Naţiunea, eterna iubire (3)
Dr. Vlad Hogea
Miercuri, 04 Iunie 2014 22:14
Miercuri, 04 Iunie 2014 22:14
„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului
şi a sângelui, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânirilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii, care sunt în văzduhuri.” (Apostolul
Pavel)
Trăirea naţionalistă este
legată de cea religioasă: „Istoriceşte, naţionalismul poate fi privit ca
fiind forţa care a succedat religiei ca putere de dominaţie a vieţii
individului; cele două nu trebuie confundate, cum se întâmplă, de exemplu,
cu naţiunea şi cu limba. S-a păstrat, însă, o legătură
inconştientă şi indirectă între naţionalism şi religie. În naţionalism pot
fi găsite multe dintre manifestările mistice şi emoţionale asociate în mod
curent cu religia: idolatrizarea pioasă a naţiunii, venerarea martirilor
şi eroilor neamului, depunerea jurămintelor militare, intonarea de imnuri
patriotice, ridicarea de monumente, crearea unor mituri naţionale, dorinţa
de a-ţi vărsa sângele pentru naţiune, impulsul intern de apărare a
obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale împotriva tendinţelor cosmopolite.
Apărarea pământului strămoşesc este adesea înfăţişată ca voinţa lui
Dumnezeu; ideea unei misiuni naţionale este şi ea îmbrăcată în termeni
religioşi...”.[1] Într-adevăr,
inclusiv Cioran folosea un asemenea limbaj: „Naţionalismul nostru
trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric,
dintr-un gând mesianic, din voinţa de a face istorie...”.[2] A fost formulată şi
teza care îl consideră pe Sfântul Bartolomeu ca fiind patronul spiritual al naţionalismului: „Nu ştim prea multe despre el
ca om, ceea ce, de fapt, se potriveşte cu trecutul neclar al
naţionalismului. Dar ştim că a fost unul dintre cei 12 apostoli, că
întruchipează răspândirea credinţei şi apostolatul altora, că a fost
martirizat, jupuit de viu şi că moaştele sale s-au păstrat peste veacuri,
până în vremurile când naţionalismul a izbucnit însufleţit de pasiunea pe
care ţi-o dă credinţa. Să nu uităm că unul dintre momentele cruciale ale
războaielor religioase duse de Franţa, care a influenţat decisiv
naţionalismul timpuriu, a fost masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu a
anului 1572. Icoană a credinţei, naţionalismul bartolomeic s-a păstrat
viu, dar incomplet, în memoria colectivă. Însă, peste tot şi toate,
relicvele sale rezistă”.[3] În context, ne
reamintim ce spunea Nietzsche: “Oamenii cei mai de spirit, în ipoteza în
care sunt şi cei mai curajoşi, au parte şi de tragediile cele mai
dureroase; dar ei preţuiesc viaţa tocmai pentru că aceasta le opune cea
mai mare rezistenţă. Cele două tipuri superioare de om pe care le-am
întâlnit personal au fost: creştinul perfect - socotesc că este o onoare
pentru mine să mă trag dintr-un neam care în toate privinţele şi-a luat în
serios creştinismul - şi artistul perfect al idealului romantic, artist pe
care eu l-am găsit cu mult sub nivelul creştin. Luat individual, fiecare creştin
este un om la fel cum a fost Christos însuşi pe pământ, şi în probleme
divine poate guverna întreaga lume... Deci creştinii sunt adevăraţi
salvatori şi mântuitori, ba chiar stăpâni şi zei ai lumii”. Tot
genialului filosof german îi datorăm şi următorul poem superb, al cărui
tâlc l-am putea redirecţiona către martiriul Sfântului Bartolomeu, dar şi
către orice alt erou al credinţei: „A murit aşa/ Cum l-am văzut cândva
murind/ Pe-al meu prieten ce arunca zeieşte/ Fulgere şi priviri în noaptea
tinereţii mele./ Zburdalnic şi profund,/ Un dansator în luptă -/ Dintre
războinici cel mai radios,/ Cel mai greoi dintre învingători/ Destin el
însuşi, în picioare pe propriul destin, / Sever, cu gândul zăbovind,
anticipând -/ Temându-se, căci a învins/ În plin delir, căci a învins
murind...”.[4]
Naţionalismul s-a interferat
cu religia creştină în mod strălucit: “luat în sine, nici nu mântuie, nici
nu pierde. Dar, în practică, orice naţionalism sau mântuie sau pierde,
după cum este străbătut de credinţa creştină”.[5] Nu întâmplător,
atacurile internaţionaliste, revanşarde, imperialiste împotriva
naţionalismului au fost, în egală măsură, şi anticreştine. “Sunt oameni
care urăsc creştinismul şi care-şi numesc ura - iubire pentru toate
religiile”[6], scria G.
