HOLOCAUSTUL - AFACEREA SECOLULUI

Americanii care se duc după cumpărături ar putea observa că pe unele pachete este un "K", pe altele un "U" încercuit. "K" înseamnă că produsul a fost aprobat de Comitetul pentru Promovarea Thorei şi "U" înseamnă că a fost aprobat de Uniunea Congregaţiilor Evreieşti Ortodoxe. Aceste aprobări se obţin prin sume de bani incorporate în preţul produselor; astfel se ridică impozite suplimentare speciale de la cei care le cumpără, fără ştirea lor. În ultimii ani au apărut şi un "m" şi un "d" mic, care desigur înseamnă altă dijmă ridicată de la consumatori pentru furnicile parazite (*). Dar aceasta este o afacere minusculă, comparativ cu afacerea "holocaustului".
"Read More"

În 1988, creştinii s-au simţit ofensaţi de un film în care Hristos este arătat ca un obsedat sexual. Filmul se numeşte The Last Temptation of Christ - Ultima Tentaţie a lui Hristos, a fost făcut de Universal Studios conduse de Lew Wasserman, Sidney Sheinberg, Thomas Pollock şi Irving Azoff şi a fost difuzat de Garth Drabinsky. Ziarul New York Times (proprietari: familia Sulzberger; redactori şefi: Max Frankel, Arthur Gelb, Jack Rosenthal, Leslie Gelb; semnatara articolului: Anna Quindlen; ca şi cei de mai sus, toţi f.p.) îi ia la rost pe toţi cei care-au criticat filmul sau au refuzat să-l vadă, pentru că ei "nu acceptă că trebuie să fie şi filme care pun sub semnul întrebării credinţe încetăţenite, [şi vor] să elimine cărţile rele din biblioteci şi filmele rele din cinematografe"; astfel de oameni îşi închipuie că e nevoie de cenzură. Cenzura, ştie toată lumea, e un lucru rău; trebuie să existe libertate de cercetare a tuturor credinţelor încetăţenite. Dar nu când e vorba de cercetarea "holocaustului." Întreg occidentul este inundat de legi, regulamente, programe, instituţii şi publicaţii dedicate impunerii poveştii holocaustului. În Germania dacă-ţi exprimi dorinţa de-a examina dovezi eşti aruncat în închisoare; în Statele Unite, în Florida, este obligatorie îndoctrinarea în şcoli cu această poveste. De ce e atâta nevoie de impunerea ei? Adevărul n-are nevoie de legi care să facă ilegal să-l cercetezi. Răspunsul îl dă proverbul născut în Israel: "There’s no business like shoah business" - cea mai bună afacere e holocaustul; ’shoah’ înseamnă în ebraică ’holocaust’. Profesorul W.D. Rubinstein din Australia spunea în Septembrie 1979, "dacă holocaustul se dovedeşte a fi un mit sionist, se prăbuşeşte cea mai puternică armă din arsenalul Israelului".¹ Recent, rabinul-şef al Angliei, Lord Immanuel Jakobovits, şi-a exprimat părerea că holocaustul a devenit o afacere foarte grasă - şi el deplânge acest lucru.²
Această armă nu e o idee recentă. În 1919, guvernatorul New York-ului Martin Glynn a ţinut o cuvântare în Albany în care a vorbit pe larg despre "holocaustul a 6 milioane de bărbaţi şi femei evrei" care au murit în timpul primului război mondial din cauza "tiraniei teribile a războiului şi-a setei de sânge evreiesc".³ Exact tot 6 milioane în acest "holocaust" anterior. Dar ideea n-a fost dezvoltată decât după cel de-al doilea război mondial. Monopolul asupra culturii nu era încă total pe vremea primului război mondial, deşi devenise clar că legenda unui "holocaust" al evreilor este o necesitate politică. Donald A. Cameron, consul general britanic la Alexandria, sprijinea din toate puterile ideea confiscării ţării palestinienilor pentru a instala acolo naţiunea Israelului încă de pe vremea primului război mondial; dar până şi el a recunoscut că era prematur. "Imigranţii evrei [în Palestina] se vor sătura curând să-şi spele unii altora rufele pentru un profit de 3%, se vor sătura să-şi ia unii altora banii în familie şi copiii lor se vor grăbi să plece cu trenul şi cu vaporul în Egipt ca să realizeze un profit de 10% ... Lăsaţi singuri în Palestina evreii o să-şi mănânce capul; o să-şi distrugă propriul staul," a declarat Donald Cameron.⁴ Deci s-a amânat înfiinţarea statului Israel până la o dată când era deja instalată maşinăria finanţării lui: "despăgubirile" plătite "supravieţuitorilor holocaustului."
Se interzice creştinismul dar se impune o altă religie; religia cea mai strictă de la care nu are voie să devieze nimeni este religia "holocaustului," a mitului celor 6 milioane de evrei gazaţi la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek. În Israel, Franţa, Germania şi Austria, este ilegal să te îndoieşti de acest mit; şovăielnicii sunt pedepsiţi cu închisoarea şi cu amenzi. În Canada, David Matas de la Consiliul pentru Drepturile Omului al lojii masonice B’nai B’rith declară: "Holocaustul a fost uciderea a 6 milioane de evrei care includ 2 milioane de copii. A nega holocaustul este a ucide aceste 6 milioane a doua oară. Întâi s-au stins vieţile lor; apoi moartea lor. Cine neagă holocaustul devine părtaş la crima însăşi a holocaustului".⁵
Cifra de 6 milioane a fost invocată de Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg în 1945-46. Dar acest Tribunalul Militar Internaţional a mai susţinut şi că din evrei se făcea săpun (s-a arătat chiar o bucată de săpun) şi în 1990 agenţia oficială a Israelului pentru comemorarea holocaustului Yad Vashem a admis că povestea cu săpunul e o minciună. Acest Tribunal Militar Internaţional a mai susţinut şi că aceste 6 milioane au fost exterminate conform unui plan făurit la Conferinţa de la Wannsee din 1942; şi Yehuda Bauer, istoric israelian al holocaustului, remarcă cum "publicul încă repetă povestea aia prostească că s-a hotărât la Wannsee exterminarea evreilor." În 1961, Raul Hillberg scria în cartea sa The Destruction of European Jews - Distrugerea evreilor europeni că Hitler a emis două ordine de exterminare a evreilor; dar a scos în mod discret această afirmaţie din ediţia revizuită a cărţii din 1985; şi în timpul procesului intentat lui Ernst Zündel în Canada în 1985, care se îndoia că a existat un astfel de ordin, Raul Hillberg a trebuit să recunoască că nu există şi nu s-a găsit niciodată un astfel de ordin de exterminare în cele 4 tone de documente germane analizate după război. Acest Tribunal Militar Internaţional a mai susţinut şi că numai la Auschwitz au fost gazaţi 4 milioane de evrei. Dar această afirmaţie a fost tot în mod discret scoasă de pe plăcile memoriale instalate peste tot, după ce United Press International a anunţat la 26 Martie 1992 că "oficialităţile poloneze şi evreieşti declară că 1,5 milioane de victime (nu evrei, ci victime) au murit la lagărele naziste de concentrare din Auschwitz-Birkenau. ... Autorităţile comuniste poloneze susţinuseră cifra de 4 milioane anterior pentru că era cifra stabilită de autorităţile sovietice." Istoricul oficial al "holocaustului" Reitlinger a trebuit să-şi reducă cifra de victime evreieşti de la Auschwitz de la 4 milioane la 600.000; şi când au devenit accesibile documentele oficiale confiscate de armata sovietică, s-a văzut că toate victimile de toate naţionalităţile şi rasele care au murit la Auschwitz din toate cauzele sunt în număr de 70.000.
