Criza din Ucraina - consecinţa secolelor de arbitrariu geopolitic
Mai devreme sau mai tîrziu, chestiunea ucrainiană necesită un pachet de soluţii, fiindcă, într-o asemenea construcţie geopolitică eterogenă, pe care, numai în ultimul secol, Lenin, Stalin şi Hruşciov au remodelat-o, fiecare cu alt scop, sînt numeroase problemele litigioase, îngheţate prin tratate impuse, împotriva unor realităţi istorice, etnice şi culturale. Ucraina tradiţională este puternic naţionalistă, în sensul cel mai periculos posibil, iar construcţia geopolitică a venit în întîmpinarea orgoliilor naţionaliste. Nici un român adevărat nu se poate resemna în faţa faptului că Ucrainei i-au fost date părţi din Patria sa străbună, şi o modificare a statu-quo-lui construcţiei geopolitice nu ne poate fi indiferentă. Dimpotrivă! Unitatea de teritoriu a congenerilor, crearea condiţiilor de afirmare şi consolidare a propriei identităţi etno-culturale româneşti trebuie să ne preocupe în cel mai înalt grad. Prima măsură adoptată de puterea provizorie de la Kiev a fost abrogarea unei legi care permitea folosirea limbilor minorităţilor naţionale în şcoli, ceea ce denotă, clar, o ameninţare şi la adresa identităţii naţionale a românilor. Spre deosebire de Polonia, prezentă în miezul evenimentelor, în primul rînd, din asemenea motive, diplomaţia românească este posibil să nu fi avut temeritatea unei implicări pe măsura mizelor. În arealul est-european avem, în ultimul sfert de secol, experienţa inedită a reculului istoriei. "Read More"
Cînd nu eşti corect poziţionat pentru a atenua această forţă, poţi fi lovit
în plin. Rusia a fost, sistematic, provocată, izolată şi vulnerabilizată.
N.A.T.O. a ajuns departe pe flancul sudic al Rusiei, apropiindu-se şi de China.
Frontierele imense ale Rusiei se află sub presiuni fără precedent. În
consecinţă, de cîţiva ani, Rusia depune mari eforturi în direcţia pregătirii
ţării pentru o apărare militară de proporţii, comparabilă cu perioada celui
de-al II-lea război mondial.
Împotriva României au fost lansate repetate şi violente atacuri
imagologice
Teza românismului agresiv în Republica Moldova şi în vestul Ucrainei a devenit o marotă a naţionaliştilor ruşi şi a celor ucrainieni. În ultimii ani, împotriva României au fost lansate repetate şi violente atacuri imagologice, într-o campanie coerent orchestrată cu evoluţiile negative periculoase din Transnistria şi Găgăuzia. O dezagregare a status quo-ului Ucrainei va dezgheţa violent şi alte conflicte din regiune şi ar putea conduce la tranşarea lor, potrivit voinţei "pacificatorului". Rusia nu va mai permite "exportul de democraţie" în numele securităţii Statelor Unite ale Americii, dincolo de spaţiul său de siguranţă. Un spaţiu pe care şi-l va impune şi consolida, potrivit conceptului vecinătăţii apropiate, consacrat în doctrina apărării militare a Federaţiei Ruse. Din păcate, într-un astfel de moment hotărîtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.
Anexă documentară:
Ce trebuie să ştim despre Ucraina, în context istoric?
În Secolul al IX-lea, o mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruşi, care formaseră statul Rusia Kieveană. În Secolele al X-lea şi al XI-lea, el a devenit cel mai mare şi mai puternic stat din Europa. În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identităţii naţionale a mai multor popoare slave răsăritene, iar Kievul, Capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraş al Rusiei. Invazia mongolă din Secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană. În anul 1240, Kievul a fost distrus complet. Pe teritoriul ucrainian, Rusia Kieveană a fost urmată de Principatele Halici şi Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia. La jumătatea Secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei.
