Tezaurul de aur şi valută a fost scos din ţară de Mugur Isărescu
OARE CINE I-A APROBAT ACEASTA OPERATIUNE...???????
În 1999, când guvernarea României a fost preluată de Mugur Isărescu,
România „ajunsese în pragul dezastrului”, având datorii şi o lamentabilă rezervă
valutară (în jur de numai o jumătate de miliard de dolari SUA).
"Read More"
Din acelaşi an însă, guvernanţii demaraseră o serie de negocieri cu
Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional pentru a obţine însemnate
împrumuturi. Astfel, premierul Radu Vasile, îndatorat, dar şi cam poet (îşi
publica volume de versuri în acea perioadă), l-a numit pe Traian Băsescu,
secondat de Mugur Isărescu, drept negociator-şef al României cu Banca Mondială
în aşa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobândă), dar
se obliga să vândă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze şi să
returneze datoriile.
O listă lungă cu 63 de mari companii comerciale româneşti era anexată
acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le
„restructureze” (să concedieze majoritatea salariaţilor) şi să le vândă
(privatizeze) sau să le lichideze. Isărescu însuşi, în calitate de prim-ministru
al României, demara în iulie 1999, angajamentele faţă de Banca Mondială pentru
noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte
20 de întreprinderi de producţie de stat, inclusiv Banca Comercială Română (a se
vedea capitolul
O dată ce s-a văzut premier, Isărescu mai vrea doar preşedinţia ţării).
în cadrul acestor acorduri PSAL a fost modificată Legea privatizării băncilor,
toate fiind vândute de Statul Român în anii următori, iar CEC-ul a fost
restructurat (abia scăpând de privatizare).
Privatizările care au urmat nici nu s-au mai încurcat în respectarea
legii, grija guvernanţilor, mai ales a premierului Isărescu, fiind să oprească
anchetele juridico-penale -atunci când se făceau – şi să urgenteze vânzările,
adesea clientelare. Tot de acum au început a se crea şi rezervele valutare ale
României, căci instituţiile internaţionale au condiţionat România, pentru a o
împrumuta, de a nu cheltui decât o mică parte din bani, restul trebuind
tezaurizaţi.
Tot astfel, condiţionat, au fost acordate României şi împrumuturile de
la FMI, venite după 2008, când economia României s-a prăbuşit o dată cu
declanşarea crizei mondiale. La prima vedere, nu ar fi un lucru rău ca România
să aibă importante rezerve valutare la care să poată apela în cazuri
excepţionale. Dar poate? Nu! Pentru că aceste sume sunt păstrate de puterile
mondiale, în puşculiţele lor bine închise.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tezaurul de aur al României, care în cea
mai mare parte, se află la Basel, în Elveţia, la Banca Reglementărilor
Internaţionale, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale
globului, adesea, ele însele corporaţii private. Conform broşurii lui Isărescu,
însă, aurul României se află depozitat „la alte bănci centrale”.
* * *
În anul 2011, rezerva de aur a României era de 104 tone (cea 3,4
miliarde euro), iar totalul rezervelor internaţionale ale României (valute plus
aur) era de 35,5 miliarde euro.
Când două ONG-uri româneşti au început să arate în anul 2010 adevărul
privind scoaterea din ţară de către domnul Isărescu a rezervelor valutare şi de
aur („unde este aurul ţării şi când aveţi de gând să-l aduceţi înapoi?”, îl
întreba, astfel, un ziar pe M. Isărescu), acesta a distribuit în grabă o broşură
justificativă, în care arăta că „păstrarea” şi „menţinerea” valutelor şi a
aurului în afara ţării sunt o „practică internaţională”:
Iniţial, Isărescu a dezminţit că aurul şi valuta ar fi fost scoase din
ţară, atunci când, în aprilie 2002, preşedintele PRM îl acuza public, în Senatul
României, de această faptă.
Informaţiile proveneau la g-ralul Dan Gheorghe – care funcţiona în zona
Serviciilor Secrete româneşti şi atunci, era director general adjunct al
Aeroportului Otopeni – şi arătau riguros datele scoaterii valorilor din ţară cu
avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop.
