ROMANII SI IMAGINEA TARII LOR PESTE HOTARE
Ioan Scurtu
Recentele evenimente din România au creat o imagine cu totul
negativǎ acestei ţǎri în mas-media
internaţionalǎ şi în rândul multor oameni politici din Europa şi din SUA. In
iulie-septembrie 2012, România a devenit subiectul predilect al mass-mediei internaţionale, care susţinea
cǎ în aceastǎ ţarǎ a avut loc o loviturǎ
de stat şi a fost pusǎ în pericol existenţa regimului democratic. Se mai afirma
cǎ situaţia era cu atât mai inacceptabilǎ, cu cât România este un stat membru al
Uniunii Europene şi al NATO. Ca urmare, trebuia sǎ se acţioneze energic pentru
restabilirea democraţiei şi asigurarea funcţionǎrii instituţiilor îndependente,
mai ales a Justiţiei şi a Curţii Constituţionale.
Imaginea catastrofalǎ României - alimentatǎ masiv din interior -
a fost larg difuzatǎ în Europa, SUA şi în alte ţǎri ale lumii.
O asemenea situaţie nu a
fost unicǎ în istoria României. De-a lungul timpului, imaginea externǎ a acestei
ţǎri a fost mereu controversatǎ, datoritǎ campaniei externe, dar şi a
politicienilor români. Intr-o conferinţǎ ţinutǎ în 1926, Iorga afirma: “Nu se
ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi
cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ
se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii
care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele
acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge pentru cǎ facem
economii unde nu trebuie şi unde trebuie sǎ n-avem curajul sǎ o facem, fiindcǎ
întâlnim pretutindeni partizani politici”.
Aceastǎ campanie împotriva României era desfǎşuratǎ cu sprijinul
guvernului de la Budapesta de ungurii din Ungaria, precum şi de cei din
diaspora. La rândul lor, liderii Partidului Maghiar din România adresau zeci de
memorii cǎtre Consiliul Societǎţii Naţiunilor, în care se plângeau cǎ
minoritatea maghiarǎ era persecutatǎ şi
supusǎ unui masiv proces de desnaţionalizare. Contrapropaganda româneascǎ a fost
slabǎ şi neconvingǎtoare.
In 1936, N. Iorga avertiza din nou asupra imaginii dezastruoase
a României: “nu suntem iubiţi în strǎinǎtate/.../ Acesta nu este un lucru de azi, de ieri. De veacuri întregi, prin nu ştiu ce potrivire a
sorţii, desigur nedreaptǎ, aşa a fost cu noi. Am întâmpinat necontenit aceeaşi
antipatie”.
Marele istoric avea dreptate. De multe secole intrase în “gena”
politicienilor români neluarea în considerare a imaginii ţǎrii lor, ei urmǎrind
doar interese personale, în dispreţul celor publice.
In evul mediu, “pâra la Inalta Poartǎ” devenise o practicǎ a
boierilor din Moldova şi Muntenia.
Aceştia plecau, adesea pe furiş, la Istanbul în cǎruţe burduşite cu aur,
blǎnuri scumpe şi alte valori, ofereau peşcheşuri oficialilor turci pentru a obţine marea
favoare de a sǎruta papucul sultanului din partea cǎruia primeau firmanul pentru
ocuparea domniei.
Dupǎ obţinerea
Independenţei, în 1877, politicienii români au schimbat Istanbulul cu Parisul,
Berlinul şi Viena. Fruntaşul liberal D.A. Sturdza îşi fǎcuse o practicǎ din a
publica, cu pseudonim, articole în presa din Viena, prin care ataca guvernul
conservator, acuzându-l cǎ promova o politicǎ dezastruoasǎ, astfel cǎ poporul
era în mare fierbere, drept care se impunea intervenţia urgentǎ a Europei,
pentru a pune capǎt acestei situaţii explozive. Apoi, D.A. Sturdza tipǎrea acele articole, “traduse” în româneşte, în
gazeta “Voinţa Naţionalǎ” sub rubrica : “Ce scrie presa strǎinǎ despre România”.