În 1993, Jean-Claude Pressac a arătat că au murit în realitate aproximativ 775.000 de evrei în tot timpul războiului. Şi nu în camere de gazare; căci examinarea forensică a lagărului de la Auschwitz din 1988 făcută de specialiştii Fred A. Leuchter şi Germar Rudolf a dovedit că la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek, camerele care le sunt arătate vizitatorilor drept "camere de gazare" n-ar fi putut niciodată funcţiona ca atare. Rezultatele lor au fost confirmate de Institutul de Cercetări Forensice din Cracovia şi în 1992 Walter Lüffli, fost preşedinte al Asociaţiei Inginerilor din Austria, a arătat că exterminarea în masă a evreilor aşa cum o prezintă mitul holocaustului este imposibil de realizat din punct de vedere tehnic. David Cole, el însuşi evreu, a vizitat lagărul de la Auschwitz şi s-a convins că camerele de gazare pe care le vede publicul au fost construite în Uniunea Sovietică şi aduse şi instalate acolo după cel de-al doilea război mondial. Singura "dovadă" despre pretinsa gazare a pretinselor 4 milioane de evrei la Auschwitz este "confesiunea" lui Rudolf Hoess, comandant la Auschwitz între 1940 şi 1943, aproape ucis în bătaie pentru obţinerea confesiunii, care ar fi murit fără s-o iscălească dacă Tribunalul Militar Internaţional nu l-ar fi asigurat că soţia şi copiii lui vor păţi la fel dacă nu iscăleşte. Rudolf Hoess a iscălit tot ce-au cerut călăii lui, între altele şi existenţa unui lagăr de concentrare imaginar la Wolzek care n-a existat niciodată.⁶
Nu s-au găsit nici camere de gazare nici crematorii nici ordinul de exterminare şi nici o altă dovadă, decât mărturiile martorilor oculari. Cel puţin o treime de milion de supravieţuitori sunt martori oculari ai holocaustului şi foarte mulţi din ei au declarat c-au văzut cu ochii lor holocaustul la Treblinka (Documentul PS-3311). Dar din păcate nu l-au văzut prea clar, căci întâi au văzut cum victimele erau ucise cu aburi fierbinţi; apoi, când s-a dovedit că acest lucru nu era posibil, au văzut cum victimele erau ucise cu gaze diesel. În cele din urmă s-au răzgândit totuşi şi-au ajuns la concluzia c-au văzut cum victimele au fost gazate cu gazul Zyklon B. Criminalii nazişti însă au recunoscut toate metodele fără să respingă nici una. Rudolf Hoess a povestit cu cât cinism scoteau gardienii cadavrele gazaţilor mâncând şi fumând, o jumătate de oră după gazare, fără teamă că vor muri din cauză că obiectele contaminate cu gazul Zyklon B sunt ucigătoare încă 24 de ore după contaminare.⁷
Mărturiile aduse în faţa Tribunalului de la Nürnberg au fost deci cele circa 300.000 de adeverinţe scrise de persoane care afirmau c-au fost în lagăre de concentrare - persoane neidentificate formal care n-au depus sub jurământ. Avocaţii apărării n-au avut voie să pună întrebări martorilor acuzării. Judecătorul american Wenersturm care prezida la un astfel de proces a părăsit dezgustat tribunalul arătând că nu e vorba de un proces juridic ci de un teatru în care 90% din membrii tribunalului sunt motivaţi de ură de rasă şi răzbunare talmudică şi că reprezentanţii americani au devenit americani peste noapte. Avocatul american Earl Carroll arată că 60% din personalul procurorului erau evrei din Germania şi că nici 10% din personalul american nu erau americani. Procuror-şef era Robert B. Kempner, imigrant evreu din Germania, asistat de Morris Amchman, fp, ca şi restul personalului procurorului. Confesiunile celor găsiţi vinovaţi au fost obţinute astfel: ofiţerii din garda Leibstandarte a lui Hitler au fost biciuiţi şi lăsaţi într-un lac de sânge, după care li s-au zdrobit organele genitale cu cizma. La închisoarea Malmedy, acuzaţii au fost ridicaţi în furci şi bătuţi până au iscălit confesiunile scrise de alţii. Oswald Pohl, administratorul lagărelor de concentrare, a fost bătut şi i s-a mânjit faţa cu fecale până a iscălit confesiunea. Prizonierilor li s-a spus că familiile lor vor fi ucise prin înfometare. Judecătorul american Edward L. van Roden descria în 1949 metodele de a obţine confesiuni: tortură cu chibrituri aprinse vârâte sub unghii; fălci zdrobite, dinţii rupţi; înfometare până aproape de moarte; celule de arest solitar timp de 3-5 luni, de unde acuzaţii erau scoşi cu capul acoperit de o glugă neagră şi bătuţi cu obiecte de metal şi cu bastoane de cauciuc. Toţi cei 139 de nemţi examinaţi de el în afară de 2 aveau testiculele complet zdrobite. "Acesta era modul obişnuit de a lucra al cercetărilor noastre americane," încheie Van Roden.⁸ Cei care-au efectuat aceste cercetări sunt Locotenent-Colonelul Burton F. Ellis, Căpitanul Raphael Schumaker, Locotenenţii Robert E. Byrne, William R. Perl, apoi Morris Ellowitz, Harry Thon şi Kirschbaum; consilier juridic era A.H. Rosenfeld. Chiar judecând numai după nume, nu e greu de văzut de ce judecătorul Wenersturm i-a găsit că practică răzbunarea talmudică.⁹
Iată componenţa tribunalului de la Nürnberg care a condamnat "crimele de război" ale germanilor: procurorul acuzării Robert l. Jackson, mason din Statele Unite, ajutat de Dr. Sheldon Gluck; J. Leventhal, consilier şef; Judecătorul Biddle, mason, al cărui consilier era H. Wechsler, fp; Professor Lauterpacht, însărcinat cu crimele de război, fp; W. Frank, translator în curte, fp; A. Iacubovici, fp, translator pentru sesiunile secrete; Colonelul B.C. Andrus, şef peste paza prizonierilor, fp; L.N. Goldstein, psihiatrul închisorii, fp; S.N. Binder, cu putere deplină asupra prizonierilor după proces, fp.¹⁰
