit, motiv pentru care procesul penal privind privatizarea Hotelului
Bucureşti s-a amânat pentru 6 luni, până în septembrie 2003.]
Cităm ad-literam din Raportul de Expertiză Contabilă: "Din acest cont [al DOMINO
INTERNATIONAL de la Alpha Banck] au fost efectuate virări de sume:
2.747.530 USD şi 175.380 USD la BANK LEUMI, sucursala din Londra, în contul
MONILEN ENTREPRISES LTD, invocându-se contractul de comision (?) nr.
1230/30.12.1999, încheiat între S.C Noni Voiaj s.r.l., reprezenta de Eliahu Rasin şi
Monilen Entreprises Ltd. reprezentată de Daniela Andronache (omul de încredere al
lui Eliahu Rasin, totodată secretara sa la SITRACO CENTER). Conform acestui
Contract, MONILEN ENTREPRISES LTD. s-a obligat să acorde asistenţă în afaceri
S.C. NONI VOIAJ S.R.L. în vederea achiziţionării acestui pachet majoritar de acţiuni
ale S.C. Bucureşti-Turism S.A. Acest contract este practic fără obiect [se arată în
Raportul de expertiză], deoarece s-a încheiat ulterior adjudecării licitaţiei de către
S.C..NONI VOIAJ IMPORT EXPORT S.R.L., conferind o aparentă legalitate
transferului extern a sumei de 2.920.000 USD". Firma Monilen Entreprises Ltd. este
un off-shore cipriot creat de către Eli Rasin în 1997 în Cipru, împreună cu alţi evrei,
cu care controlează majoritatea afacerilor sale din România.
În decembrie 2000, reprezentanţii "noului proprietar" al Hotelului Bucureşti,
prezentau într-o "şedinţă cu salariaţii" lanţul hotelier care va opera Hotelul, anume
lanţul hotelier Park Platza, acelaşi pe care îl anunţase şi Ionel Ruse în 1998. Aceşti
"noi proprietari", întrebaţi de salariaţi cine sunt proprietarii off-shore-ului Desca
Investment Ltd. au răspuns astfel:
- 40% Europa-Israel Group (S.U.A. ?),
- 40% Red Şea (Israel) şi
- 20% A.R.A. Ltd.
Regăsim în această structură firma lui E.Papouchado, Red Şea. Acesta este însă
partenerul de afaceri al israelianului Motti Zisser, realizând în mod curent investiţii
comune.
Comunicatul de presă al firmei DOMINO din 14 martie 2001 prezintă însă o nouă
situaţie: off-shore-ul Desca a vândut afacerea (Hotelul Bucureşti) unei firme olandeze
(BEA Hotels BV) deţinută în totalitate de firma Elscint Ltd-Israel (controlată de Motti
Zisser), prin firma Elbit Medical Imagining Ltd. Alt subsidiar al Elbit Medical, firma
Piaza Centers (Europe) BV ar deţine 11 mall-uri în Ungaria şi alte 15 "proiecte" în
Europa centrală şi răsăriteană (printre care şi în oraşele Bucureşti, Timişoara, Braşov).
Acelaşi comunicat arăta că Hotelul Bucureşti va fi transformat în hotel de lux. la
nivelul de 5 stele internaţionale, urmând a fi renovat. În sfârşitul comunicatului se
195
arăta că Elscint Ltd. este la curent cu faptul că Hotelul Bucureşti este a doua casă
pentru membrii Parlamentului Român.
De când s-a privatizat, Hotelul Bucureşti a fost formal plasat de la un proprietar la
altul. Aşa cum am arătat, folosindu-se de interpretarea abuzivă a uneia dintre clauzele
actului numit Partnership Agreement, Eliahu Rasin, artizanul privatizării Hotelului
Bucureşti, a procedat la sfârşitul anului 2000 la eliminarea lui Ionel Ruse din firma
NONI VOIAJ, off-shore-ul lui Rasin, DESCA INVESTMENT Ltd, preluând 100% din
capitalul social al acesteia, adică 66,18% din S.C Bucureşti-Turism SA. Totodată el a
şi schimbat numele firmei în DOMINO INTERNATIONAL s.r.l.
În martie 2001, Rasin a vândut însă afacerea, capitalul social al DOMINO/NONI
VOIAJ fiind integral preluat de la Desca-Cipru de către Bea Hotels -Olanda pentru 27
milioane dolari. Rezultă că din această speculaţie Rasin a obţinut rapid un profit de
minim opt milioane dolari, pe seama statului român.