În 1386, are loc o uniune dinastică între Polonia şi Lituania, iar mare parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizaţi. Din acest moment, termenii de Rutenia şi ruteni au fost folosiţi pe scară mai largă pentru a denumi regiunile Ucrainei şi, respectiv, pe aceia care le populau, ca versiuni latinizate ale cuvîntului "rus". După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, şi o parte semnificativă a teritoriului ucrainian a trecut din mîinile nobililor lituanieni rutenizaţi în administrarea polonă, acesta fiind transferat coroanei polone. Sub presiunea culturală şi politică a polonizării, mulţi membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni. Astfel, ucrainienii de rînd, lipsiţi de protectorii lor din mediul nobilimii rutene, au recurs la protecţia cazacilor, care rămăseseră ortodocşi şi aveau tendinţa de a recurge la violenţă împotriva celor percepuţi de ei ca fiind duşmani, în principal, împotriva statului polon şi a reprezentanţilor acestuia.
La jumătatea Secolului al XVII-lea, a fost înfiinţat un cvasi-stat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru şi ţăranii ruteni care fugeau de iobăgie. Suprimarea Bisericii Ortodoxe i-a împins pe cazaci departe de Polonia. Aspiraţiile lor erau următoarele: reprezentarea în Seimul polon, recunoaşterea tradiţiilor ortodoxe şi creşterea treptată a prezenţei cazacilor în armată. Aceste aspiraţii au fost refuzate cu vehemenţă de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai tîrziu, la decăderea statului polono-lituanian şi la păstrarea creştinismului ortodox în Ucraina.
În 1648, Bohdan Hmelniţki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene şi împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir. Teritoriul de pe malul stîng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac. După moartea lui Hmelniţki, Ucraina căzăcească decade. În contextul izbucnirii Marelui Război Nordic dintre Rusia şi Suedia, Ivan Mazepa rupe alianţa cazacilor ucrainieni cu ruşii, aliindu-se cu Suedia. Victoria ruşilor a pus capăt visului de independenţă al lui Mazepa, independenţă pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de ucrainieni. După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, Ucraina intră sub stăpînirea rusă. În pofida promisiunilor de autonomie a Ucrainei, făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii şi nobilii ucrainieni nu au primit niciodată libertăţile şi autonomia pe care le aşteptau de la Imperiul Rus. Totuşi, în cadrul imperiului, ucrainienii au ajuns să ocupe funcţii înalte în administraţia de stat rusească şi în Biserica Ortodoxă Rusă. Mai tîrziu, regimul ţarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainiene, suprimînd folosirea limbii ucrainiene în tipărituri şi în administraţie.
În primul război mondial, ucrainienii au luptat atît de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cît şi de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autorităţile austro-ungare au format Legiunea Ucrainiană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice şi a armatei galiţiene ucrainiene, care a luptat împotriva bolşevicilor şi a polonilor în perioada imediat următoare primului război mondial (1919-1923). O dată cu prăbuşirea Imperiului rus şi şi a Imperiului austro-ungar în urma primului război mondial şi a Revoluţiei Ruse, s-a conturat o mişcare naţională ucrainiană pentru independenţă. În perioada 1917-1920, au apărut cîteva state ucrainiene: Republica Populară Ucrainiană, Hatmanatul, Directoratul şi Republica Sovietică Socialistă Ucrainiană (pro-bolşevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucrainiană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat şi o mişcare anarhistă ucrainiană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno. Totuşi, în urma înfrîngerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eşecul invaziei polone, care a fost respinsă de forţele ruse şi ucrainiene pro-sovietice, Ucraina şi-a pierdut independenţa. În urma Păcii de la Riga, prin tratatul semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi încorporat în Polonia, iar părţile centrale şi estice au format, în martie 1919, Republica Socialistă Sovietică Ucrainiană, care a devenit, în decembrie 1922, republică fondatoare a U.R.S.S. În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane şi sovietice şi-au împărţit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiţia şi Volînia, cu populaţie majoritar ucrainiană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea, reuşită de Ucraina pentru prima oară, a fost un eveniment decisiv în istoria acestei ţări.