Practica a continuat şi chiar s-a amplificat, dupǎ 1918. Este un
fapt, cǎ aproape de fiecare datǎ, partidele din opoziţie începeau campania de
rǎsturnare a guvenului la Paris şi Londra, prin interviuri fulminante acordate
presei din aceste state şi intrevederi cu liderii politici occidentali, pe care
cǎutau sǎ-i convingǎ cǎ guvernul de la Bucureşti a instituit dictatura, România
se afla în preajma revoluţiei, cu consecinţe incalculabile pentru liniştea şi
pacea Europei şi chiar a lumii (pentru a-i atenţiona şi pe americanii interesaţi
de aceastǎ arie geograficǎ). Occidentalii, neobişnuiţi cu acest limbaj, erau
tentaţi sǎ dea crezare unor asemenea afirmaţii, drept care, cei mai mulţi, priveau cu îngrijorare spre acest stat de la
Dunǎre, instabil, aflat într-o permanentǎ fierbere, neguvernabil, ajungând la
concluzia cǎ principala cauzǎ era aceea
cǎ şi-a extins prea mult graniţele dupǎ
1918.
Pe de altǎ parte, se cuvine menţionat faptul cǎ guvernele
liberale, care s-au aflat la cârma ţǎrii timp de 10 ani din cei 22 ai perioadei
interbelice, au ţinut piept presiunilor
externe, promovând o politicǎ economicǎ
bazatǎ pe concepţia “prin noi înşine”, punând bazele unei adevǎrat industrii
naţionale, cu unele realizǎri de vârf, cum erau avioanele IAR - Braşov şi
locomotivele Malaxa, au asigurat preponderenţa capitalului românesc în economia
naţionalǎ. Cu toate presiunile fǎcute, monopolurile occidentale, sprijinite de
guvernele statelor respective, nu au reuşit sǎ domine economia României. Dar, evident, ameninţǎrile şi boicoturile nu
au lipsit.
Avea perfectǎ dreptate Iorga, atunci când scria cǎ “nu suntem
iubiţi în strǎinǎtate”, deoarece occidentalii nu puteau sǎ aprecieze nişte
politicieni care se contestau reciproc, aplicându-şi epitete greu de înţeles
într-un regim democratic. Orbiţi de patimi politice, aceştia nu realizau cǎ prin
atitudinea lor subminau bazele unitǎţii statului român, fǎcând jocul Ungariei
revizioniste. Cu alte cuvinte, nu numai cǎ nu contracarau propaganda maghiarǎ,
dar chiar o alimentau, cu consecinţe grave pentru însǎşi integritatea
teritorialǎ a României.
In acest context, nu este de mirare cǎ dictatul de la Viena din
30 august 1940 a fost considerat de mulţi oameni politici europeni şi americani,
precum şi de o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale ca fiind un adevǎrat
arbitraj, prin care s-a fǎcut dreptate Ungariei
Dupǎ ce-l de-al Doilea
Rǎzboi Mondial, “Inalta Poartǎ” s-a mutat la Kremlin. Dar şi metoda de
influenţare a imaginii României s-a modificat. Deciziile erau luate din afarǎ şi
aplicate în ţarǎ, deseori prin intervenţia directǎ a unui emisar special (cel
mai cunoscut este A.I. Vîşinski). In mass-media sovieticǎ (presǎ şi radio) se
declanşa o campanie energicǎ împotriva situaţiei intolerabile din România, unde
reacţiunea punea în pericol evoluţia spre democraţia popularǎ a acestei ţǎri.
Printr-o propagandǎ extrem de abilǎ, sovietici prezentau intervenţiile lor
brutale în viaţa politicǎ, economicǎ şi
culuturalǎ a României ca fiind un ajutor “frǎţesc”, cǎrora românii le
erau recunoscǎtori. In acest timp, mass-media occidentalǎ era prea puţin
interesatǎ de soarta statelor de dincolo de “cortina de fier”, România fiind prezentatǎ ca o componentǎ a
“imperiului sovietic”.
Dupǎ retragerea trupelor
sovietice în 1958, conducerea României şi-a permis o politicǎ proprie,
dezvoltând puternic industria, irigând circa 4 milioane ha de terenuri agricole,
fǎcând din BANCOREX una dintre cele mai mari şi puternice bǎnci din Europa etc.
etc. Imaginea externǎ a României a început sǎ se amelioreze, occidentul fiind
interesat sǎ spargǎ “blocul sovietic”.
Timp de douǎ decenii (1964-1984), România era prezentatǎ în
mass-media din Europa de Vest şi din SUA ca o ţarǎ care merita tot respectul
pentru rezultatele spectaculoase obţinute
în dezvoltarea economicǎ şi pentru politica externǎ curajoasǎ, dinamicǎ şi eficientǎ.