La rândul său, Ionel Ruse se afla în acel moment în imposibilitatea de a-şi apăra
drepturile, fiind arestat în urma unei sesizări a Bănci Internaţionale a Religiilor,
semnată de şeful Biroului Juridic al băncii, Ion Şandru, aşa cum am arătat. Mandatara
lui Ruse, Domnica Koszler, revendicând dreptul lui Ionel Ruse asupra a jumătate din
pachetul majoritar de acţiuni al Hotelului Bucureşti, reuşeşte să obţină la 5 August
2001 o sentinţă a Tribunalului Municipiului Bucureşti (dosar 5871/2001, Secţia a III-a
civilă) prin care se dispune sechestrarea bunurilor mobile ale firmei Domino de la S.C.
Bucureşti-Turism S.A. (pachetul de acţiuni) până la definitivarea cauzei. Aceasta face
ca Registrul Comerţului Român să blocheze orice înregistrare (tranzacţie) privind
acţiunile Hotelului Bucureşti, dar inventivitatea israelienilor se dovedeşte şi diabolică
şi infracţională. Ce fac patronii israelieni în această situaţie?
La 30 August 2001 (înregistrând însă documentul în secret la S.C. Bucureşti-Turism
S.A., sub nr. 8369/ 30.09.2001) israelienii semnează (prin Dan Zătreanu în numele
firmei DOMINO) cu banca LEUMI LE ISRAEL din Tel Aviv un "Contract de Garanţie
şi Gaj pe Acţiuni", invocând actualizarea (?) "contractului de împrumut" de 25
milioane dolari din data de 8 decembrie 2000, punând astfel pachetul majoritar de
acţiuni al Hotelului Bucureşti la dispoziţia băncii israeliene şi sfidând sentinţa
instanţelor româneşti anterioară cu aproape o lună perfectării contractului, dar şi
sechestrul penal instituit asupra acţiunilor de către organele de anchetă penală din
România. Mai mult ei majorează creditul de la 25 milioane de dolari, la 30 de
milioane, pentru a mai stoarce 5 milioane de dolari din "afacerea Hotel Bucureşti".
Toate aceste fapte demonstrează că pe fondul contestării în instanţă a privatizării
Hotelului Bucureşti, şi a începerii urmăririi penale faţă de cei implicaţi în privatizare
recent punându-se chiar sechestru asiguratoriu pe averea acestora (de fapt numai pe
un apartament al lui Radu Sârbu) se fac nestingherit felurite manevre şi inginerii
pentru ca Statul Român să nu-şi mai poată recâştiga drepturile legitime, eventual să nu
mai poată recupera Hotelul, sau să recupereze o epavă din care s-a stors tot şi s-a
vândut tot (ceea s-a şi întâmplat în perioada decembrie 2002 - martie 2003).
Faptul că, imediat după privatizare, Hotelul Bucureşti a fost vândut şi revândut nu mai
poate fi negat, un comunicat pe internet al Elscint-Israel de la începutul anului 2001
arată chiar că firma a plătit 27 milioane de dolari pe pachetul majoritar al S.C.
196
Bucureşti-Turism S.A., (asta în timp ce statul român încasase doar 21 de milioane
USD). Surse din Tel Aviv ne-au confirmat că pe 16.10.2001, s-au semnat alte "acte de
vânzare" (sau de "transfer") a societăţii, prin noi inginerii economice, unul dintre
semnatari fiind chiar Motti Zisser, acţionar semnificativ şi la Europa-Israel Group (cu
care controlează, de fapt, 10% din Banca Leumi Le Tel Aviv, băgată până peste cap în
afacere).
Luni 22 octombrie 2001, la Hotelul Bucureşti a avut loc un "consiliu de conducere"
organizat ad-hoc de către Motti Zisser. Scopul acestei şedinţe a fost acela al unei
"repetiţii generale" pentru Consiliul de Administraţie ce a avut loc la Londra, joi 25
Octombrie 2001. În afară de schimbarea managementului românesc cu managementul
Park Platza, pe ordinea de zi a întrunirii de la Londra s-a aflat adoptarea deciziilor de
majorare de capital la S.C. Bucureşti-Turism S.A. cu cea. 1-1,5 milioane USD. Acest
fapt trebuia să conducă în final la situaţia ca, "controversatul" pachet majoritar de
acţiuni, preluat infracţional de la statul român (F.P.S.) de către firma DOMINO
INTERNATIONAL (NONI VOIAJ) să devină peste noapte nemajoritar. La rândul ei,
această strategie a fost generată de posibilitatea ca privatizarea să se anuleze în
instanţa penală sau comercială, cele peste 1.450.000 acţiuni să se întoarcă la Statul
Român, iar afacerea să fie pierdută din mână.