Teza românismului agresiv în Republica Moldova şi în vestul Ucrainei a devenit o marotă a naţionaliştilor ruşi şi a celor ucrainieni. În ultimii ani, împotriva României au fost lansate repetate şi violente atacuri imagologice, într-o campanie coerent orchestrată cu evoluţiile negative periculoase din Transnistria şi Găgăuzia. O dezagregare a status quo-ului Ucrainei va dezgheţa violent şi alte conflicte din regiune şi ar putea conduce la tranşarea lor, potrivit voinţei "pacificatorului". Rusia nu va mai permite "exportul de democraţie" în numele securităţii Statelor Unite ale Americii, dincolo de spaţiul său de siguranţă. Un spaţiu pe care şi-l va impune şi consolida, potrivit conceptului vecinătăţii apropiate, consacrat în doctrina apărării militare a Federaţiei Ruse. Din păcate, într-un astfel de moment hotărîtor, România, din cauza propriilor vulnerabilităţi politice interne, se manifestă indecis, fără un concept solid al interesului naţional, susţinut de o diplomaţie inteligentă şi activă, cu ţinte strategice de securitate corect identificate.
Anexă documentară:
Ce trebuie să ştim despre Ucraina, în context istoric?
În Secolul al IX-lea, o mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruşi, care formaseră statul Rusia Kieveană. În Secolele al X-lea şi al XI-lea, el a devenit cel mai mare şi mai puternic stat din Europa. În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identităţii naţionale a mai multor popoare slave răsăritene, iar Kievul, Capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraş al Rusiei. Invazia mongolă din Secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană. În anul 1240, Kievul a fost distrus complet. Pe teritoriul ucrainian, Rusia Kieveană a fost urmată de Principatele Halici şi Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia. La jumătatea Secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei.
În 1386, are loc o uniune dinastică între Polonia şi Lituania, iar mare parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizaţi. Din acest moment, termenii de Rutenia şi ruteni au fost folosiţi pe scară mai largă pentru a denumi regiunile Ucrainei şi, respectiv, pe aceia care le populau, ca versiuni latinizate ale cuvîntului "rus". După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, şi o parte semnificativă a teritoriului ucrainian a trecut din mîinile nobililor lituanieni rutenizaţi în administrarea polonă, acesta fiind transferat coroanei polone. Sub presiunea culturală şi politică a polonizării, mulţi membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni. Astfel, ucrainienii de rînd, lipsiţi de protectorii lor din mediul nobilimii rutene, au recurs la protecţia cazacilor, care rămăseseră ortodocşi şi aveau tendinţa de a recurge la violenţă împotriva celor percepuţi de ei ca fiind duşmani, în principal, împotriva statului polon şi a reprezentanţilor acestuia.
La jumătatea Secolului al XVII-lea, a fost înfiinţat un cvasi-stat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru şi ţăranii ruteni care fugeau de iobăgie. Suprimarea Bisericii Ortodoxe i-a împins pe cazaci departe de Polonia. Aspiraţiile lor erau următoarele: reprezentarea în Seimul polon, recunoaşterea tradiţiilor ortodoxe şi creşterea treptată a prezenţei cazacilor în armată. Aceste aspiraţii au fost refuzate cu vehemenţă de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai tîrziu, la decăderea statului polono-lituanian şi la păstrarea creştinismului ortodox în Ucraina.
În 1648, Bohdan Hmelniţki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene şi împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir. Teritoriul de pe malul stîng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac. După moartea lui Hmelniţki, Ucraina căzăcească decade. În contextul izbucnirii Marelui Război Nordic dintre Rusia şi Suedia, Ivan Mazepa rupe alianţa cazacilor ucrainieni cu ruşii, aliindu-se cu Suedia. Victoria ruşilor a pus capăt visului de independenţă al lui Mazepa, independenţă pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de ucrainieni. După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, Ucraina intră sub stăpînirea rusă. În pofida promisiunilor de autonomie a Ucrainei, făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii şi nobilii ucrainieni nu au primit niciodată libertăţile şi autonomia pe care le aşteptau de la Imperiul Rus. Totuşi, în cadrul imperiului, ucrainienii au ajuns să ocupe funcţii înalte în administraţia de stat rusească şi în Biserica Ortodoxă Rusă. Mai tîrziu, regimul ţarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainiene, suprimînd folosirea limbii ucrainiene în tipărituri şi în administraţie.