Primindu-l pe Nicolae Ceauşescu la Casa Albǎ, preşedintele american Jimmy Carter
declara: “Locuitorii Statelor Unite sunt onoraţi sǎ-l aibǎ ca oaspete pe marele
conducǎtor al unei ţǎri minunate. Este de mare folos pentru mine ca preşedinte
sǎ am prilejul de a mǎ consulta cu un conducǎtor naţional şi internaţional de
talia oaspetelui nostru de astǎzi . Influenţa sa pe arena internaţionalǎ, ca
lider al României, este excepţionalǎ”.
Dupǎ venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS în 1985, rolul
internaţional al lui Ceauşescu şi al României pe arena internaţionalǎ s-a
diminuat treptat, deoarece liderul de la Kremlin a pornit un dialog direct cu
SUA şi celelalte state din vest, iar prin reformele lansate dinamita societatea
sovieticǎ, anchilozatǎ şi aflatǎ într-o crizǎ profundǎ. Cum Ceauşescu s-a opus
politicii lui Gorbaciov, el – şi prin el PCR şi România – au devenit ţinta
atacurilor mass-media din URSS şi din statele satelite, precum şi a celei din
occident.
Abia acum liderii SUA şi
ai Europei democratice “au aflat” cǎ în aceastǎ ţarǎ erau încǎlcate drepturile
omului şi s-a dezvoltat un desgustǎtor cult al lui Nicolae Ceauşescu, situaţie
cu totul inacceptabilǎ într-o lume civilizatǎ. La rândul sǎu, liderul comunist
român şi-a permis sǎ sfideze SUA, renunţând la clauza naţiunii celei mai
favorizate şi achitând înainte de termen
întreaga datorie externǎ (cu preţul deteriorǎrii grave a nivelului de trai al
românilor), susţinând cǎ astfel România şi-a asigurat deplina independenţǎ.
A fost o gravǎ iluzie, pentru cǎ mass-media occidentalǎ a
desfǎşuat o vastǎ campanie de diabolizare a lui Ceauşescu şi de prezentare a
României în cele mai sumbre culori. Evident, minciunile (ca sǎ folosesc cuvântul
unui ziarist belgian) nu au lipsit. De exemplu, cǎ s-ar fi demolat sate locuite
de etnici unguri, când în realitate nu a fost demolat nici un asemenea sat, sau
cǎ sutele de oponenţi ai regimului erau internaţi în spitale psihiatrice (de
nebuni), ceea ce era o evaluare cu totul fantezistǎ. Pe de altǎ parte, posturile
de radio şi presa occidentale popularizau activitatea disidenţilor români, un
loc privilegiat oferindu-i lui Silviu Brucan, despre care omiteau sǎ menţioneze
cǎ în anii 1945-1955 acesta era unul dintre cei mai fanatici stalinişti, iar în
calitate de redactor şef al ziarului Scânteia, organul central de presǎ al PCR,
a desfǎşurat ample campanii împotriva liderilor partidelor democratice, în
primul rând a lui Maniu, Mihalache şi Gh. Brǎtianu, cerând arestarea şi
pedepsirea lor, iar aceştia au murit în închisoare. Acum, în anii 1980, aceste
poziţii erau trecute cu vederea, mass-media evidenţiind doar (cu multe
exagerǎri) opoziţia lui Brucan faţǎ de
regimul Ceauşescu.
In decembrie 1989, imaginea externǎ a României s-a schimbat
brusc. Aceasta a ocupat prima paginǎ a presei internaţionale, iar televiziunile
au transmis în direct revoluţia, elogiind eroismul celor care luptau, cu orice
risc, împotriva teroriştilor care urmǎreau sǎ-l reinstaleze pe Ceauşescu la
putere. Peste 1 000 de revoluţionari, mai ales tineri, s-au jertfit, asigurând
victoria binelui împotriva rǎului (în presa occidentalǎ Ceauşescu era prezentat
ca întruchipând tot ce era mai rǎu în Stalin, Hitler şi Vlad Tepeş la un
loc).
Aceastǎ imagine externǎ pozitivǎ a durat mai puţin de o lunǎ.
Câţiva ziarişti francezi şi unul belgian (care a scris şi o carte intitulatǎ Minciunile mass-media, cu referire
specialǎ la România) au sesisat cǎ nici un terorist nu a fost ucis sau luat
prizonier, ajungând la concluzia cǎ, de fapt, în România nu a avut loc o
revoluţie, ci o loviturǎ de stat, iar cei care au preluat puterea au pus la cale
acel macabru scenariu, soldat cu atâtea victime
nevinovate.