Printre "dovezile" tribunalului de la Nürnberg un loc de frunte îl ocupă confesiunea Căpitanului Dieter Wisliceny, "interogat" şi torturat la Bratislava în 1946 în mâini sovietice până ce-a devenit o ruină care sughiţa de plâns necontrolat timp de ore întregi înainte de a fi împuşcat; şi-a Generalului Otto Ohlendorf, care în 1948, când a fost din nou judecat, s-a folosit de ocazie pentru a denunţa torturile la care fusese supus în 1945 când i s-a stors confesiunea că s-ar fi ucis 90.000 de evrei sub comanda lui. Tot atunci Ohlendorf a arătat că cele 11 milioane de evrei care "au suferit" în lagărele de concentrare naziste pentru care avocatul Philip Auerbach din Bavaria pretindea compensaţie, erau inexistenţi. Ohlendorf a fost executat în 1951, dar mai trăia încă atunci când Philip Auerbach a fost condamnat pentru fraudă pentru că storcea compensaţii băneşti enorme pentru victime inexistente; totuşi Ohlendorf a fost ucis. La procesul lui, Ohlendorf a arătat că partizanii au asasinat 500.000 de nemţi, că trupele lui erau angajate în lupta împotriva partizanilor şi că adesea trebuia să-i salveze pe evrei din mâinile ucrainenilor exasperaţi; după care a fost executat. Acuzatorii americani şi sovietici au pretins că trupele lui Ohlendorf au ucis 1 milion de evrei partizani; în realitate, nemţii au omorât 100.000 de partizani, dintre care doar un număr mic puteau fi evrei şi i-au omorât în luptă împotriva partizanilor, în timp ce teroriştii sovietici se laudă c-au ucis 500.000 de soldaţi nemţi.¹¹

(*) furnici parazite
(În America de Sud trăieşte o furnică "de foc" care înaintează încet-încet spre nord şi provoacă îngrijorare fermierilor din partea de sud a Statelor Unite. Furnica de foc e nocivă în agricultură, căci muşcătura ei arde ca focul şi provoacă umflături dureroase, iar muşuroaiele ei tari ca piatra cauzează defecţiuni în utilajele agricole şi dăunează recoltelor. Nimic n-o poate stăvili: otrăvurile şi chimicalele cu care au fost stropite culturile au otrăvit orice numai furnica de foc nu. Dar în America de Sud, unde furnicile de foc sunt chiar mai numeroase, suferinţele pe care le provoacă sunt mult mai reduse. "În Uruguay, de unde provin furnicile de foc, ele nu constituie o problemă. De multe ori sunt aşa de debile încât construiesc muşuroaie fragile pe care le spală ploaia. Bănuiala cade nu pe un ucigaş al furnicilor, ci pe un parazit social al lor," scrie Time. "Cuibul de furnici conţine diverşi paraziţi, dar cel mai important s-a dovedit a fi o altă specie de furnici care trăiesc fără să se ascundă în fortăreaţa vajnicelor furnici de foc şi, exercitând o influenţă misterioasă, îşi fac gazdele să le întreţină în lux şi lenevie. De obicei, câteva dintre parazite stau agăţate de regina furnicilor de foc cu nişte mandibule special adaptate cu care îi înconjoară gâtul fără s-o jeneze. Când vine o furnică lucrătoare să-şi hrănească regina cu hrana regurgitată, parazitele îşi fâlfâie antenele, ceea ce pare să transmită un mesaj ce le obligă pe lucrătoare să hrănească parazitele în loc de propria regină.
"Parazitele care stau agăţate de gâtul reginei sunt femele şi când regina-şi depune ouăle, îşi depun şi ele ouăle lor. Furnicile de foc îşi fac datoria îngrijind ambele feluri de ouă şi crescând paraziţii mititei cu aceeaşi dragoste de parcă ar fi copii din propria specie. Parazitele prosperă în timp ce amabilele lor gazde se omoară muncind pentru ele, îngrijindu-le. Economia furnicilor de foc e în ruină. Parazitele pline de sănătate îşi serbează nunta în cuibul gazdelor, unde le e comod şi apoi pleacă în căutarea altor colonii de furnici de foc pe care să le slăbească prin subversiunea lor.
"Parazitele au fost găsite numai alături de furnicile de foc. Se pare că nu pot trăi decât hrănite cu hrana regurgitată de către furnicile de foc ." (Time, 11 Iunie 1965, reprodus după The National Vanguard, No. 50, 1977, "An Amazing Parallel" - "O Paralelă Uluitoare"
Există grupuri umane care n-au creat nici o civilizaţie, n-au construit nici o economie, n-au clădit nici o ţară, dar huzuresc întotdeauna din munca unei naţiuni gazdă pe care o slăbesc şi-o ruinează. Există un stat care nu-şi poate hrăni populaţia decât din "reparaţiile de război" şi "ajutoarele" stoarse de la populaţiile altor ţări, bune să sape, să are, să toarne ciment - şi să-i hrănească pe cei "superiori" şi "aleşi": statul Israel. De aici înainte, îi vom descrie pe cei ce aparţin unui astfel de grup prin denumirea de "furnică parazită", prescurtat fp. O paranteză: furnicile parazite nu sunt o grupare exclusiv etnică, ci mai degrabă o grupare politică, cimentată prin mentalitatea elitistă care împarte omenirea în "ai noştri" şi "ceilalţi", prin dorinţa de a-i exploata pe "ceilalţi", prin efectul distrugător asupra structurii sociale, economice şi spirituale ale gazdelor. Spus pe şleau: nu toţi evreii sunt furnici parazite şi există multe furnici parazite care nu sunt evrei. Unii evrei se pronunţă împotriva sionismului şi-a politicii de distrugere a naţiunilor gazdă şi se declară de partea adevărului şi-a dreptăţii: Benjamin Friedman, J.C. Byrd, Alfred Lilienthal, David Cole şi alţii. Folosim termenul fp numai pentru indivizii care duc o acţiune comună specifică furnicilor parazite.
În lupta pentru salvarea furnicarului gazdelor cel mai important lucru e aflarea secretului care le obligă pe furnicile gazdă să nu-şi hrănească propria regină ci să hrănească parazitele agăţate de gâtul ei, înţelegerea fâlfâitului acela din antene care le face pe furnicile gazdă să se jertfească şi să se sinucidă pentru prosperitatea parazitelor lor.)
