De ce nu ne-aţi lăsat să vă iubim ? (4)


20/11/2012 merisorul
http://istoriaincomoda.files.wordpress.com/2012/11/evreu.jpgDupă Unirea din 1918, comunitatea evreiască a crescut de 3 ori ! În special datorită Basarabiei şi Bucovinei. Celor 260 000 din Vechiul Regat li s-au adăugat încă aproape 500 000. Mai mult, au apărut şi evreii refugiaţi din Ungaria, Polonia şi URSS, iar mai târziu chiar din Germania, după instalarea lui Hitler. Astfel încât prin anii ’30 numărul evreilor din România Mare ajunsese aproape de 800 000. Important e că, mulţi au venit ilegal în ţară. Henry Prost dă cifra de 35.000 intre anii 1922-1926. Iar potrivit unui referat, întocmit în 1939 de Secţia Studii şi Informaţii din cadrul Ministerului pentru Minorităţi român, până în februarie 1938, în România s-a înregistrat un număr de 139.823 de evrei, „a căror existenţă pe teritoriul României nu-şi poate afla nici o explicaţie în afară de aceea că s-au introdus prin fraudă”. Mai mult ca sigur datorită “antisemitismului” românilor ! Ideile comuniste au început să atragă tot mai mulţi evrei, în special din rândul tineretului. Îi găsim în postură de conducători, propagandişti, terorişti, spioni, curieri-contrabandişti, etc. O parte din evrei au îmbrăţişat ideea comunistă pentru internaţionalismul ei; în epocă se susţinea că, „dispariţia graniţelor e dorită de evrei, care n-au ţară şi vor să fie peste tot acasă”. (E. Străuţiu)
Revoluţia bolşevică a fost doar prima etapă din revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Şi continuarea revoluţiei a urmat, comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria şi Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluţionare” din cele două ţări, majoritari tot erau evreii. Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei” (Oleg Popov). Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti.
La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuţia minorităţii evreieşti a fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziţia armatei, 22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizaţii care au sprijinit financiar efortul de război. Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoştea Statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să răstoarne monarhia. La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluţionare au fost la Socola şi Nicolina, cartiere locuite de evrei.(E. Străuţiu) Dar trebuie subliniat, pentru acurateţea informaţiei şi explicarea unor evenimente ulterioare, participarea şi patriotismul evreilor din România Mică chiar şi în aceste forme.
În şedinţa Sfatului Ţării din Basarabia, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii Basarabiei cu România, reprezentanţii populaţiei evreieşti s-au pronunţat categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora au părăsit sala în semn de protest. Deputatul evreu Grinfeld, a declarat de la tribună: „Între bolşevici, pe care-i urăsc din tot sufletul şi români, îi prefer pe primii” ! Aşadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea Basarabiei cu România, „pentru” au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3 reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2 germani.(A. Moraru) 10 deputaţi evrei fiind lipsă…
O asemenea atitudine ostilă a manifestat şi o parte din evreii din Bucovina şi Transilvania. Chiar şi atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a declarat în Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea necondiţionată a Bucovinei cu Patria-Mamă, aceştia au protestat vehement contra acestei declaraţii, denumindu-l pe I. Hecht trădător şi ducând o aprigă campanie contra lui în această chestiune. Anul 1920, în unele localităţi din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abţine în mod ostentativ de la orice manifestaţie românească. Această poziţie era influenţată de propaganda studenţimii evreieşti din Cernăuţi şi de unii intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era tendinţa de a se afirma, cu orice ocazie, ca o naţiune aparte, fără a se integra în sânul poporului român. Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuţi, de orientare socialistă, a ţinut mai multe şedinţe, în care a discutat necesitatea aderării la Internaţionala a III-a comunistă.
În Transilvania, unii evrei s-au arătat neîncrezători faţă de autorităţile româneşti şi aşteptau revenirea vechii administraţii maghiare. Această atitudine a început să se schimbe în favoarea autorităţii româneşti, când bolşevismul din Ungaria a fost zdrobit de armata română, iar populaţia Budapestei şi-a dezlănţuit furia faţă de comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri îngrozitoare. De asemenea, trecerea evreilor transilvăneni de partea României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinţei de Pace de la Paris înclină în favoarea Statului român şi nu în a celui maghiar. Potrivit afirmaţiilor preşedintelui Uniunii Naţionale a Evreilor Ardeleni, 90% din evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia şi s-a declarat loială faţă de Statul român. Cu toate acestea, atunci când rabinul Chalem Şor din Bucureşti a sosit la Oradea şi a ţinut o slujbă religioasă, în care şi-a îndemnat conaţionalii „să se alipească cu trup şi suflet de cei din Regat, care sunt egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni”, o mare parte dintre evreii prezenţi s-a manifestat împotriva lui, spunând că rabinul din Bucureşti este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate !
Dar toţi evreii doreau şi naţionalitatea română, indiferent de modul în care ajunseseră pe teritoriul României Mari. Doleanţa lor a fost rezolvată în 28 mai 1919, când s-a publicat un decret-lege care prevedea: „Locuitorii evrei ai Vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, sau întâmplător în străinătate, din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de nici o protecţie străină”. De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare”.
Aceste drepturi (de cetăţean român) pentru populaţia evreiască, au fost impuse de Marile Puteri, ca o recompensă la angajamentele neonorate de Aliaţi faţă de evrei, a căror influenţă şi implicare financiară hotărâseră tabăra învingătoare ! La 14 iunie 1919, în şedinţa guvernului, Victor Antonescu (ministru plenipotenţiar al României la Paris), explica această situaţie: „Aliaţii au făgăduit evreilor să reconstituie Palestina. Lucrul nu s-a putut, Palestina fiind în marea majoritate locuită de mahomedani. Atunci alianţa israelită internaţională a căutat să impună crearea în favoarea evreilor a unor adevărate state în stat. Această pretenţie a fost însă privită de presa mondială cu atâta indignare şi protestaţii, încât s-a ajuns la formula de azi, garanţii sub protecţia celor mari în favoarea minorităţilor”…
va urma

Comments

Popular posts from this blog

Razboiul nevazut al evreilor sionisti

Planul evreilor khazari- o scrisoare uimitoare din 1928

Înfiintarea parlamentului Evreiesc European (EJP)