Firma HCS Transporturi Speciale, prin care operează Banca Naţională a
României pentru scoaterea tezaurului din ţară, este deţinută de un asociat al
tatălui lui Isărescu, Heinrich Schorsch, firma fiind o sucursală a firmei
Handels Contor Schorsch GmSH din Germania, cu care Banca Naţională a României
(adică Isărescu) a mai încheiat în 1991 şi un contract-cadru pentru livrarea a
20 de mijloace de transport valori (maşini blindate considerate, însă,
necorespunzătoare) şi materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de
tipărit bancnote şi înscrisuri de valoare, maşini de numerotat şi împachetat
bancnote şi monede metalice, piese de schimb, aparatură electronică etc.
Tot prin această firmă, şi Direcţia „Tezaur şi Operaţiuni de Casă” din
BNR, a mai cumpărat alte autoturisme blindate, afacere despre care Curtea de
Conturi arăta că „prin HCS-Germania s-au achiziţionat din import mijloace de
transport valori care nu corespund normelor proprii de securitate pentru
transport valori şi au consumuri ridicate de carburanţi, cum este cazul a şase
autodube blindate tip GMC de 3,5 tone şi una de tip Ford de 3,5
tone.
Reţine atenţia că achiziţionarea acestor mijloace de transport şi a încă
trei autodube de tip Volkswagen de 0,5 tone, precum şi a unui autoturism de tip
Opel Vectra s-a făcut în 199,1 fără ca aceste importuri să fie aprobate de către
Consiliul de Administraţie al băncii, aşa cum prevede legea”.
În 1992, Constantin Isărescu, tatăl octogenar al guvernatorului
Isărescu, se asocia cu firma afaceristului româno-german Heinrich Schorsch, HCS
Romtrade srl, înfiinţând împreună compania HCS Comptrans srl, în
Râmnicu-Vâlcea.
În 1993, această firmă a familiei Isărescu şi a furnizorului BNR, a fost
implicată într-un scandal, deoarece a construit una din benzinăriile sale pe un
teren obţinut abuziv, conform presei, cu sprijinul unor funcţionari locali,
atrăgînd atenţia şi „ciudata asociere dintre tatăl guvernatorului, atunci în
vârstă de 80 de ani, şi miliardarul german Schorsch, direct implicat în afaceri
de zeci de milioane de dolari cu Banca Naţională a României”.
Conform unor rapoarte ale Curţii de Conturi a României, rămase însă fără
urmări (ceea ce nu ne miră!), Schorsch devenise asociatul lui Constantin
Isărescu după ce firma sa, Handels Contur Schorsch (HCS) GmbH din Germania, „a
fost favorizată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în detrimentul unor
firme româneşti, la importul de materiale pentru fabricarea monedelor şi
bancnotelor”.
Conform raportului Curţii, numai în 1992, prin firma HCS GmbH s-au
efectuat importuri pentru baterea de monedă de 24,1 milioane de mărci germane.
Dar şi alte firme controlate de prietenul de familie Schorsch, precum Romtrade
şi Sysgraf, sunt de asemenea în afaceri cu BNR. În 1996, pe baza aprobării
Băncii Naţionale a României, Heinrich Schorsch a participat la înfiinţarea
Băncii Comerciale West Bank, la care deţinea atunci, împreună cu soţia, 10% din
capital. În prezent, el a preluat de la Jean Pădureanu conducerea echipei de
fotbal Gloria Bistriţa.
* * *
Interesându-se de semnificaţia unui document ce îi intrase în posesie şi
care se referea la scoaterea de către BNR, în ziua de 25 martie 2002, prin
Aeroportul Otopeni, a 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania,
liderul PRM, senatorul pe atunci Corneliu Vadim Tudor, declara peste o lună:
„întrebat ce este cu acest transport, guvernatorul Băncii Naţionale a României
Mugur Isărescu mi-a răspuns, printr-un prieten comun, că, trimestrial, sunt
depuse în bănci străine diferite cantităţi de lingouri… în vreme ce se ştie de
ieşirea aurului din ţară, nu mai există nici o evidenţă a repatrierii
sale!?