Oswald Pohl, administrator care supraveghea aprovizionarea lagărelor de concentrare, a fost torturat şi făcut să declare c-a văzut o cameră de gazare la Auschwitz în 1944; deşi a fost un funcţionar conştiincios şi uman care se ocupa de bunăstarea celor din lagăre, deşi a fost dovedit complet şi total nevinovat, Oswald Pohl a fost acuzat de "genocid." Alte "dovezi" de "genocid" provin de la mincinoşi patenţi ca Generalul Erich Bach-Zelewski; fiind ameninţat cu executarea pentru reprimarea revoltei polonezilor, a acceptat să recite ce-i cerea Tribunalul Internaţional de la Nürnberg. Printre altele a declarat că Himmler urmărea "să decimeze populaţia slavă cu 30 de milioane," şi că la 31 August Himmler a asistat la execuţia a 100 de evrei la Minsk unde aproape-a leşinat, deşi la acea dată Himmler nu era la Minsk ci la Jitomir în Ucraina. Bach-Zelewski rămâne un mitoman favorit al "istoricilor holocaustului" - deşi în Aprilie 1959 şi-a repudiat legendele declamate la Nürnberg. O "confesiune" tipică obţinută prin tortură este declaraţia lui Alois Hoellriegel care a spus că l-a văzut pe Generalul Ernst Kaltenbrunner cum gaza deţinuţii la Mauthausen; dar numai un an mai târziu s-a dovedit cu certificatele de deces ale tuturor deţinuţilor morţi la Mauthausen că nu exista nici o cameră de gazare acolo şi nimeni nu fusese gazat.¹²
Cifra de 6 milioane de evrei exterminaţi, care uneori mai apăreau prin ziare ca 10 milioane, a fost cea onorată de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg. Ulterior s-a renunţat pe tăcute la cifra de 6 milioane; în 1961, cifra era de "câteva milioane". Au fost însă cifre şi mai mari şi la fel de adevărate: Kurt Gerstein, luptător anti-nazist, a susţinut întâi că au fost gazaţi 40 de milioane de evrei, dar apoi cineva l-a tras de mânecă şi Gerstein a redus numărul evreilor gazaţi la 25 de milioane în declaraţia lui iscălită din 26 Aprilie 1945; a fost tras de mânecă a doua oară şi în declaraţia sa următoare din 4 Mai 1945 a coborât aproape de cifra de 6 milioane care a devenit cifra propagandei oficiale. Kurt Gerstein, care s-a spânzurat în închisoare la Cherche Midi în Paris (oare de bună voie?) a dat şi alte declaraţii descriind scene oribile de exterminare în masă inventate în întregime de el şi vizite de-ale lui Hitler care n-au avut loc. Totuşi, declaraţiile lui sunt considerate documente oficiale autentice pe care copiii de şcoală din Germania sunt obligaţi să le înveţe după cărţi ca Dokumentation zur Massenvergassung - Documentarea gazării în masă (Bonn, 1955). Cifra de 6 milioane se mai bazează şi pe declaraţia unui Dr. Wilhelm Hoettl, care fusese aghiotantul lui Eichmann dar era spion american şi colabora cu doi evrei din Viena, Perger şi Verber. Wilhelm Hoettl a susţinut că Eichmann i-ar fi spus în August 1944 că gazase 6 milioane de evrei. Hoettl, care raporta totul americanilor pe când spiona pentru ei, uitase să raporteze acest amănunt până atunci. Ziarul Jerusalem Post apreciază la 28 Iunie 1988 că "cifra de 6 milioane care apare în fiecare poveste despre holocaust este probabil prea ridicată şi provine din relatări din auzite şi informaţii sovietice oferite după război".¹³
În The Rise and Fall of the Third Reich - Ascensiunea şi căderea celui de-al treilea imperiu, William Shirer scrie că mai toţi evreii din Ungaria - între 300.000 şi 380.000 - au fost gazaţi la Auschwitz în 46 de zile. Dar partidul comunist din Ungaria a publicat ştirea că 260.000 din ei erau bine sănătoşi în Ungaria, alţi 35.000 emigraseră în occident, alţi 25.000 se aflau în Rusia sovietică şi circa 50.000 s-au reîntors din Germania; deci doar 10.000, adică 3 %, din cei "gazaţi la Auschwitz" nu s-au regăsit în viaţă. La Dachau, alt faimos "lagăr de exterminare a evreilor," lucrurile nu stau mai bine. În 1946 s-a ridicat acolo o placă memorială cu textul: "Închinăm acest teren memoriei celor 238.000 de oameni arşi aici." Prin 1985, cei 238.000 se reduseseră la 20.600, adică 9 % din cifra iniţială. Şi arşi au fost nu după ce-au fost gazaţi ci după ce-au murit de foame din cauză că trupele aliate au bombardat Germania. Placa memorială aşezată la Dachau în memoria celor "gazaţi" acolo a fost înlăturată pe tăcute, cum tot pe tăcute s-a stabilit că n-au existat nicăieri camere de gazare. Crucea Roşie Internaţională scrie: "În ultimele luni ale războiului, lagărele de concentrare n-au mai primit transporturi de alimente şi tot mai multe victime au murit de foame." Cei internaţi în aceste lagăre au fost, desigur, brutalizaţi şi maltrataţi de către paznici; dar până şi scriitorii evrei Egon Fleck şi Edward Tannenbaum, a căror linie politică este de a-i acuza pe nazişti, recunosc că "paznicii care erau comunişti sunt responsabili de mare parte din maltratările de la Buchenwald".¹⁴
Cifra asta de 6 milioane i-a intrigat pe unii cercetători. Deşi numărul evreilor e greu de stabilit în orice loc şi în orice epocă, căci sursele evreieşti dau cifre diverse, merită totuşi să aruncăm o privire fugară asupra unora din calcule.
Richard Harwood a cercetat statisticile şi documentele oficiale şi-a calculat numărul de evrei europeni din timpul celui de-al doilea război mondial. Din totalul de 6,5 milioane de evrei europeni, un milion şi jumătate au emigrat din Germania în Anglia, Suedia, Spania, Portugalia, Australia, China, India, Palestina şi Statele Unite între 1933 şi 1945 (arată ziarul Bassler Nachrichten şi ziarul evreiesc din New York Aufbau la 13 August 1948). Congresul Mondial Evreiesc arată că "majoritatea evreilor au părăsit Germania înainte de izbucnirea războiului", aproximativ 400.000. În Septembrie 1939, 220.000 din cei 280.000 de evrei din Austria emigraseră şi în Martie 1939, 260.000 de evrei au părăsit Cehoslovacia. Astfel, doar 360.000 evrei mai rămăseseră în aceste 3 ţări. Din Polonia emigraseră circa 300.000 şi din celelalte ţări (Franţa, Ţările de Jos, Italia, ţările din Europa de est), circa 120.000. Aproximativ 1.550.000 au pătruns în Uniunea Sovietică între 1939 şi 1941 (Freiling Foster crede că erau 2.200.000). Astfel, doar 3.450.000 de evrei mai erau în sfera de influenţă a Germaniei, dintre care 413.128 trăiau în ţări ca Gibraltar, Marea Britanie, Spania, Suedia, Elveţia, Irlanda şi Turcia, unde n-au păţit nimic. Totalul evreilor din Polonia era de 2.732.600, dintre care cel puţin 1.170.000 au rămas în zona sovietică în 1939 şi-au fost evacuaţi în Urali şi sudul Siberiei înainte de invazia germană. Raymond Arthur Davis, jurnalist care-a petrecut războiul în Uniunea Sovietică, arată că între 1939 şi 1941 un sfert de milion de evrei fugiseră din Polonia în Rusia. Astfel, la sfârşitul anului 1939 doar 1.100.000 de evrei mai rămăseseră în Polonia. Adăugând cei 360.000 de evrei din Germania şi 50.000 deportaţi din Franţa, totalul evreilor rămaşi în mâinile naziştilor era sub 2 milioane. Adăugând toţi evreii din Olanda, Belgia, Italia, Iugoslavia, Ungaria şi România, n-au fost mai mult de 3 milioane. Evreii din Uniunea Sovietică au fost majoritatea evacuaţi dincolo de Urali înainte de începerea războiului, arată chiar autorităţile evreieşti, astfel că doar între 650.000 şi 850.000 au rămas în teritoriile ocupate.¹⁵
Dr. Miklos Nyizli, evreu ungur, susţine în cartea sa Doctor la Auschwitz, în care descrie ca martor ocular locuri pe care nu le-a vizitat niciodată, că timp de 4 ani şi jumătate au fost exterminaţi câte 25.000 de evrei pe zi, ceea ce face un total de 41 de milioane de evrei gazaţi la Auschwitz. Dar pe vremea aceea toţi evreii din lume erau circa 5.710.000, după Arthur Ruppin, statistician evreu; Centrul de Documentaţie Evreiesc din Paris arată cifra de 5.294.000 de evrei şi D. Korherr arată cifra de 5.500.000 de evrei. Din aceştia, în 1945 s-a declarat că au supravieţuit 1.651.000; dar această cifră nu ia în considerare numărul mare de evrei care n-au mai fost găsiţi în Europa pentru că sosiseră o parte în Statele Unite şi altă parte în Palestina, nici numărul mare de evrei mutaţi din lagărele din Polonia de către trupele sovietice înapoi în Germania. Când toţi aceştia n-au mai fost găsiţi la Auschwitz, s-a declarat că fuseseră gazaţi. Paul Rassinier, socialist francez care a fost într-adevăr întemniţat în lagăr de către nazişti, a studiat aceste surse şi cifre şi le-a publicat în 4 volume extrem de detailate şi documentate. Concluzia lui este că ar fi putut muri după deportare maximum 1.200.000 de evrei, cifră acceptată şi de către Centrul Mondial de Documentaţie Evreiască Contemporană. Dar Paul Hillberg a studiat aceleaşi surse şi a ajuns la cifra de 896.292 de evrei morţi din toate cauzele.¹⁶
Dintre cele 3 milioane de evrei europeni, "cel puţin un milion au supravieţuit," arată Philip Friedman.¹⁷ Cifrele oficiale ale Comitetului de Distribuire al Evreilor arată 1.559.600 de supravieţuitori. Deci nicicum n-au putut pieri mai mult de un milion şi jumătate de evrei europeni. În realitate numărul supravieţuitorilor este mult mai mare.¹⁸


Nu încercaţi să povestiţi acestor palestinieni despre aşa-zisul holocaust evreiesc.