În prezent, a fost redeschisă problema majorării de capital, invocându-se necesitatea
investiţiei asumată prin contractul de privatizare (4106/1999) de un milion USD
pentru "ameliorarea condiţiilor de mediu", dar socotelile le-au fost date peste cap de
noua lege a valorilor imobiliare 525/2002.
Astfel, a fost adoptată majorarea capitalului social prin Hotărârea Adunării Generale
Extraordinare a Acţionarilor de la S.C. Bucureşti-Turism S.A. din 9 Octombrie 2002,
ce a fost adoptată cu încălcarea legii, neefectuându-se prealabila introducere în
capitalul social a terenurilor societăţii, prin emisiune de acţiuni în favoarea Statului
Român, terenuri pentru care s-a obţinut certificatul de proprietate încă din anul 1994.
Legea Privatizării (O.U.G. 88/1997), ari. 32.2, - punct 3: "în cazul în care eliberarea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată,
anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social, sau dacă
certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu
valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului..., în schimbul
căreia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice
implicate".
Hotărâre de Guvern nr.577/2002 (Normele Metodologice de aplicare a O.U.G.
88/1997 privind privatizarea) art.142, punct b: "După primirea certficatului de atestare
a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în adunarea generală a acţionarilor se
aprobă majorarea capitalului social cu valoarea terenului".
Actualii administratori evrei ai S.C. Bucureşti-Turism S.A. nici nu se gândesc însă să
respecte şi să aplice legea, deoarece transformarea valorii a circa 20.000 m2 suprafaţă
a terenurilor de incintă în acţiuni ale statului român ar dărâma controlul israelienilor
asupra Hotelului Bucureşti, situaţie similară celei de la Tepro Iaşi, când proprietarii
cehi au pierdut poziţia majoritară şi controlul societăţii româneşti, fără a mai recupera
nici sumele cu care cumpărase de la stat primul pachet de acţiuni. Că evreii ştiu să îşi
197
vadă interesul, aproape că nici nu îi putem condamna, deşi încalcă legea şi
prejudiciază statul român, ceea ce rămâne de neiertat este însă poziţia responsabililor
români, a funcţionarilor statului, care închid ochii cu bună ştiinţă, până la cel mai înalt
nivel, dând cu piciorul unei proprietăţi de cel puţin 10 milioane de dolari (valoare de
piaţă minimă a 20.000 de m2, teren în plin centrul capitalei, pe Calea Victoriei nr. 63-
81). În numărul viitor vom reveni cu detalii uluitoare privind corupţia de la cel mai
înalt nivel în stat legal de acest aspect, precum şi de muşamalizarea cazului Hotel
Bucureşti.
În octombrie 2002, administratorii israelieni de la Hotelul Bucureşti (S.C. Bucureşti-
Turism S.A.) nu au respectat nici Legea Valorilor Mobiliare (525/2002, privind
aprobarea O.U.G.28/2002), deoarece "Raportul de actualizarea valorii imobilizate"
trebuia efectuat (conform punctului 6 al art. 116) al legii, astfel: "La actualizarea
valorii activelor imobilizate se vor lua în calcul:
- rata inflaţiei înregistrată între data ultimei lor evaluări sau actualizări şi data
convocării adunării generale a acţionarilor de majorare a capitalului social, pecum şi
-
valoarea de piaţă a bunurilor respective"
"Raportul de actualizarea a valoni imobilizate" adoptat de patronii israelieni, în folos
propriu, la adunarea generală a acţionarilor de la S.C. Bucureşti-Turism S.A. pentru
efectuarea majorării de capital în octombrie 2002 stabileşte valoarea unei acţiuni la
130.207 lei, adică total valoare (la 2.200.000 acţiuni), cca. 290 miliarde lei. Situaţia
este flagrantă, deoarece valoarea de piaţă a întregului patrimoniu al S. C. Bucureşti-
Turism S.A. a fost stabilită de către Fondul Proprietăţii de Stat la 1.000 miliarde lei,
când a scos la vânzare acţiunile ce le deţinea, în anul 1999, adică la peste 20
dolari/acţiune.