Ca urmare, imaginea externǎ a României s-a deteriorat brusc.
Eroica revoluţie a românilor a devenit “minciuna secolului”, iar guvernul de la
Bucureşti unul cripto-comunist. Ca urmare, se cerea ca lupta pentru victoria
democraţiei sǎ fie continuatǎ.
Cea mai grosolanǎ manipulare mediaticǎ s-a înregistrat în martie
1990, cu prilejul evenimentelor de la Târgu Mureş, de unde televiziunile
occidentale şi nu numai au prezentat pe un ungur cǎzut la pǎmânt, care era lovit
cu bestialitate de români. Comentatorii erau sufocaţi de indignare, negǎsind
suficiente cuvinte pentru a-i înfiera pe români şi a condamna România în care se petreceau asemenea
fapte abominabile. Dupǎ câteva zile s-a
constatat cǎ cel cǎzut la pǎmânt era român, iar barbarii agresori erau unguri.
Prea târziu însǎ, deoarece campania mediaticǎ îşi fǎcuse efectul, iar cele mai
multe televiziuni şi ziare nu au considerat util sǎ dea o
“eratǎ”.
A urmat o altǎ catastrofǎ mediaticǎ pentru România: evenimentele
din 13-15 iunie 1990. Din nou presa internaţionalǎ condamna România, în care se
petreceau fapte extrem de grave: minierii din Valea Jiului, chemaţi de
preşedintele ţǎrii sǎ vinǎ în în
Bucureşti, s-au dezlǎnţuit, ca nişte brute ce erau, împotriva manifestanţilor
paşnici din Piaţa Universitǎţii, umplând de sânge zeci şi zeci de studenţi şi
alţi manifestanţi pentru democraţie. Evident, presa internaţionalǎ democraticǎ a
omis sǎ menţioneze cǎ manifestanţii ocupaserǎ ilegal Piaţa Universitǎţii,
blocând circulaţia în centrul capitalei timp de douǎ luni şi cǎ în ziua de 13
iunie au atacat şi au incendiat sediile Ministerului de Interne şi Serviciului
Român de Informaţii, precum şi Televiziunea Românǎ.
Imaginea externǎ negativǎ a României nu era cultivatǎ numai de
dragul senzaţionalului, ci şi pentru un motiv politic foarte important: liderii
acestei ţǎri trebuiau aduşi în situaţia de pricepe cǎ ei nu sunt singuri în
Europa şi în lume, cǎ nu pot sǎ promoveze
o politicǎ proprie, ci trebuie sǎ porneascǎ pe singura cale admisibilǎ: spre
occident, adicǎ spre SUA, NATO şi Uniunea Europeanǎ.
Destul de greu şi cu anumite reticienţe, aceştia au înţeles
mesajul şi au început sǎ acţioneze ca atare.
Liderii politici din opoziţie au fost cei dintâi care au aflat cǎ sediul
“Inaltei Porţi” se gǎsea la Washington şi Bruxelles.
Ca urmare, a început o vastǎ campanie mediaticǎ, prin care
românii au fost convinşi cǎ siguranţa şi prosperitatea lor depindea de aderarea
României la NATO şi la UE. Iar ei au
îmbrǎţişat cu entuziasm aceastǎ opţiune, sondajele de opinie indicând procente
fantastice, de 80-90%, care nu se regǎseau în nici o ţarǎ fostǎ socialistǎ.
Occidentalii nu s-au lǎsat cuprinşi de acest entuziasm, ci au
stabilit câte o “foaie de parcurs” pentru aderarea României la NATO şi la UE.
Iar guvernanţii români s-au dovedit extrem de cooperanţi, acceptând tot ce li se
cerea. In paralel, imaginea externǎ a României a cunoscut o ameliorare, cǎpǎtând
chiar unele note pozitive.
In timpul negocierilor şi dupǎ aderare, România s-a manifestat
ca o ţarǎ sigurǎ, cuminte şi
ascultǎtoare. A susţinut toate intervenţiile militare ale SUA, a trimis trupe
în Bosnia, Kosovo, Irak şi Afganistan (pe cheltuiala statului român), s-a
angajat sǎ cumpere avioane americane (la mâna a doua), este fericitǎ cǎ a fost
desemnatǎ sǎ gǎzduiascǎ scutul american antirachtǎ, iar faptul cǎ o companie
americanǎ (Bechtel) devalizeazǎ de zece ani bugetul României sub motiv cǎ are contract pentru construirea
autostrǎzii Transilvania, nu constituie obiect de discuţie la nivel
guvernamental.