Ei îi cunosc foarte bine pe evrei din 1948 încoace.
În fotografie, palestinieni luându-şi rămas bun de la un tânăr compatriot ucis de evrei.


În 1938, statisticile arată 16.588.259 de evrei în toată lumea şi în 1948, între 15.600.000 şi 18.700.000. Dac-ar fi murit 6 milioane, 9 milioane de evrei de ambele sexe şi de toate vârstele ar fi dat naştere la 7 milioane de prunci în 10 ani - lucru imposibil. Dar milioanele de evrei care "au dispărut" au apărut după 1945 în Palestina, unde publicaţia No. 190 din 5 Noiembrie 1946 semnalează această invazie masivă de evrei. O invazie masivă de evrei a avut loc şi în Statele Unite, unde există cote severe pentru toţi ceilalţi europeni: preşedintele Statelor Unite a decretat după cel de-al doilea război mondial că cotele pentru ţările europene vor fi folosite pentru "persoane deplasate", adică exclusiv pentru evrei.¹⁹ David ben Gurion, preşedintele Statului Israel, spunea în 1963 că datele oficiale indică 5.600.000 de evrei în America, dar în realitate sunt peste 9 milioane; majoritatea şi-au schimbat numele. Anunţurile mortuare în ziarele din New York sunt tipice: "Arthur Kingsley, mai demult numit Dr. Königsberger" (30 Ianuarie 1972).²⁰ Astfel, Dr. Königsberger este un evreu care "a fost exterminat de holocaust" şi statul Israel primeşte de la Germania despăgubiri pentru moartea lui iar acelaşi evreu numit acum Arthur Kingsley primeşte despăgubiri de la poporul german pentru că a fost "desţărat." Paul Rassinier scrie: "E pur şi simplu vorba să se justifice printr-un număr corespunzător de cadavre enormele subvenţii pe care le plăteşte Germania an de an după terminarea celui de-al doilea război mondial, statului Israel drept despăgubiri pentru daune pe care nu i le-a putut cauza nici moral şi nici legal, căci la vremea la care au avut loc faptele de care este acuzată nu exista nici un stat Israel; astfel e pur şi simplu un scop material demn de dispreţ. ... pe de o parte, Germania plăteşte Israelului sume calculate pe baza a 6 milioane de morţi şi pe de alta, cum 4/5 din aceste 6 milioane erau în mod cert în viaţă la sfârşitul războiului, plăteşte sume substanţiale drept despăgubire victimelor Germaniei hitleriste celor care trăiesc în toate ţările din lume în afară de Israel şi moştenitorilor celor care între timp au decedat, adică ai celor 6 milioane; asta înseamnă că pentru imensa lor majoritate Germania plăteşte de două ori".²¹
Richard Harwood îşi încheie cărticica arătând că în toată Europa (în afară de Uniunea Sovietică) nu erau decât circa 3 milioane de evrei, din care nu puteau fi exterminaţi 6 milioane; şi că însuşi Centrul Mondial de Documentare Evreiască Contemporană de la Paris afirma în 1976 că numai 1.485.292 de evrei au murit în tot timpul celui de-al doilea război mondial din toate cauzele, inclusiv de bătrâneţe; şi s-ar putea ca cifra adevărată să fie şi mai scăzută. Numărul supravieţuitorilor holocaustului continuă şi el să crească chiar peste numărul antebelic; în 1965, din cei 3 milioane de evrei din Germania şi ţările ocupate de Germania, 3.375.000 cereau compensaţie de la guvernul german pentru "suferinţele îndurate"; deci s-ar părea c-au supravieţuit mai mulţi decât existau iniţial. Edward Toner scrie că Centrul de Informare al Republicii Federale Germane din New York i-a răspuns oficial că 4.393.365 de "supravieţuitori ai holocaustului" primeau compensaţii de la guvernul german la 31 Decembrie 1963; şi că chiar o hartă publicată de către ADL, The Anti-Defamation League - Liga evreiască pentru Antidefăimare arată că 2.522.000 de evrei au supravieţuit holocaustului în Europa de răsărit şi nu puteau cere compensaţii de la guvernul german, ceea ce aduce numărul supravieţuitorilor holocaustului la 6.915.365.23 Universitatea Brandeis afirmă în manualul ei de Istorie Mondială a Secolului al XX-lea din 1987 că doar 971.220 de evrei au supravieţuit nazismului.²⁴ Dar atunci cine sunt cei peste 3 milioane de evrei "supravieţuitori ai nazismului" cărora poporul german le plăteşte daune?
Richard Harwood este pseudonimul scriitorului Richard Verrall (acest pseudonim a mai fost folosit ulterior şi de alţi scriitori). El a scris cărticica rezumată aici pe când era la Universitatea din Londra, în 1976. Inspiraţia a constituit-o cartea profesorului de istorie Paul Rassinier, anti-nazist şi socialist francez care a fost el însuşi internat în lagărele de la Buchenwald şi Dora timp de 2 ani, între 1943 şi 1945, deci nu poate fi nicicum suspectat de simpatii naziste. Uimit de mitologia holocaustului care-a proliferat după război, Paul Rassinier şi-a petrecut ultimii 11 ani din viaţă investigând depoziţiile "martorilor oculari" date în aceste cărţi de "istorie" a holocaustului - ca să vadă că toate mărturiile erau "din auzite," lucruri povestite de tot felul de persoane misterioase cărora li s-a pierdut urma sau care au murit între timp. Astfel, Rassinier, venind de la Buchenwald unde n-a existat niciodată nici o cameră de gazare, l-a întrebat pe Jean-Paul Renard cum de-a putut descrie în cartea sa Chaînes et Lumieres - Lanţuri şi lumini aceste camere în care erau gazaţi evreii la Buchenwald; la care Renard i-a răspuns că alţii i-au spus că există şi el a considerat că e cazul să susţină c-a văzut cu ochii lui ceea ce nu văzuse. Toate cazurile cercetate de Rassinier sunt asemănătoare. Charlotte Bormann, fostă comunistă deţinută în lagărul de la Ravensbrück, arată în cartea ei Die Gestapo lässt bitten - Gestapo-ul invită că deţinuţii comunişti împrăştiau în mod organizat şi deliberat printre deţinuţi minciuna despre camerele de gazare.²⁵
Exterminarea evreilor prin gazare în lagărele de concentrare este "documentată" cu fotografii - şi ce poate fi mai real şi mai palpabil decât imaginea surprinsă de aparatul de fotografiat? După război, toţi nemţii au fost obligaţi să vizioneze filmele şi să studieze cărţile care "documentează" planul de "exterminare a evreilor" de care s-a făcut vinovat poporul german. La Cassel, un doctor din Goettingen, obligat să vizioneze un film despre "ororile de la Buchenwald," s-a recunoscut cu uimire printre medicii care examinau mormane de cadavre, chipurile, la Buchenwald - unde el nu fusese niciodată; ceea ce era prezentat drept mormane de cadavre ale evreilor exterminaţi la Buchenwald erau mormanele de civili asasinaţi de trupele aliate când au bombardat femeile, copiii, bătrânii şi răniţii din oraşul deschis Dresda şi el s-a recunoscut pe sine încercând să ajute eventualii supravieţuitori ai bombardamentelor de la 13 Februarie 1945. După raidul aerian aliat, care a ucis cel puţin 135.000 de civili nemţi (istoricul David Irving apreciază c-au fost ucişi 235.000), trupurile victimelor au fost adunate în grămezi şi arse câte 400-500 zilnic. Filmele şi fotografiile acestor scene au fost prezentate ulterior drept documentare a exterminării evreilor la Buchenwald. Udo Walendy a arătat trucarea fotografiilor folosite de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg şi a multor fotografii din extrem de prolifica literatură exterminaţionistă: fotografia "ororilor" de la Mauthausen constă dintr-un fotomontaj trucat.²⁶ Walendy documentează 18 de astfel de falsuri şi trucaje în fotografiile "documentare" din cartea lui R. Schnabel, Macht ohne Moral: eine Dokumentation über die SS - Putere fără morală: documentare despre SS (Frankfurt, 1957).