K. Chesterton, tot el trăgând şi o concluzie aforistică a unor lungi şi
dureroase experienţe de viaţă: „Biblia ne învaţă să ne iubim vecinii şi de
asemenea, să ne iubim duşmanii. Probabil pentru că, de obicei, sunt aceiaşi oameni”.[7] De altfel, nici
nu se poate explica, pe cale raţională, ura unor autori care afirmă
că naţionalismul este o
doctrină inventată în Europa, la sfârşitul Secolului al
XIX-lea[8] (sic!), avansând
chiar şi periodizări ale istoriei
naţionalismului:
- naţionalismul unificator
(1815-1871);
- naţionalismul de
autodeterminare (1971-1920);
- naţionalismul agresiv
(1920-1945);
- naţionalismul contemporan
(după 1945).[9]
Într-o succintă trecere în
revistă a perspectivelor diferite asupra fenomenului naţionalist, merită
amintite şi teoriile primordialiste şi sociobiologiceasupra
naţionalismului.[10] Cea dintâi
consideră că identitatea
etnică are rădăcini adânci în evoluţia istorică a fiinţelor umane, astfel
încât este, practic, un dat al naturii, o predestinare.[11] Adepţii
sociobiologiei au mers şi mai departe, prin afirmarea caracterului
biologic al etnicităţii.[12]Nu în ultimul rând, prezintă un
deosebit interes teoria etnosimbolismului, care “îşi propune să descopere
moştenirea simbolică a identităţilor etnice pentru anumite naţiuni şi să
arate cum naţionalismele şi naţiunile moderne redescoperă şi
reinterpretează simbolurile, miturile, memoriile, valorile şi tradiţiile
etnoistoriilor lor, când se confruntă cu problemele
modernităţii”.[13]
În timpurile moderne putem
distinge două modele principale ale naţionalismului european: lockean şi herderian (după numele gânditorilor despre
care se afirmă că ar fi dat tonul celor două orientări: John Locke şi
Johann Gottfried Herder). Locke a fost un pionier al afirmării libertăţii
individului şi legitimităţii autorităţii politice care emană din consensul
celor guvernaţi. Naţionalismul lockean susţine integrarea fiecărui
cetăţean, în mod individual, indiferent de originea sa; dacă ne raportăm
la etnie, nu putem decât să constatăm că avem de-a face cu un naţionalism
total. Dimpotrivă, herderienii restrâng calitatea de membru al unei
naţiuni la persoanele care au o anumită origine, vorbesc o anumită limbă
şi au anumite tipare culturale. Integrarea se
bazează, aşadar, pe descendenţă şi este esenţialmente colectivă; în loc
să-i spunem integrare herderiană, am putea-o numi eligibilitate etnică.
Acest tip de naţionalism este prin natura lui exclusivist, pentru că are o
arie limitată de recrutare a componenţilor naţiunii, prin impunerea
anumitor criterii.[14]
Naţionalismul Luminat nu poate
fi confundat cu vreo ideologie a inechităţii, a bigotismului sau a
discriminării, iar atenţia acordată Interesului Naţional nu
trebuie interpretată ca o reacţie contra modernizării. Totodată, se impune
precizarea că naţionalismul unei naţiuni oprimate este altceva decât
„naţionalismul” (de fapt, şovinismul) opresorului. Alain de Benoist
accentuează, şi el, vocaţia democratică şi civilizată a naţionalismului:
„Dreptul la diferenţă este un principiu valabil doar când se supune
generalizării. Cu alte cuvinte, pot să-mi apăr diferenţa în mod legitim
numai dacă recunosc şi respect diferenţa celorlalţi”. În consecinţă, naţionalismul
cultivat într-un climat de pace, civilizaţie şi respect pentru libertate
este o necesitate morală şi un imperativ spiritual. Naţiunile, sedimentate
de-a lungul istoriei, au nevoie de un sistem de apărare împotriva
potenţialelor abuzuri ale internaţionalismului (mondialismului)
birocratic, tehnocratic şi centralist, care poate degenera în imperialism
şi totalitarism. Pe de altă parte, naţionalismul trebuie să fie niciodată
un factor de automulţumire şi izolaţionism, ci unul de cooperare cu
celelalte naţiuni. Petre Ţuţea nu era nici el departe de aceeaşi
concluzie, pe care o exprimă în manieră socratică: „Naţionalismul poate fi
practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi
trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice:
Etnicul e punct de plecare şi universul e punct de sosire. Eu, ca
naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al
evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.
