De ce nu ne-aţi lăsat să vă iubim ? (4)
20/11/2012
merisorul
După Unirea
din 1918, comunitatea evreiască a crescut de 3 ori ! În special datorită
Basarabiei şi Bucovinei. Celor 260 000 din Vechiul Regat li s-au adăugat
încă aproape 500 000. Mai mult, au apărut şi evreii refugiaţi din Ungaria,
Polonia şi URSS, iar mai târziu chiar din Germania, după instalarea lui
Hitler. Astfel încât prin anii ’30 numărul evreilor din România Mare
ajunsese aproape de 800 000. Important e că, mulţi au venit ilegal în
ţară. Henry Prost dă cifra de 35.000 intre anii 1922-1926. Iar potrivit
unui referat, întocmit în 1939 de Secţia Studii şi Informaţii din cadrul
Ministerului pentru Minorităţi român, până în februarie 1938, în România
s-a înregistrat un număr de 139.823 de evrei, „a căror existenţă pe
teritoriul României nu-şi poate afla nici o explicaţie în afară de aceea
că s-au introdus prin fraudă”. Mai mult ca sigur datorită
“antisemitismului” românilor ! Ideile comuniste au
început să atragă tot mai mulţi evrei, în special din rândul tineretului.
Îi găsim în postură de conducători, propagandişti, terorişti, spioni,
curieri-contrabandişti, etc. O parte din evrei au îmbrăţişat ideea
comunistă pentru internaţionalismul ei; în epocă se susţinea că,
„dispariţia graniţelor e dorită de evrei, care n-au ţară şi vor să fie
peste tot acasă”. (E. Străuţiu)
Revoluţia bolşevică a fost doar
prima etapă din revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în
Rusia, trebuia să urmeze revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de
vâltoarea Primului Război Mondial. Şi continuarea revoluţiei a urmat,
comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria şi Germania
(mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în
ambele guverne „revoluţionare” din cele două ţări, majoritari tot erau
evreii. Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt
nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se
descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează
curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei” (Oleg
Popov). Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi
în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii
de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei
evreieşti.
La angajarea României în Primul
Război Mondial (1916-1918), contribuţia minorităţii evreieşti a fost una
modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziţia armatei,
22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma
în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizaţii care au
sprijinit financiar efortul de război. Dar mai grav era că, în momentele
grele pe care le cunoştea Statul român în 1917, o bună parte din evrei
s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să
răstoarne monarhia. La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub
presiunea ocupantului, centre revoluţionare au fost la Socola şi Nicolina,
cartiere locuite de evrei.(E. Străuţiu) Dar trebuie subliniat, pentru
acurateţea informaţiei şi explicarea unor evenimente ulterioare,
participarea şi patriotismul evreilor din România Mică chiar şi în aceste
forme.
În şedinţa Sfatului Ţării
din Basarabia, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii
Basarabiei cu România, reprezentanţii populaţiei evreieşti s-au pronunţat
categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora au părăsit sala în semn
de protest. Deputatul evreu Grinfeld, a declarat de la tribună: „Între
bolşevici, pe care-i urăsc din tot sufletul şi români, îi prefer pe
primii” ! Aşadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea
Basarabiei cu România, „pentru” au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3
reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi
un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat
bulgar. S-au abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5
bulgari, 4 evrei şi 2 germani.(A. Moraru) 10 deputaţi evrei fiind
lipsă…
O asemenea atitudine ostilă a
manifestat şi o parte din evreii din Bucovina şi Transilvania. Chiar şi
atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a
declarat în Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea
necondiţionată a Bucovinei cu Patria-Mamă, aceştia au protestat vehement
contra acestei declaraţii, denumindu-l pe I. Hecht trădător şi ducând o
aprigă campanie contra lui în această chestiune. Anul 1920, în unele
localităţi din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abţine
în mod ostentativ de la orice manifestaţie românească. Această poziţie era
influenţată de propaganda studenţimii evreieşti din Cernăuţi şi de unii
intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era tendinţa de a se afirma,
cu orice ocazie, ca o naţiune aparte, fără a se integra în sânul poporului
român. Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuţi, de orientare
socialistă, a ţinut mai multe şedinţe, în care a discutat necesitatea
aderării la Internaţionala a III-a comunistă.
În Transilvania, unii evrei s-au
arătat neîncrezători faţă de autorităţile româneşti şi aşteptau revenirea
vechii administraţii maghiare. Această atitudine a început să se schimbe
în favoarea autorităţii româneşti, când bolşevismul din Ungaria a fost
zdrobit de armata română, iar populaţia Budapestei şi-a dezlănţuit furia
faţă de comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri
îngrozitoare. De asemenea, trecerea evreilor transilvăneni de partea
României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinţei de Pace
de la Paris înclină în favoarea Statului român şi nu în a celui maghiar.
Potrivit afirmaţiilor preşedintelui Uniunii Naţionale a Evreilor Ardeleni,
90% din evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia şi s-a declarat loială
faţă de Statul român. Cu toate acestea, atunci când rabinul Chalem Şor din
Bucureşti a sosit la Oradea şi a ţinut o slujbă religioasă, în care şi-a
îndemnat conaţionalii „să se alipească cu trup şi suflet de cei din
Regat, care sunt egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni”, o mare parte
dintre evreii prezenţi s-a manifestat împotriva lui, spunând că rabinul
din Bucureşti este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate
!
Dar toţi evreii doreau şi
naţionalitatea română, indiferent de modul în care ajunseseră pe
teritoriul României Mari. Doleanţa lor a fost rezolvată în 28 mai 1919,
când s-a publicat un decret-lege care prevedea: „Locuitorii evrei ai
Vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, sau întâmplător în străinătate,
din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt
cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă
manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România
şi că nu s-au bucurat de nici o protecţie străină”. De această dată nu
mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească,
decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească
drepturile de cetăţenie este îndestulătoare”.
Aceste drepturi (de
cetăţean român) pentru populaţia evreiască, au fost impuse de Marile
Puteri, ca o recompensă la angajamentele neonorate de Aliaţi faţă de
evrei, a căror influenţă şi implicare financiară hotărâseră tabăra
învingătoare ! La 14 iunie 1919, în şedinţa guvernului, Victor Antonescu
(ministru plenipotenţiar al României la Paris), explica această situaţie:
„Aliaţii au făgăduit evreilor să reconstituie Palestina. Lucrul nu s-a
putut, Palestina fiind în marea majoritate locuită de mahomedani. Atunci
alianţa israelită internaţională a căutat să impună crearea în favoarea
evreilor a unor adevărate state în stat. Această pretenţie a fost însă
privită de presa mondială cu atâta indignare şi protestaţii, încât s-a
ajuns la formula de azi, garanţii sub protecţia celor mari în favoarea
minorităţilor”…
va
urma
Comments