Raphael Lemkin, evreu din Polonia, a publicat Axis Rule în Occupied Europe - Dominaţia axei în Europa Ocupată cu doi ani înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial. În această carte Lemkin susţine că 49 de membri ai familiei lui au murit de "holocaust" şi că el a "luptat ca partizan" în Polonia după ocupaţie. Pentru aceste merite a fost adus încă pe timpul celui de-al doilea război mondial în Statele Unite (unde sperăm că şi-a regăsit în deplină sănătate toate cele 49 de rude care-au murit de "holocaust") şi numit simultan profesor de Drept la prestigioasa universitate Duke şi la şcoala de ofiţeri americani. Cartea lui a fost manual de bază şi ideile lui au stat la baza Tribunalului de la Nürnberg. Dar cu toată participarea lui la "holocaust" şi cu toată lupta lui de partizan, Lemkin n-a reuşit să vadă cu ochii lui nimic din ce-a descris în cartea lui, ale cărei 700 de pagini se bazează pe informaţiile furnizate de Congresul Evreiesc American. Cum cartea i-au scris-o scribii acestui congres, în ciuda celor două catedre pe care le ocupa, Lemkin a găsit timp să pună ordine în afacerile omenirii şi, deşi n-avea nici o funcţie oficială, îşi petrecea zilele la ONU redactând Convenţia pentru Genocid. Genocidul, după părerea lui Lemkin (adoptată de ONU şi de intelectualitatea progresistă din întreaga lume) este genocid numai atunci când evreii reclamă compensaţii băneşti pentru moartea a 6 milioane de evrei "gazaţi în lagăre de exterminare", sau când Stalin dă în judecată un grup de medici la Moscova; dar atunci când milioane de ruşi albi şi ucraineni sunt asasinaţi de hazari, când 12 milioane de nemţi sunt expulzaţi de forţele aliate şi 2 milioane mor de foame şi istovire în urma acestui fapt, când hazarii imigraţi în Palestina asasinează şi îneacă în sânge sate întregi de palestinieni semiţi, atunci n-are loc nici un genocid.²⁷
Timp ce 50 de ani am auzit despre "planul lui Hitler de a extermina evreii din Germania." Dar nu s-a găsit niciodată nici un ordin de lichidare; toate documentele atestă că planul era de repatriere a evreilor în regiunile de unde imigraseră în Germania. Dar dacă iei un parazit de pe vâna din care-ţi suge sângele, parazitul (pe bună dreptate) se simte "exterminat," căci i se termină sursa de alimentare. Leon Feuchtwanger scria încă din 1936 că emigrarea din Germania înseamnă exterminare (Der Gelbe Fleck: Die Ausrottung von 500.000 Deutschen Juden - Pata galbenă: exterminarea a 500.000 de evrei germani). S-ar părea că "genocidul" lui Hitler era cunoscut victimelor evreieşti înainte de-a fi cunoscut naziştilor şi lui Hitler însuşi. Cei 100 de prizonieri care au fost deţinuţi la Dachau sunt consideraţi victime ale "genocidului". Alt scriitor care vorbeşte de genocid cu zece ani înainte de a fi murit cineva, este Hans Beimler, care în 1933 scria despre "lagărul de exterminare de la Dachau" (Four Weeks in the Hands of Hitler’s Hell-Hounds: The Nazi Murder Camp of Dachau - 4 săptămâni în mâinile diavolilor lui Hitler: lagărul de exterminare nazist de la Dachau), în care nu murise nimeni. În realitate, Dachau era un lagăr de deţinuţi politici în care naziştii închiseseră infinit mai puţini adversari politici decât deţinea Stalin în imensul gulag sovietic care însă se pare că nu i-a supărat pe iubitorii de dreptate din occident. Puterea sovietică a exterminat circa 60 de milioane de adversari politici; lagărele germane de deţinuţi politici aveau între 1934 şi 1938 rareori mai mult de 20.000 de prizonieri, dintre care 3.000 erau evrei.
Planul lui Hitler era de a determina emigrarea evreilor exact aşa cum o dorea primul conducător al sionismului, Theodore Herzl şi Dr. Hjalmar Schacht negocia la Londra în 1938 emigrarea masivă în Palestina cu reprezentanţii evrei Rublee şi Lord Bearsted. Nereuşind să cadă de acord cu aceştia, planul a devenit de emigrare în Madagascar, cum dorise şi Theodor Herzl şi cum doreau şi francezii. Georges Bonnet a declarat că guvernul francez avea planul să evacueze 10.000 de evrei în Madagascar. Şi alte ţări fuseseră propuse la conferinţa de la Evian din Iulie 1938 şi se discutase chiar relocarea evreilor în Rhodesia şi Guineea britanică. În 1939, din totalul de 600.000 de evrei din Germania, 400.000 emigraseră deja luându-şi averea cu ei, la care se adaugă 480.000 de evrei emigraţi din Austria şi Cehoslovacia. Aceste emigrări s-au făcut prin biroul de Emigraţie Evreiască din Berlin, Viena şi Praga înfiinţat de Adolf Eichmann.²⁸ Apoi a intervenit războiul - declanşat, arată Suvorov, de Stalin care l-a forţat pe Hitler să atace.²⁹
La 5 Septembrie 1939 Chaim Weizmann, conducătorul sionismului mondial, a declarat: "evreii sunt alături de Marea Britanie ... Agenţia evreiască este gata să înceapă imediat să-şi folosească resursele umane, tehnice, economice etc. ".³⁰ Americanii şi-au internat cetăţenii loiali de origine japoneză în lagăre de concentrare pentru că erau în război cu Japonia şi nimeni n-a găsit deplasat acest lucru. Evreii duceau lupte de partizani împotriva nemţilor, practicând asasinate şi punerea de bombe, spionajul şi sabotajul. Numai în Iugoslavia, 35.000 de evrei duceau această luptă sub Tito. Guvernul german s-a considerat justificat să se apere de ei internându-i în lagăre de concentrare, în Germania şi după 1942 în Polonia. După începerea războiului deţinuţii politici au fost folosiţi ca forţă de muncă; lagărele erau pe lângă mari fabrici ca Buna, I.G. Farben, Siemens. În Uniunea Sovietică munca forţată executată de deţinuţi a fost o principală sursă de venit şi occidentului nu i s-a părut ciudat acest lucru. La 17 Aprilie 1943, Hitler îi cerea lui Horthy 100.000 de evrei din Ungaria pentru ca să-i folosească ca braţe de muncă.