[…] În celebra Déclaration des Droites de
l’Homme et du Citoyen a
Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel
mai bun caz un sofism: «Oamenii sunt egali de la natură». Oamenii sunt
inegali de la natură. Sunt inegali înşişi membrii unei familii, în care
unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un
mister. Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii”.[15] Gellner nuanţa în
felul următor: „Naţionalismul predică şi apără
diversitatea culturală, dar, de fapt, impune omogenitatea, atât în
interiorul, cât şi, în mai mică măsură, între unităţile
politice”.[16]
Prin naţionalism, unii autori
înţeleg sentimentul de apartenenţă la o comunitate ai cărei membri se
identifică cu un ansamblu de simboluri, credinţe şi stiluri de viaţă,
având, totodată, voinţa de a hotărî asupra destinului lor politic
comun[17], avându-se în
vedere, în esenţă, credinţa în fundamentele sociale ale autorităţii
politice.[18] În epoca modernă, statalitatea nu
poate fi legitimată decât în termeni ca naţiune şi naţionalism. De aceea,
statele care nu au un nucleu etnic, sunt dezavantajate şi vor eşua în
autoritarism ca să-şi mascheze lipsa de unitate.[19] În acest context, amintim că
naţionalismul este definit şi ca „acel curent ideatic care
vizează păstrarea autonomiei, unităţii si identităţii unui grup social,
considerat de unii dintre membrii săi naţiune deja existentă sau în curs
de constituire”.[20] E vorba despre o convingere, un
act de conştiinţă[21],
un fenomen firesc, sănătos şi inevitabil[22], o colecţie de idei care privesc
naţiunea, ale cărei interese sunt considerate a simboliza binele
suprem.[23] Naţionaliştii care au deja un
stat spun că acest suflet şi teritoriul său geografic
sunt sfinte, că nu
pot fi puse în discuţie sau atinse; ceilalţi naţionalişti care vor să
ajungă sa aibă un stat al lor, spun că sufletul lor popular nu va fi respectat
decît cînd va reuşi să se statalizeze.[24]
Unii au mers până la a afirma
chiar că naţionalismul este cel mai important lucru din lume - mult mai
important decât civilizaţia, umanitatea, decenţa, bunătatea, mila, mult
mai important decât viaţa ca atare[25], din moment ce defineşte, pe plan
social şi politic, însuşi echilibrul uman, este comandat din adânc şi n-ar
fi posibil să ne despărţim de el decât strâmbându-ne numai sau mutilând
realitatea noastră, e un fluid care purcede din substanţa însăşi a
lucrurilor naturale. Naţionalismul nu semnifică nimic altceva
decât ridicarea intereselor unităţii şi autodeterminării naţiunii la
statutul de valoare supremă, în faţa căreia toate celelalte consideraţii
trebuie să cedeze întotdeauna. De aceea, unii ideologi nu înţeleg prin
naţionalism doar mândria strămoşilor, ci mult mai mult: convingerea că
oamenii aparţin unui grup uman particular şi că modul de viaţă
al grupului se deosebeşte de cel al altor grupuri. Indivizii care compun
grupul au caractere definite în termenii unui teritoriu, obiceiuri, legi,
memorii, credinţe, limbaj artistic şi expresie religioasă, instituţii
sociale, moduri de viaţă comune, cărora unii le adaugă ereditatea,
rudenia, caracteristici etnice; aceşti factori modelează fiinţele umane,
scopurile şi valorile lor. Modelul de viaţă al unei societăţi este similar
cu acela al unui organism, care are nevoie
de propria sa dezvoltare. Raţiunea principală de a avea o convingere aparte, de a
urma o politică
aparte, de a servi un ţel aparte, de a trăi
o viaţă anume, este
că aceste ţeluri, convingeri, politici, vieţi sunt ale noastre.[26]
Esenţa unei naţiuni este trăsătura psihologică
dominantă care este
comună unor oameni şi, totodată, îi diferenţiază în mod radical de toţi
ceilalţi (diferenţă care este percepută de toţi fiii naţiunii în
subconştientul lor). Hasdeu ne învăţa că “fără naţionalism, progresul
poate ajunge la apogeu, dar numai progresul material, progresul brut,
progresul vitei. Naţionalismul este o condiţiune esenţială a tuturor
creaţiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un
individ, este naţionalitatea pentru un popor. Reduşi la caracterul general
de bipede umane, noi ne învârtim exclusivamente în preocupaţiunea curat