Si liderii UE sunt foarte
mulţumiţi. Guvernele României nu au ridicat niciodatǎ vreo obiecţie la
propunerile “nucleului tare”, ba din contra, când cancelarul german a vorbit
despre necesitatea economiilor bugetare, regimul de la Bucureşti a dat un
exemplu întregii Europei, tǎind 25% din
salariile românilor (este drept cǎ acest exemplu nu a fost urmat de nici o altǎ
ţarǎ, dar preşedintele român meritǎ felicitǎri pentru curajul sǎu). Chiar mai
mult, când s-a propus crearea unui fond de rezervǎ pentru susţinerea monedei
euro, acelaşi preşedinte a anumţat cǎ România, deşi nu face parte din zona euro,
este gata sǎ contribuie cu 5 miliarde. De la integrare, aceastǎ ţarǎ a urmat
întocmai directivele liderilor UE şi ai FMI: a privatizat (adicǎ a înstrǎinat) aproape
întreaga avuţie naţionalǎ, începând cu petrolul, a lichidat industria naţionalǎ,
precum şi agricultura pe mari suprafeţe (inclusiv sistemele de irigaţie şi
complexele zootehnice), astfel cǎ economia româneascǎ sǎ nu poatǎ, eventual,
concura, produsele din statele occidentale. Spre satisfacţia Comisiei Europene, România a
devenit o importantǎ piaţǎ de desfacere pentru firmele transnaţionale. Aceastǎ
ţarǎ nu s-a lǎcomit la tragerea de fonduri europene, limitându-se la doar 10%,
astfel cǎ este un contributor temeinic la
bugetul Uniunii. Cu alte cuvinte, nu Uniunea Europeanǎ finanţeazǎ România, ci
invers, România finanţeazǎ aceastǎ instituţie.
In acest timp, situaţia
românilor s-a deteriorat grav, ajungând pe ultimele şi adesea chiar pe ultimul
loc din Europa în privinţa nivelului de trai, gradului de sǎrǎcie, speranţei de
viaţǎ, iar peste trei milioane dintre ei
au luat calea bejeniei, abandonându-şi copii şi ţara. Statul român nu mai are
resurse proprii pentru a plǎti salariile şi pensiile, astfel cǎ se împrumutǎ la
FMI. România, o ţarǎ cu peste 12 milioane
de teren arabil, a ajuns sǎ nu mai
producǎ tractoare şi combine agricole, iar între 70 şi 80% dintre mǎrfurile din
supermarket-uri sunt de provenienţǎ strǎinǎ. Sub presiunea FMI se mǎresc
preţurile la gaze, energie şi utilitǎţi, pentru a fi aduse la nivelul celor
europene, dar nicidatǎ nu se ia în calcul faptul cǎ salariile din România sunt
de patru-cinci ori mai mici decât media
din Uniunea Europeanǎ. Dupǎ cum, FMI nu a abordat niciodatǎ problema
pensionarilor şi a bolnavilor din
România, dar achiesat la închiderea câtorva zeci de spitale. La fel şi în
privinţa şcolilor, neprezentând interes faptul cǎ în România a crescut,
dramatic, analfabetismul.
Dacǎ UE, NATO, FMI şi SUA erau satisfǎcute de atitudinea
oficialilor români, cetǎţenii acestei ţǎri au devenit tot mai nemulţumiţi, mai
ales de politica preşedintelui, care şi-a asumat rolul de “jucǎtor”, legându-şi
numele de toate deciziile din ultimii opt ani.
Pe acest fond, opoziţia
politicǎ, având majoritatea în cele douǎ Camere, a decis sǎ acţioneze. La 3
iulie 2012, invocând prevederile regulamentelor de funcţionare a acestora, a pus
la vot înlocuirea preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor şi alegere în
locul lor a unor persoane din rândul Uniunii Social-Liberale. Mai mult, pe baza
unui articol din Constituţia României, s-a votat, la 6 iulie, suspendarea
preşedintelui şi organizarea unui referendum în ziua de 29 iulie. Curtea
Constituţionalǎ a validat hotǎrârile adoptate de Parlamentul
României.
Preşedintele interimar,
în prima sa declaraţie de presǎ fǎcutǎ la Palatul Cotroceni, a avut împrudenţa
(ca sǎ nu scriu obrǎznicia) sǎ declare cǎ politica României este decisǎ de poporul român. El credea cǎ este
valabilǎ prevederea constituţionalǎ potrivit cǎreia Parlamentul “este organul
reprezentativ suprem al poporului român”.