Aşa cum Aeroportul Otopeni are o evidenţă riguroasă a scoaterii aurului,
de ce nu se găseşte nici o hârtie cu privire la revenirea lui în
România?”.
* * *
Când, în 2010, lui Isărescu i se reproşa din nou că scoate tezaurul din
ţară, o idee trăznită i-a trecut prin cap.
A expus mai multe lingouri şi monede de aur în câteva vitrine
piramidale, ce închipuiau piramida masonico-illuminati (inclusiv vârful
acesteia, aşa cum apare pe bancnota de un dolar), postate într-o cameră foarte
mică, în care nu încap mai mult de cinci persoane, numită însă „sala Tezaurului”
şi situată în subsolurile clădirii vechi a Băncii Naţionale a României, din
strada Lipscani.
„Am chemat circa 20 de şefi de publicaţii – spunea Isărescu atunci – şi i-am dus în sala cu Tezaurul,
lăsându-i să îl atingă fizic şi să spună „Este!”, ca în poezia aceea. Eu înţeleg
că oamenii se mai îndoiesc uneori şi că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune,
dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sunt extrem de
periculoase”.
Întrebat, însă, de unul din cei prezenţi dacă acela este tot aurul
României, căci nu păreau a fi deloc 104 tone de aur în vitrinele din faţa lor,
Isărescu a trebuit să recunoască:
„Sigur că o parte din aur îl ţinem la Banca Reglementelor Internaţionale
(în Elveţia), dar în subsolurile BNR stă foarte bine rezerva de aur din ţară
”. Un fel de uite-o, nu e!
De fapt, în rapoartele BNR, tezaurul de aur al României figurează ca
„activ extern”, deşi nu există nici o obligaţie asumată a ţării, sau a vreunui
alt stat european, de a-şi ţine aurul în bănci străine. Slovacia, de exemplu,
îşi ţine toată rezerva de aur în ţară (în tezaurul propriu, adică). „În acte
– constata un ziar chiar atunci, în 12 iulie 2010 -, rezerva de aur a României
are 103,7 tone! În acelaşi timp, partea tezaurului care a rămas în România
încape într-o singură camera din subsolul BNR. Peste 100 de tone de aur necesită
un depozit de dimensiuni mult mai mari decât o singură cameră. Atât actele
contabile ale BNR, cât şi relatările jurnaliştilor care au fost invitaţi de
Isărescu să certifice faptul că Tezaurul a rămas în România, de fapt confirmă
presupunerea că în România nu a rămas decât o parte microscopică din rezerva de
aur”. (Cronica Română).
Aurul României se află, în cea mai mare parte, la Banca Reglementărilor
Intemaţionale in ELVETIA.
Cum am văzut, renumitul profesor american Carroll Quigley, arăta în
lucrarea sa Tragedy & Hope, cunoscută lui Mugur Isărescu, că „Puterea
capitalismului financiar are un alt plan cu bătaie lungă, …crearea unui sistem
global de control financiar aflat în proprietate privată, capabil să domine
sistemul politic al oricărei ţări şi economia mondială pe de-a-ntregul… Vârful
sistemului trebuie să fie The Bank for International Settlements (Banca
Reglementărilor Internaţionale) din Basel, Elveţia, o bancă privată controlată
de către băncile centrale majore ale globului, ele însele corporaţii
private…”
Banca Reglementărilor Internaţionale este cea mai veche instituţie
financiară angajată în procesul de globalizare, al noii ordini mondiale, deşi
iniţial ea a fost creată în 1930, pentru a administra plăţile reparatorii de
război impuse Germaniei ca urmare a Tratatului de la Versailles, de după primul
război mondial. În a doua jumătate a Secolului al XX-lea, banca a devenit o
centrală a băncilor centrale europene, dar nu numai, fiind o companie cu
răspundere limitată, ai cărei 33 de asociaţi cuprind aproape toate băncile
europene centrale, precum şi băncile centrale ale SUA, Australiei, Canadei,
Japoniei şi Africii de Sud, dar şi pe magnaţii particulari, în principal din
Europa, care deţin 15% din bancă.
Trimite MAI DEPARTE SA AFLE TOT ROMANUL
CINE SI CUM SE CONDUCE TARA
Comments