În aceste condiţii apar ca nereale/eronate/false valorile stabilite pentru o acţiune la
S.C. Bucureşti-Turism S.A. de către A.G.E.A. din 09.10.2002 (130.207 lei/acţiune,
circa 4 dolari pe acţiune) în favoarea acţionarului majoritar (Domino International
Hotels s.r.l.), pentru ca acesta să obţină cât mai multe acţiuni pentru o cât mai mică
sumă (echivalentul a un milion USD la data majorării de capital).
Israelienii care au determinat adoptarea Hotărârii A.G.E.A din 09.10.2002, invocă
necesitatea acestei emisii de acţiuni "în vederea îndeplinirii de către acţionarul
majoritar al societăţii, respectiv Societatea Comercială DOMINO INTERNATIONAL
HOTELS s.r.l. a obligaţiilor asumate prin contractul de privatizare nr.
4106/24.12.1999", dar, în prezent, acest contract face obiectul Dosarului Penal
3422/2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a II-a Penală, Completul 1 (inculpaţi
Radu Sârbu şi israelienii Eliahu Rasin şi Robert Badner, actualmente administrator la
Eurom Bank, fosta Bancă Dacia Felix), Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, cerând anularea contractului de privatizare 4106/24.12.1999
(invocat în convocarea A.G.E.A.} şi confiscarea pachetului majoritar de acţiuni de la
S.C. Bucureşti-Turism S.A., deţinut pe moment de S.C. Domino International Hotels
s.r.l. În acest context (al anulării privatizării, cerută de Parchetul General), majorarea
de capital adoptată prin Hotărârea A.G.E.A. din 09.10.2002 reprezintă o inginerie
menită să menţină controlul asupra S.C. Bucureşti-Turism S.A. de către firma
israeliană care a beneficiat de o privatizare frauduloasă.
198
- În cursul anilor 2001-2002 la Hotelul Bucureşti, aflat deja în proprietatea
israelienilor de la Elbit Medical (Elscint) au apărut o serie de persoane care nu pot să
nu trezească interesul serviciilor de informaţii româneşti:
- Ilan Rogenstein, adevăratul director economic al Hotelului Bucureşti sub israelieni,
"noua eminenţă" cenuşie, tânără, a Mossad. Deşi "oficial" (cu contract) Ilan apare în
S.C. Bucureşti-Turism S.A., odată cu perfectarea contractului de management cu Park
Platza de la sfârşitul anului 2001, acest individ a rămas (nejustificat!) ca salariat în
Hotel Bucureşti până în prezent, deşi "contractul de management" a fost întrerupt din
octombire 2002. Deşi "oficial" acesta a apărut la Hotel Bucureşti la sfârşitul anului
2001, în posesia ziarului Adevărul se află fotografii de la conferinţa de presă din
martie 2001 a noilor proprietari de la Hotelul Bucureşti, în care apare şi Ilan
Rogenstein.
- Marian Schwartz a intrat în primul Consiliu de Administraţie "privat" al Hotelului
Bucureşti, fiind ofiţer (r) al serviciilor de informaţii din Israel Shin Beth, în prezent
simplu colaborator Mossad, aflându-se sub ordinele Tonyei Halperin şi apropiaţii
acesteia.
- Tonya Halperin, în solda Mossad, locuieşte la Hotel Apartamente.
- A. Libermann, locuieşte din partea ELBIT-Israel la Hotel Apartamente vis-â-vis de
sediul S.R.I.. Poate cea mai importantă activare a Mossad. S-a deplasat în România la
comanda lui MZ, a fost cazat la Apartamente Hotel Bucureşti din ordinul Raselei
Lavin şi are principala misiune de salva contractele Elbit în România. O "delegaţie"
compusă din Rasela Lavin şi alţi israelieni au vizitat Hotelul Bucureşti în august 2001.
Cu această ocazie, de pe terasa Hotelului a fost îndelung filmat sediul S.R.I., "clădirea
I.P.I.U.", comentându-se că acolo este "secret service", "securitatea", "the S.R.I.". Tot
în aceeaşi zi a fost înconjurată "clădirea I.P.I.U." de către delegaţia israeliană.
199
Prelucrare dupa site-ul
http://www.homepagez.com/dezvaluiri/index.html
de
www.misiune-ortodoxa.ro
2006

200