Albert Einstein - un hoţ genial
Articol
de: Emil Goga
la data: 12/08/2012 13:32:00
"Read More"
În ultimii
ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:
a) absenţa
recenziilor a două texte majore a teoriei lui Poincare în Analele de Fizica
germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor trei texte despre studiile
sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte ştiinţifice de mai mică
importanţă.
b) ignorarea
aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate prezentate de
fizicianul francez la seminarul “ teoria electronului”, organizat în iunie/iulie
1905 la Universitatea din Gottingen. Primul text reprezintă faimoasa notă
relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era
memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria
principiile relativităţii susţinute de Poincare la Conferinţa Mondială de
Ştiinte din Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie
1905, Societatea de Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai
despre teoria relativităţii enunţată de Poincare.
Apariţia
acestei situaţii trebuie însă căutată în relaţiile tensionate existente între
Franţa şi Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe
descoperirile lui Poincare a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu
scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se
dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană care să şi le asume. Acea
persoană a fost un mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna,
Albert Einstein.
Universitatea
din Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era
considerată la acea dată polul mondial al matematicilor şi al cercetărilor
ştiinţifice. În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un
matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost
pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă
frustare în mediile academice germane. Arnold Sommerfeld, Herglotz şi Wiechert
au încercat pe parcursul toamnei lui 1904 şi iernii următoare să publice trei
lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mişcă cu o viteză
superioară luminii in vid, în jurnalul universităţii. Sommerfeld, fizicianul
care a îmbunătăţit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi
compatibil cu relativitatea şi mecanica cuantică, a publicat chiar şi într-o
revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”,
o ipoteză revoluţionară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită.
În aceste condiţii, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905,
a apărut nota lui Poincare care postula clar şi argumentat: nici un corp
material nu poate depăşi viteza luminii în vid. David Hilbert s-a văzut astfel
obligat să prezerve autoritatea instituţiei pe care o conducea, luând trei
decizii extreme de importante:
- să ignore
sistematic studiile lui Poincare şi cele adiacente lor.
- să solicite
ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor de Fizica, o publicaţie deosebit de
influentă, ca notele lui Poincare să nu apară în rubricile acesteia.
- să caute un
german care să-şi asume riscurile unui eventual proces prin publicarea
rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa. Acesta s-a numit Albert Einstein iar
motivaţiile pentru care el a fost cel ales au fost, se pare,
următoarele:
-a plagia
ceva implica automat excluderea din mediul ştiinţific, ori Einstein era un
simplu funcţionar fără veleităţi
-Hermann
Mincovski, evreu lituanian şi şef al departamentului de matematici din cadrul
universităţii îl cunoştea pe Einstein, pe care l-a avut elev între
1896-1900.
-Max Planck
şi Einstein au corespondat o vreme despre teoria cuantică.
-Einstein a
scris între anii 1902-1904 diverse lucrări despre termodinamică, părând că ar
avea anumite cunoştiinţe în acest domeniu.
- Soţia sa,
Mileva Marici.era o fiziciană respectată.
Manipularea a
funcţionat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă şansă de a-şi promova şi
propriile idei, cunoscute la Gottingen şi Berlin ca fiind la rândul lor plagiate
şi care nu-şi găsiseră susţinere până în acel moment. În toamna lui 1905,
imediat după publicarea aşa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck
organizează un colocviu internaţional în care îl numeşte pe acesta ”noul
Copernic”.
Adevăratul Einstein
Albert
Einstein era departe de a fi un geniu.Considerat retardat mintal din cauza
incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de
şcoală el a dovedit slabe calităţi. La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile
şcolii fără nici o diplomă. Einstein însuşi recunoştea într-un ziar al scolii că
e lipsit de imaginaţie şi abilităţi practice. În 1895 pică un simplu examen de
intrare la Politehnica din Zurich, singura instituţie care nu cerea dovada
absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din probleme de
matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva. A urmat o şcoală economică
mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post academic.
Incapabil să finalizeze cursurile unei şcoli, cum şi-ar fi dorit, şi descurajat
de recomandările profesorilor de a nu-şi continua studiile, se angajează, cu
ajutorul unui coleg şi prieten, Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor
sale, la Oficiul de Patente din Berna. A fost angajat ca expert tehnic gradul
trei, abia în 1906, la un an după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind
ridicat la gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea
crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza revizuirea
zilnică a documentaţiei tehnice a diferitelor patente. A lucrat la oficiu până
în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziţie în cadrul
unei universităţi. Surprinzator, în condiţiile unui program încărcat, fără acces
la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său
liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905.
Neputând să ofere o justificare a acestei situaţii, Einstein lăsa să se
înţeleagă că o parte din idei i-au venit în somn şi că documentele care au
condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deşi acea
perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia. Abia în 1909 Einstein
primeşte un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică teoretică
la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist
la o publicaţie evreiască, timp de alţi 10 ani. Căsnicia cu Milena Marici a
durat până în1919, iar cei doi baieţi rezultaţi au fost diagnosticaţi ca ambii
suferind de schizofrenie, o boală ereditară. Pe lângă Poincare, Einstein s-a mai
“inspirat” şi din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903,
publica în revista ştiinţifică Atte, celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau
scoţianul James Maxwell. În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, ”Teoria
relativităţii lui Lorentz şi Poincare”, în care demonstrează cu documente cum
s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele primare plagiate de Einstein
în lucrările sale. Reactia acestuia, încă în viaţă, la acuzele aduse a fost
aceeaşi cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.
Tag-uri:
Albert Einstein (1) Henry Poincare (1) hot
genial (1) plagiator (1) E=mc2 (1)
ATAC DE CONSTANTA
Comments