În primul război mondial, ucrainienii au luptat atît de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cît şi de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autorităţile austro-ungare au format Legiunea Ucrainiană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice şi a armatei galiţiene ucrainiene, care a luptat împotriva bolşevicilor şi a polonilor în perioada imediat următoare primului război mondial (1919-1923). O dată cu prăbuşirea Imperiului rus şi şi a Imperiului austro-ungar în urma primului război mondial şi a Revoluţiei Ruse, s-a conturat o mişcare naţională ucrainiană pentru independenţă. În perioada 1917-1920, au apărut cîteva state ucrainiene: Republica Populară Ucrainiană, Hatmanatul, Directoratul şi Republica Sovietică Socialistă Ucrainiană (pro-bolşevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucrainiană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat şi o mişcare anarhistă ucrainiană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno. Totuşi, în urma înfrîngerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eşecul invaziei polone, care a fost respinsă de forţele ruse şi ucrainiene pro-sovietice, Ucraina şi-a pierdut independenţa. În urma Păcii de la Riga, prin tratatul semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi încorporat în Polonia, iar părţile centrale şi estice au format, în martie 1919, Republica Socialistă Sovietică Ucrainiană, care a devenit, în decembrie 1922, republică fondatoare a U.R.S.S. În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane şi sovietice şi-au împărţit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiţia şi Volînia, cu populaţie majoritar ucrainiană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea, reuşită de Ucraina pentru prima oară, a fost un eveniment decisiv în istoria acestei ţări.
Ca urmare a ultimatumului sovietic la adresa României, din 26-28 august
1940, R.S.S. Ucrainiană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul
Bucovinei şi ţinutul Herţa
În urma ultimatumului sovietic, din 26-28 august 1940, România a predat Basarabia, iar R.S.S. Ucrainiană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi R.S.S. Moldoveneşti. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. Deşi marea majoritate a ucrainienilor (între 4,5 şi 7 milioane) au luptat de partea Armatei Roşii şi a rezistenţei sovietice, unii naţionalişti ucrainieni au creat o formaţiune antisovietică în Galiţia - Armata Insurecţională Ucrainiană (1942) - care s-a ciocnit, uneori, cu forţele naziste, în timp ce o altă mişcare naţionalistă a luptat de partea naziştilor. Iniţial, germanii au fost primiţi ca eliberatori de către unii ucrainieni din vest, respectiv, din teritoriile anexate de U.R.S.S. în 1939 şi 1940. Dar administraţiile teritoriilor ocupate nu au exploatat nemulţumirile ucrainienilor faţă de politicile staliniste. Dimpotrivă, naziştii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă şi au început o politică de depopulare a Ucrainei, pentru a o pregăti pentru colonizare. În aceste condiţii, în mare parte, cei rămaşi în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziştilor. Pierderile totale de populaţie suferite de Ucraina în timpul războiului sînt estimate a fi între 5 şi 8 milioane, inclusiv peste o jumătate de milion de evrei, care au fost ucişi de Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldaţi sovietici care au murit în luptele contra naziştilor, 1,4milioane erau etnici ucrainieni. Ucraina a fost grav afectată de război şi a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a-şi reveni. Peste 700 de oraşe şi 28.000 de sate au fost distruse. Situaţia a fost înrăutăţită de o foamete cumplită, în 1946-1947, cauzată de secetă. Rezistenţa antisovietică a continuat mulţi ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, pe teritoriile proaspăt ocupate de U.R.S.S., dar şi în alte regiuni. Armata Ucrainiană Insurgentă a continuat să lupte împotriva U.R.S.S. pînă în anii '50, folosind tactici de gherilă. După moartea lui Stalin, în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al U.R.S.S. În calitate de fost prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din R.S.S. Ucrainiană în perioada 1938-1949, Hruşciov cunoştea în detaliu situaţia acestei republici şi, după preluarea Puterii la Moscova, a pus accent pe prietenia dintre cele două popoare: rus şi ucrainian. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast şi, în acel an, Crimeea a fost transferată de la R.S.F.S. Rusă la R.S.S. Ucrainiană. Pînă în anii '50, Ucraina a depăşit nivelul producţiei industriale existent înainte de război. De asemenea, a devenit un important centru al producţiei sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice, situaţie în care elita locală a dobîndit o influenţă majoră. Mulţi membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev. Acesta l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al U.R.S.S., între 1964 şi 1982.