Liderii SUA şi ai Comisiei Europene s-au alarmat. Intr-o ţarǎ atât de cuminte şi
ascultǎtoare, au avut loc evenimente importante, fǎrǎ ca ei sǎ fie informaţi şi
sǎ-şi fi dat acordul. Aşa ceva nu poate fi acceptat. Ar însemna ca România sǎ
calce pe urmele Poloniei, care a adoptat, în relaţiile cu SUA, NATO şi Uniunea
Europeanǎ, o atitudine fermǎ, cerând, şi pânǎ la urmǎ reuşind, sǎ impunǎ a se
ţine seama de punctul sǎu de vedere. Iar Polonia nu şi-a înstrǎinat resursele
naturale, nu a privatizat domeniile strategice, ci a promovat o politicǎ de
protejare a intreprinderilor naţionale şi a pus restricţii la distribuirea pe piaţa internǎ a mǎrfurilor
strǎine. Ca urmare, Polonia este singura ţarǎ fostǎ socialistǎ devenitǎ membrǎ
UE care nu cunoaşte criza economicǎ şi nu este obligatǎ sǎ se supunǎ
directivelor FMI şi Bǎncii Europene. Dar cazul Poloniei, atât de iritant pentru
comisarii de la Bruxelles şi cei de la FMI, nu trebuia sǎ se repete. Mai ales în cazul
României, a doua ţarǎ, ca mǎrime, din aceastǎ arie geograficǎ.
România are deja un
statut, fiind declaratǎ, chiar de preşedintele suspendat, “micul licurici”, care
trebuie sǎ urmeze cu fidelitate politica trasatǎ de “marele licurici” (SUA). Si apoi, diaspora polonezǎ este unitǎ, sprijinǎ
fǎrǎ rezerve politica Varşoviei, iar
liderii americani trebuie sǎ ţinǎ seama cele câteva milioane de polonezi
care trǎiesc în SUA, ale cǎror voturi pot fi decisive pentru accederea la Casa
Albǎ sau în alte instituţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre diaspora
românǎ, mǎcinatǎ, învrǎjbitǎ, uşor manipulabilǎ.
Desigur, guvernele şi instituţiile democratice occidentale nu
puteau sǎ invoce motive pragmatice, meschine (economice şi financiare) pentru
a-şi exprima propria poziţie faţǎ de evenimentele din România. Ca urmare, s-a recurs la inflamarea opiniei publice
europene şi transatlantice prin cuvinte şi imagini, care sǎ creeze emoţii
puternice.
Mass-media a fost alimentatǎ cu declaraţii alarmante: loviturǎ
de stat, democraţia în pericol, se încalcǎ independenţa justiţiei, Curtea
Constituţionalǎ este supusǎ presiunilor politice. In occident, unde democraţia
şi justiţia sunt sacre, ştirile privind
evenimentele din România au provocat îngrijorare
(aproape ca şi armele de distrugere în masǎ deţinute de Saddam Hussein,
care nu s-au gǎsit niciodatǎ, dar liderul irakian a fost înlǎturat de la putere
şi spânzurat).
Imaginea externǎ a României s-a deteriorat grav, opinia publicǎ
internaţionalǎ fiind informatǎ cǎ aceastǎ ţarǎ s-a abǎtut de la toate normele
democratice, drept care se impunea intervenţia imediatǎ şi fermǎ a
occidentului. Aceste “vorbe” au fost alimentate de mass-media din România,
pentru a-şi informa pe cetǎţenii cǎ ţara lor a devenit o mare problemǎ pentru
Europa, care este profund îngrijoratǎ şi cere sǎ se restabileascǎ imediat
democraţia şi statul de drept.
Dupǎ o temeinicǎ pregǎtire mediaticǎ, preşedintele UE, pe post
de salvator al democraţiei, a decis sǎ intervinǎ. Deşi preşedintele interimar şi primul ministru
au declarat în repetate rânduri cǎ respectǎ independenţa justiţiei şi deciziile
Curţii Constituţionale, oficialul de la Bruxelles a cerut ca aceştia sǎ se
angajeze în scris, dându-le chiar un chestionar în 11 puncte la care şeful
guvernului trebuia sǎ rǎspundǎ. Iar acesta, nu numai cǎ nu a respins, în numele
României, o asemenea jignire, dar a şi transmis în 24 de ore “forma scurtǎ”,
apoi şi “forma lungǎ”, detaliatǎ, a rǎspunsurilor, neînţelegând care era sensul
real al acestui “extemporal”.