zoologică de a satisface materia prin materie: să trăim bine, să mâncăm
bine, să ne-mbrăcăm bine, să ne mişcăm bine, toate bine în simţul vulgar al cuvântului”.[27]
Naţionalism înseamnă iubire
pentru naţiunea ta. Obiectivul prioritar al naţionalismului este crearea
unui stat naţional bazat pe principiul justiţiei sociale, în interesul
naţiunii întregi, şi nu acordarea de poziţii privilegiate unor anumite
categorii de cetăţeni. Naţionalismul înseamnă credinţa că naţionalitatea
este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul
loialităţii politice: „Pentru vitalitatea unui
naţionalism este foarte importantă sursa din care izvorăşte şi se
alimentează. Dacă este închis în sine şi steril în rădăcini, el pleacă
dintr-o inutilă conştiinţă de conservare, fără sprijinul instinctului şi
fără vreo posibilitate de ancorare în universal. Dacă este prea deschis
spre lume, îi lipseşte rezistenţa concretă şi tensiunea agresivă care stau
bine oricărui naţionalism. Formele de viaţă ale unei naţiuni trebuie să
fie constituite dintr-o sumă de elemente, care să graviteze toate în jurul
a două focare: forţa şi justiţia socială. Un naţionalism care crede că
poate rezolva problema unei naţiuni, fără să soluţioneze conflictele şi
inegalităţile sociale este nu numai reacţionar, dar şi
imposibil”.[28]
Naţionalismul marchează
renaşterea conştiinţei de sine şi revelarea naţionalităţii ancestrale. Din
păcate, a căpătat, în ultimele decenii, pe nedrept, o reputaţie
proastă, pe care
n-o merită.
Naţionalismul nu este sinonim cu şovinismul (adică „Naţiunea mea e cea mai bună
dintre toate şi are dreptul să le cucerească şi să le conducă pe ale
voastre, dacă am avea puterea!”). Şovinismul duce la
imperialism, iar imperialismul este opusul naţionalismului, al cărui
obiectiv este să organizeze statele pe baza omogenităţii etnice/naţionale.
Este adevărat că naţionalismul foloseşte anumite distincţii
(exclusivisme), de genul: „Naţiunea mea e naţiunea mea;
străinii sunt străini!” Dar, în lumea reală, orice
comunitate este exclusivistă. Numai în cel mai superficial mod cu
putinţă, identificarea şi loialitatea ar putea fi aplicate, prin
extensie, umanităţii percepute ca un întreg.
- Va urma -
-----------------------------------
[1] Louis L. Snyder, The Meaning of
Nationalism, 1954; vezi şi Voltaire, Patria – în Dicţionarul filosofic,
1752; Richard Price, The
Discourse on the Love of Country, 1789.
[2] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a
României, 1936.
[3] Anthony Marx, The Patron-Saint of
Nationalism.
[4] Friedrich Nietzsche, Ultima
voinţă.
[5] Dumitru Stăniloae.
[6] G.K. Chesterton, ILN, 13 ianuarie
1906
[7] G.K. Chesterton, ILN, 16 iulie
1910
[8] Elie Kedourie, Nationalism,
1993.
[9] Vezi Louis L. Snyder, The
Meaning of Nationalism, 1954 (periodizarea este uşor
diferită).
[10] Vezi Josep R. Llobera, Recent Theories of
Nationalism, 1997.
[11] Clifford Geertz, The Interpretation of
Cultures, 1973.
[12] Pierre van den Berghe, The Ethnic Phenomenon,
1981.
[13] Anthony D. Smith, Naţionalism şi modernism,
Ed. Epigraf, 2002; pentru detalii, a se vedea şi lucrările lui John
Armstrong şi John Hutchinson.
[14] Vezi Andrew V. Bell-Fialkoff,
Andrei S. Markovits, Nationalism: Rethinking the
Paradigm in the European Context.
[15] 322 de vorbe memorabile ale
lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, 2000.
[16] Ernest Gellner, Nations and Nationalism,
1983.
[17] Montserrat Guibernau, Nationalisms: The Nation–State
and Nationalism in the Twentieth Century, 1996.
[18] A. Birch.
[19] Anthony D. Smith, State Building and Nation
Building.
[20] Anthony D. Smith, The Ethnic Origins of
Nations, 1986.
[21] Hans Kohn, citat de Louis L.
Snyder, 1990.
[22] Jawaharlal Nehru.
[23] N. Yuval–Davis, Gender and Nation,
1997.
[24] Fernando Savater, Politica pentru fiul meu, Ed. Humanitas,
1999.
[25] N. Angell, citat de Louis L.
Snyder, 1990.
[26] Vezi Isaiah Berlin, Nationalism: Past Neglect and
Present Power, 1972.
[27] B. P. Hasdeu, Cauzele şi rezultatele
cosmopolitismului, Bucureşti, 1871.
[28] Emil Cioran.
Comments