La 16 iulie 1990, noul Parlament a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei, act care stabilea dreptul naţiunii ucrainiene la autodeterminare, principiul democraţiei, al independenţei politice şi economice, precum şi prioritatea legii ucrainiene, pe teritoriul ucrainiean, în faţa legii sovietice.
La 24 august 1991, Parlamentul ucrainian a adoptat Declaraţia de Independenţă, prin care Ucraina era declarată stat democratic şi independent. La 1 decembrie 1991, au fost organizate un referendum şi primele alegeri prezidenţiale. În acea zi, peste 90% dintre ucrainieni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă şi l-au ales pe preşedintele Parlamentului de atunci, Leonid Kravciuk, ca preşedinte al ţării. La întîlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, şi, apoi, la reuniunea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei şi Ucrainei au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică şi au format Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.). Ucraina a fost, iniţial, văzută ca o republică avînd condiţii economice favorabile, în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei U.R.S.S. Totuşi, ţara a suferit o scădere economică mai accentuată decît alte foste republici sovietice. Economia ucrainiană s-a stabilizat pînă la sfîrşitul anilor '90. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Din 2000, ţara a avut o creştere economică medie de 7% pe an. În 1996, potrivit noii Constituţii adoptate, Ucraina a devenit republică semi-prezidenţială. Preşedintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcţia prezidenţială, fiindu-i, de asemenea, imputate implicarea în acte de corupţie, transferarea proprietăţii publice în mîinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertăţii de exprimare şi fraudă electorală.
În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost declarat cîştigător al alegerilor prezidenţiale. Fraudarea masivă a votului, aşa după cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei, a provocat nemulţumiri în rîndul populaţiei. Au fost organizate mari demonstraţii în favoarea candidatului opoziţiei, Viktor Iuşcenko, care a contestat rezultatele scrutinului şi a condus Revoluţia Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iuşcenko a devenit preşedinte şi Iulia Timoşenko, prim-ministru. şase ani mai tîrziu, în 2010, Ianukovici a fost ales în funcţia de preşedinte al Ucrainei, după un al II-lea tur de scrutin, extrem de disputat, cu Iulia Timoşenko.