La rândul sǎu, asistentul
secretarului de Stat s-a deplasat la Bucureşti, unde a declarat cǎ SUA “sunt
îngrijorate de recentele acţiuni ale guvernului ce ameninţǎ mecanismele
democratice şi slǎbesc instituţiile independente”. Si, desigur, atunci când Departamentul de Stat
este îngrijorat, situaţia este foarte gravǎ. A mai ţinut sǎ sublinieze cǎ guvernul trebuie
sǎ rǎspundǎ pozitiv la cele 11 puncte transmise de la Bruxelles, semn cǎ s-a
acţionat coordonat, pentru a nu lǎsa nici un echivoc eventualilor comentatori
politici.
Un punct se referea la obligaţia guvernului român de a
recunoaşte ca fiind valabil referendumul pentru demiterea preşedintelui numai
dacǎ la urne se prezenta jumǎtate plus unul din numǎrul celor cu drept de vot.
De fapt, aici i s-a întins o cursǎ, deoarece în România nu se cunoaştea cifra
realǎ a populaţiei şi nici a celor cu
drept de vot.
Este limpede cǎ oficialii
europeni şi administraţia SUA au impus aceastǎ condiţia de cvorum pentru ca el
sǎ nu se poatǎ realiza, iar preşedintele suspendat sǎ revinǎ la Cotroceni. In
naivitatea lor, primul ministru şi preşedintele interimar au acceptat toate
condiţiile impuse, sperând cǎ astfel îi vor “îmbuna” pe mai marii de la
Bruxelles şi Washington.
Iniţial, preşedintele
suspendat a cerut alegǎtorilor sǎ se prezinte la vot, deoarece el vrea sǎ
câştige printr-o confruntare dreaptǎ, şi nicidecum la masa verde. Constatându-se
cǎ starea de spirit a românilor îi era ostilǎ, i s-a sugerat sǎ lanseze chemarea
la boicot, adicǎ cetǎţenii sǎ nu se
prezenta la urne, astfel încât cvorumul sǎ nu fie atins.
Aşa cum era de aşteptat,
la 21 august 2012, Curtea Constituţionalǎ, luând ca bazǎ cifra de 18 292 464 de
locuitori, a constatat cǎ la vot s-au
prezentat 8 459 053 cetǎţeni, adicǎ 46,24% din total, astfel cǎ referendumul nu
a fost validat. In favoarea demiterii preşedintelui au votat 7 403 836 persoane,
adicǎ 87,52% din cei prezenţi la urne, iar împotrivǎ 943 375 persoane, adicǎ
11,15%.
Ca urmare, Bruxelles-ul
şi Washington-ul, dar şi de la Berlin-ul, Paris-ul şi alte capitale
occidentale au înregistrat cu satisfacţie faptul cǎ referendumul organizat în
România nu este valabil. Liderii marile democraţii occidentale - care declarǎ sus şi tare cǎ, în orice
împrejurare, trebuie ascultat glasul poporului - au decis ca pe cei 7,4 milioane
de români, reprezentând 87,52% dintre votanţi, cifrǎ rar întâlnitǎ la un scrutin
de o asemenea importanţǎ – sǎ-i punǎ între paranteze, adicǎ sǎ nu-i ia în
consideraţie.
Cercetând imaginea externǎ a României în vara anului 2012, se
poate conchide cǎ aceasta a fost catastrofalǎ, fiind confecţionatǎ în
laboratoarele unor cercuri de interese, care şi-au atins, pe termen scurt,
obiectivul. Referendumul nu a întrunit
cvorumul şi ca atare a fost anulat.
Pe termen lung, efectul poate fi unul de bumerang, din cel puţin
douǎ motive:
1)
S-a evidenţiat faptul cǎ România este tratatǎ cu dispreţ, ca un
stat de rangul doi şi chiar mai jos, iar românii sunt dispreţuiţi. Acest fapt
s-a datorat, în principal, clasei politice, lipsitǎ de coloanǎ vertebralǎ,
slugarnicǎ, lipsitǎ de demnitate. Dând
glas acestei realitǎţi, un cunoscut ziarist român îşi punea întrebarea dacǎ
“n-ar fi bine ca preşedintele, care sǎ fie şi prim-ministru ca în America, sǎ
fie numit de Washington şi Bruxelles. N-am mai cheltui atâţia bani cu alegeri şi
referendumuri de demitere”.