Adolf Hitler n-a fost prietenul României, din care a smuls o treime ca s-o dăruiască duşmanilor noştri milenari. Prin Dictatul de la Viena a dăruit Ungariei Ardealul de Nord şi prin Pactul Ribbentrop-Molotov a dăruit Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei. Adolt Hitler n-a fost prietenul ruşilor şi ucrainenilor care luptau împotriva tiraniei sovietice şi l-au primit ca pe un eliberator, gata să lupte în armata lui împotriva hoardelor bolşevice. I-a dispreţuit şi i-a închis în lagăre. Nazismul lui era tot socialism, ca şi bolşevismul. Dar Adolf Hitler n-a avut niciodată nici un plan să extermine evreii din Germania. Toate documentele arată că planul lui era să-i forţeze să emigreze, conform hotărârii luate la congresul din Septembrie 1935 şi conform Declaraţiei Balfour. După asasinatul consilierului Von Rath la Paris de către evreul Grynspan, în 1938, care a provocat reacţie puternică în Germania, s-a luat hotărârea să fie adunaţi evreii şi trimişi în Palestina, dar negocierile pentru transferul lor tergiversau, căci Marea Britanie cerea 3 milioane de mărci ca să permită transferul lor şi celelalte ţări au refuzat să accepte imigrarea unui număr masiv de evrei. Încă în 1942, conducătorii Germaniei hitleriste mai sperau să poată transfera evreii într-o colonie franceză, ca Madagascarul, arată Paul Rassinier. Doctor Kubovy, directorul Centrului Mondial de Documentaţie Evreiască Contemporană, a recunoscut la 15 Decembrie 1960 că nici Hitler, nici Himmler, nici Heydrich, nici Goering şi nici altcineva din conducerea Germaniei naziste n-a emis niciodată vreun ordin de exterminare a evreilor.³¹ Apoi, cu trecerea anilor, au început să apară "dovezile" politicii naziste de exterminare prin gazare a evreilor europeni: în romane şi în filme făcute la Hollywood, în biografii şi în tratate de "istorie" în care absenţa dovezilor este explicată astfel: ordinul de exterminare a evreilor "probabil n-a fost dat în scris - cel puţin până acum nu s-a găsit nicăieri. A fost probabil dat verbal ..."³² Iar dovezile documentare scrise sunt de tipul ordinului dat de Goering lui Heydrich, şeful securităţii naziste, la 31 Iulie 1941: "Suplimentar la sarcina ce ţi-a fost încredinţată la 24 Ianuarie 1939, de a rezolva problema evreiască prin emigrare şi evacuare în cel mai bun mod posibil în condiţiile de faţă," se adaugă şi sarcina de a concentra evreii în răsărit pentru "soluţia finală". Soluţia finală pentru cine ştie să citească este clar evacuarea şi emigrarea şi nu exterminarea prin gazare. Ordinul de exterminare prin gazare s-a dat verbal, chipurile, la conferinţa de la Wannsee din Berlin din 20 Ianuarie 1942, al cărei proces verbal nu pomeneşte decât despre concentrarea în răsărit în lagăre de muncă; dar "istoricii holocaustului" au găsit modalitatea de a vedea intenţia de a extermina evreii prin gazare pe care participanţii la conferinţă cu diabolică viclenie au refuzat să şi-o exprime. Astfel "istoricii" Manvell şi Frankl scriu: "Au evitat să vorbească direct despre ucidere, Heydrich folosea termenul ’brigăzi de muncă în răsărit’". "Deportare" de fapt înseamnă "exterminare", explică Manvell şi Frankl.³³
În Iulie şi Decembrie 1940, Ministrul german de Externe, Luther, negocia mutarea evreilor în Madagascar şi la 15 August 1940 Eichmann făurise un plan conform căruia mutarea lor să fie plătită de o bancă internaţională. Deşi francezii au închis aceste negocieri în Decembrie 1940, Eichmann încă lucra la acest proiect în 1941, care a fost sistat doar în 1942, după începerea războiului cu Uniunea Sovietică. Un document trimis la 10 Februarie 1942 de Rademacher, aghiotantul lui Luther, demonstrează că "soluţia finală" însemna emigrarea evreilor şi nu lichidarea lor. Documentul spune: "Războiul cu Uniunea Sovietică a creat între timp posibilitatea folosirii altor teritorii pentru Soluţia Finală. În consecinţă Führerul a decis ca evreii să nu fie evacuaţi în Madagascar ci în est. Madagascarul nu mai trebuie considerat pentru Soluţia Finală." Goebbels însă mai ţinea la emigrarea în Madagascar ca Soluţie Finală, dar acceptase concentrarea lor în lagăre în est în aşteptarea emigrării, unde aveau să depună muncă forţată de tipul celei depuse de sute de milioane de cetăţeni ai ţărilor socialiste. Încă în Mai 1944, Hitler negocia, prin conducătorul evreu Joel Brand din Budapesta, trimis la Istanbul în acest scop, emigrarea unui milion de evrei europeni, în schimbul a 10.000 de camioane de care avea nevoie pentru frontul de est. Dar Britanicii au refuzat să negocieze cu Brand, pe care l-au închis ca fiind "un spion nazist," iar pe la spatele lui, Winston Churchill, premierul britanic, îi spunea lui Chaim Weizmann, capul sionismului mondial, că nu putea accepta propunerea lui Brand pentru că i-ar supăra pe prietenii lui sovietici.³⁴ Chaim Weizmann însă nu urmărea bunăstarea evreilor, "salvarea victimelor evreieşti"; după cum a spus-o chiar el, era dispus să jertfească pe "fraţii lui mai mici" (adică lipsiţi de importanţă) pentru ca să prospere ideea sionismului. Înţelepţii sionului doreau holocaustul; şi aveau nevoie de oarecari elemente ca să-l poată broda pe ele.

Bibliografie:
1. Gary Smith, op. cit., p. 152.
2. Did 6 Million Really Die? - Au murit cu adevărat 6 milioane? Documentele procesului lui Ernst Zündel din 1988, redactor şi transcrierea depoziţiilor Barbara Kulaszka, Samisdat Publishers, 1992, depoziţia lui David Irving, p. 366.
3. Irena Zdiarska: "Holocaust Is Undeniable-but Should Be Debated - Holocaustul nu poate fi negat-dar ar trebui dezbătut", The Barnes Review, No. 1, Octombrie 1994, p. 27.
4. Henry Ford, The International Jew - Evreul internaţional, Liberty Bell Publications, Vol. I, p. 90.
5. Globe and Mail, 22 Ianuarie 1992, citat de Barbara Kulaszka, introducere la transcrierea depoziţiilor la procesul lui Ernst Zündel din 1988, Samisdat Publishers, 1992.
6. Adaptare după un articol publicat în The Canadian Free Speech League, 1992, făcută de The Institute for Historical Review.