General (r) AUREL ROGOJAN
În urma ultimatumului sovietic, din 26-28 august 1940, România a predat Basarabia, iar R.S.S. Ucrainiană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi R.S.S. Moldoveneşti. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. Deşi marea majoritate a ucrainienilor (între 4,5 şi 7 milioane) au luptat de partea Armatei Roşii şi a rezistenţei sovietice, unii naţionalişti ucrainieni au creat o formaţiune antisovietică în Galiţia - Armata Insurecţională Ucrainiană (1942) - care s-a ciocnit, uneori, cu forţele naziste, în timp ce o altă mişcare naţionalistă a luptat de partea naziştilor. Iniţial, germanii au fost primiţi ca eliberatori de către unii ucrainieni din vest, respectiv, din teritoriile anexate de U.R.S.S. în 1939 şi 1940. Dar administraţiile teritoriilor ocupate nu au exploatat nemulţumirile ucrainienilor faţă de politicile staliniste. Dimpotrivă, naziştii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă şi au început o politică de depopulare a Ucrainei, pentru a o pregăti pentru colonizare. În aceste condiţii, în mare parte, cei rămaşi în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziştilor. Pierderile totale de populaţie suferite de Ucraina în timpul războiului sînt estimate a fi între 5 şi 8 milioane, inclusiv peste o jumătate de milion de evrei, care au fost ucişi de Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldaţi sovietici care au murit în luptele contra naziştilor, 1,4milioane erau etnici ucrainieni. Ucraina a fost grav afectată de război şi a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a-şi reveni. Peste 700 de oraşe şi 28.000 de sate au fost distruse. Situaţia a fost înrăutăţită de o foamete cumplită, în 1946-1947, cauzată de secetă. Rezistenţa antisovietică a continuat mulţi ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, pe teritoriile proaspăt ocupate de U.R.S.S., dar şi în alte regiuni. Armata Ucrainiană Insurgentă a continuat să lupte împotriva U.R.S.S. pînă în anii '50, folosind tactici de gherilă. După moartea lui Stalin, în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al U.R.S.S. În calitate de fost prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din R.S.S. Ucrainiană în perioada 1938-1949, Hruşciov cunoştea în detaliu situaţia acestei republici şi, după preluarea Puterii la Moscova, a pus accent pe prietenia dintre cele două popoare: rus şi ucrainian. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast şi, în acel an, Crimeea a fost transferată de la R.S.F.S. Rusă la R.S.S. Ucrainiană. Pînă în anii '50, Ucraina a depăşit nivelul producţiei industriale existent înainte de război. De asemenea, a devenit un important centru al producţiei sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice, situaţie în care elita locală a dobîndit o influenţă majoră. Mulţi membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev. Acesta l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al U.R.S.S., între 1964 şi 1982.
La 16 iulie 1990, noul Parlament a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei, act care stabilea dreptul naţiunii ucrainiene la autodeterminare, principiul democraţiei, al independenţei politice şi economice, precum şi prioritatea legii ucrainiene, pe teritoriul ucrainiean, în faţa legii sovietice.
La 24 august 1991, Parlamentul ucrainian a adoptat Declaraţia de Independenţă, prin care Ucraina era declarată stat democratic şi independent. La 1 decembrie 1991, au fost organizate un referendum şi primele alegeri prezidenţiale. În acea zi, peste 90% dintre ucrainieni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă şi l-au ales pe preşedintele Parlamentului de atunci, Leonid Kravciuk, ca preşedinte al ţării. La întîlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, şi, apoi, la reuniunea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei şi Ucrainei au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică şi au format Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.). Ucraina a fost, iniţial, văzută ca o republică avînd condiţii economice favorabile, în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei U.R.S.S. Totuşi, ţara a suferit o scădere economică mai accentuată decît alte foste republici sovietice. Economia ucrainiană s-a stabilizat pînă la sfîrşitul anilor '90. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Din 2000, ţara a avut o creştere economică medie de 7% pe an. În 1996, potrivit noii Constituţii adoptate, Ucraina a devenit republică semi-prezidenţială. Preşedintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcţia prezidenţială, fiindu-i, de asemenea, imputate implicarea în acte de corupţie, transferarea proprietăţii publice în mîinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertăţii de exprimare şi fraudă electorală.
În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost declarat cîştigător al alegerilor prezidenţiale. Fraudarea masivă a votului, aşa după cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei, a provocat nemulţumiri în rîndul populaţiei. Au fost organizate mari demonstraţii în favoarea candidatului opoziţiei, Viktor Iuşcenko, care a contestat rezultatele scrutinului şi a condus Revoluţia Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iuşcenko a devenit preşedinte şi Iulia Timoşenko, prim-ministru. şase ani mai tîrziu, în 2010, Ianukovici a fost ales în funcţia de preşedinte al Ucrainei, după un al II-lea tur de scrutin, extrem de disputat, cu Iulia Timoşenko.
General (r) AUREL ROGOJAN
Comments