Intrebarea este retoricǎ, iar rǎspunsul nu poate fi decât unul
singur: se impune o primenire radicalǎ a clasei politice, promovând oameni
cǎrora nu le este ruşine sǎ sunt români şi sǎ se comporte ca adevǎraţi patrioţi
români.
2)
Românii, care au susţinut cu entuziasm intrarea
în UE, au putut
constata
cǎ aceastǎ instituţie, în acord cu administraţia americanǎ, urmǎreşte interese
proprii foarte pragmatice, iar democraţia, independenţa justiţiei etc sunt praf
în ochii naivilor.
Ca
urmare, este foarte probabil ca românii sǎ devinǎ eurosceptici, sǎ nu mai
creadǎ în
bunele intenţii, declarative şi în fond nesincere, ale liderilor mondiali.
Pe
de altǎ parte imaginea externǎ atât de viciatǎ a României a fost beneficǎ
pentru
revizioniştii unguri,
care au ştiut, ca şi altǎdatǎ, sǎ-şi promoveze propriile
interese.
In timp ce politicienii români erau absorbiţi de disputele
politice şi preocupaţi de “ce zice Europa”, s-a organizat, chiar pe teritoriul
României, o întrunire publicǎ la care mai mulţi oficiali maghiari au cerut cu
glas tare autonomia teritorialǎ a ţinutului secuiesc. Prezent la tabǎra
tineretului maghiar din judeţul Harghita, un deputat în parlamentul de la
Budapesta a declarat: “dacǎ partidul FIDES devine mai puternic şi Ungaria
evoluiazǎ economic şi din alte puncte de vedere, în opt ani ar putea fi cerutǎ
oficial revizuirea graniţelor”. Preşedintele UDMR a comentat: “Autonomia doritǎ
de maghiari nu e împotriva statului român şi la un monent dat se va realiza”. Nu
a fixat un termen anume, dar a avansat o certitudine: “se va
realiza”.
Oficialii români nu numai cǎ nu au luat atitudine faţǎ de aceste
declaraţii, dar preşedintele ales a fǎcut, la numai câteva zile dupǎ anunţarea
rezultatelor referendumului, o vizitǎ în
judeţele Harghita şi Covasna, unde a declarat: “nu pot sǎ nu observ reacţia
ungurimii faţǎ de referendum şi nu am decât sǎ le mulţumesc”.
Nu a precizat cǎ la indicaţia guvrenului de la Budapesta,
etnicii maghiari din România s-au abţinut de la vot, contribuind decisiv la
eşuarea referendumului, deoarece nu s-a întrunit cvorumul de 50% plus 1 din
prezenţa la vot.
Când, în 2002 preşedintele George Bush a declarat la Bucureşti
cǎ SUA vor fi “şold la şold” cu România,
am fost convins, şi am şi scris, cǎ din acel moment ţara noastrǎ are
garantatǎ integitatea teritorialǎ. Dupǎ spectacolul din iulie-august 2012, când
liderii europeni şi ai SUA s-au nǎpustrit asupra României, care s-a aflat
complet izolatǎ, nu mai cred în realitatea acelor declaraţii.
Mai curând sunt tentat sǎ
apreciez cǎ în vara anului 2012 s-a fǎcut un fel de repetiţie, pentru a vedea
dacǎ şi cum poate fi izolatǎ România, pentru a i se impune orice fel de
condiţii.
Nu este exclus sǎ urmeze faza urmǎtoare, adicǎ provocarea unor
incidente în Harghita şi Covasna, urmatǎ de inflamarea mass-media
internaţionalǎ, oferind Uniunii Europene şi SUA pretextul necesar pentru a
aplica şi în România model Kosovo, atât de mult dorit de Ungaria. Liderii
europeni şi americani sǎ afirme cǎ în România democraţia este în pericol, iar
minoritǎţile naţionale trebuie sǎ beneficieze de drepturi cât mai largi. Si în
primul rând minoritǎţii maghiare sǎ i se facǎ dreptate, adicǎ sǎ i se asigure
autonomia teritorialǎ. Mass-media sǎ fie
astfel dirijatǎ, încât sǎ susţinǎ cǎ un stat maghiar în inima României nu numai cǎ nu este împotriva statului român
(ca sǎ-l citez din nou pe liderul UDMR), dar poate constitui un model de
democraţie pentru aceastǎ ţarǎ.
Sǎ dea Dumnezeu sǎ mǎ înşel.
Comments