7. Gary Smith, op. cit., pp. 158-159.
8. Daily News, 9 Ianuarie 1949, citat în Harwood, Did 6 Million Really Die? - Au murit cu adevărat 6 milioane?.
9. Richard Harwood, Did 6 Million Really Die? - Au murit cu adevărat 6 milioane?, Historical Review Press, pp. 9-10.
10. Arnold Leese, Gothic Ripples, no 46, Ianuarie 1949, apud CDL, no. 171, Iulie-August 1994, p. 11.
11. Harwood, op. cit., pp. 11-12.
12. Richard Harwood, Did 6 Million Really Die? - Au murit cu adevărat 6 milioane?, Historical Review Press, p. 13.
13. ibidem, pp. 5-9.
14. ibidem, pp. 20-22.
15. David Bergelson în periodicul idiş Ainikeit, din 5 Decembrie 1942 şi Joseph Schechtmann, citat de Reitlinger în The Final Solution - Soluţia finală la p. 499, apud Harwood, op. cit., pp. 5-6.
16. Léon de Poncins, op. cit., pp. 178-183.
17. Philip Friedman, Their Brother’s Keepers - Paznicul fratelui lor, New York, 1957, p. 13, apud Harwood, op. cit., p. 6.
18. Harwood, op. cit., pp. 6-7.
19. Reader’s Digest, Ianuarie 1957, apud Harwood, op. cit., p. 7.
20. ibidem.
21. Paul Rassinier, Le Drame des Juifs Eurropéens - Drama evreilor din Europa, pp. 31 şi 39, apud Léon de Poncins, op. cit., p. 189.
22. Aufbau, 30 Iunie 1965, apud Harwood, op. cit., p. 28.
23. The Barnes Review, No 2, Noiembrie 1994, p.41.
24. Gary Smith, op. cit., pp. 149-152.
25. Harwood, op. cit., pp. 20, 26.
26. Udo Walendy, Bild ’Dokumente’ für die Geschichtschreibung - Fotografii ’documentare’ pentru scrierea istoriei, Vlotho/Weser, 1973, apud Harwood, op. cit., pp. 23-24.
27. Gary Smith, op. cit., pp. 139-141.
28. Harwood, op. cit., pp. 3-4.
29. Viktor Suvorov, Icebreaker - Spărgătorul de gheaţă, Hamish Hamilton.
30. The Jewish Chronicle, 8 Septembrie 1939, apud Harwood, op. cit., p. 4.
31. cf. Léon de Poncins, op. cit., pp. 186, 189.
32. William Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich - Ascensiunea şi căderea celui de-al treilea imperiu, p. 1148, apud Harwood, op. cit., pp. 5-9.
33. Manvell and Frankl, Heinrich Himmler, pp. 209, 265, apud Harwood, op. cit. , pp. 5-9.
34. Harwood, op. cit., pp. 4-5.
http://reocities.com/CapitolHill/parliament/5537/

„SUPRAVIEŢUITOR AL HOLOCAUSTULUI” - O ÎNŞELĂTORIE

A fost descoperită încă o înşelătorie despre holocaust. Iar unele persoane sunt foarte tulburate că CBS News a supus atenţiei internaţionale o stranie istorie care, în alte condiţii, ar fi stârnit interesul doar în cercuri literare elitiste sau în rândurile celor interesaţi de subiectul holocaustului.
În popularul jurnal de duminică noaptea din 8 februarie al CBS, veteranul emisiunii Sixty Minutes, Ed Bradley, a dezvăluit ce se întâmplă cu autointitulatul „supravieţuitor al holocaustului” Benjamin Wilkomirski şi cu cartea sa Fragments: Memories of a Wartime Childhood. Bradley a demonstrat că lucrarea lui Wilkomirski nu este nimic altceva decât o fantasmagorie.
Publicată în 1995, cartea a fost zgomotos şi generos lăudată de comunitatea mondială evreiască. The New York Times i-a salutat viziunea poetică şi a inclus-o în „lista cărţilor remarcabile” ale anului 1997.
Lucrarea nu a câştigat numai Premiul Naţional pentru Carte Evreiască în Statele Unite, ci şi Premiul Literar Evreiesc Trimestrial în Marea Britanie şi Prix Memoire de la Shoah (Premiul Naţional al Holocaustului) în Franţa. Tradusă într-o duzină de limbi, Fragments a fost întâmpinată cu aclamaţii în ziare şi reviste linguşitoare din lumea întreagă.
Wilkomirski a devenit un răsfăţat la mass-mediei. În populara emisiune All Things Considered din 2 decembrie 1996 a postului naţional de radio american a fost difuzat un respectuos interviu cu Wilkomirski. Nu numai că au fost produse două documentare despre viaţa lui, dar „supravieţuitorul” a depus mărturie producătorului hollywoodian Steven Spielberg, preşedinte al Shoah Foundation, care îndosariază amintirile supravieţuitorilor holocaustului.
Oribila poveste a lui Wilkomirski descrie, printre altele, cum tatăl său a fost omorât în bătaie în faţa ochilor săi şi cum el, Wilkomirski, a fost închis la vârsta de trei ani într-un lagăr de concentrare din Polonia. După Wilkomirski, groaznicele fragmente din memoria sa au fost revelate prin tratament psihiatric.
Totuşi, aici a fost prins: dosare elveţiene spun că Wilkomirski nu este evreu din Letonia, ci fiul unei protestante elveţiene necăsătorite care a fost adoptat de un cuplu de clasă mijlocie din ţara cantoanelor. Mai mult, există puternice dovezi că Wilkomirski n-a fost niciodată într-un lagăr de concentrare (el susţine că a fost în două).
Impostura lui Wilkomirski a fost descoperită de autorul elveţian Daniel Ganzfried, care a fost însărcinat să scrie un profil al intens-mediatizatului Wilkomirski.
Ganzfried a descoperit că poveştile „spravieţuitorului” par a fi în contradicţie cu alte documente şi date despre viaţa lui. Acum Ganzfried a fost cel atacat de Wilkomirski prin importanţi istorici ai holocaustului ca Raul Hillberg, care a venit la emisiunea Sixty Minutes pentru a denunţa păcăleala lui Ganzfried.
În ce-l priveşte, Wilkomirski a fost forţat (spre ciuda sa) să admită că există documente care contrazic pretenţiile sale. De exemplu, deşi un document arată că s-a născut în 1941 şi nu în 1938 cum pretinde el, Wilkomirski spune că: „aceste date nu au nimic de-a face cu istoria acestui secol sau cu trecutul meu personal”. Acum, Wilkomirski refuză să întâlnească presa.
În acelaşi timp, editorul lui Wilkomirski, Schacken Books - o firmă specializată în cărţi de interes evreiesc, continuă să insiste că Wilkomirski este un evreu leton, supravieţuitor al holocaustului. Deborah Dwark de la Centrul pentru Studiul Holocaustului al Universităţii Clark are îndoieli cu privire la sinceritatea cărţii, dar se gândeşte că Wilkomirski crede sincer poveştile pe care le spune.
Oricum, centrul controversei despre lucrarea lui Wilkomirski rămâne: cartea despre holocaust cea mai larg mediatizată în ultimii ani s-a dovedit a fi o înşelătorie. Se mai pune şi întrebarea: va fi Ed Bradley acuzat că este contestatar al holocaustului, un termen adesea folosit pentru a eticheta pe oricine îndrăzneşte să pună sub semnul întrebării acurateţea şi autenticitatea mărturiilor celor ce pretind că au supravieţuit holocaustului?