GERMANIA, MEREU ”IERTATA”
GERMANIA, MEREU ”IERTATA” DE DATORIILE IMENSE SI NEPLATITE - INCLUSIV FATA DE GRECIA SI ROMANIA – PROVOCATE DE CELE DOUA RAZBOAIE MONDIALE SI NU NUMAI
"Read More"
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2012/09/euro_gepat.jpg"
alt="" width="375" height="500" />
- Ilie Serbanescu/ Jurnalul: De la secera şi ciocanul la secera şi
barosu’!
Cu toate că intervenţia hotărâtoare a
puterilor coloniale în referendumul din 29 iulie n-a făcut decât să
certifice politic transformarea de mai de mult a României într-o
colonie din punct de vedere economic, repercusiunile economice ale
acestei intervenţii sunt majore. Exploatarea resurselor minerale
principale ca şi distribuţiile de energie şi băncile – cu alte
cuvinte, întregul rulaj al banului
din economie, axa cardinală a acesteia, toate intrările şi ieşirile
actului productiv şi comercial – au fost şi au rămas deţinute de
capitalul străin. Nu s-a schimbat nimic sub acest aspect de
fond.
Dar toate discuţiile şi dezbaterile
despre proiecte, programe şi strategii, despre funcţiile şi potenţele
statului, despre restructurarea politicilor guvernamentale, despre
modernizarea politicilor publice, despre cerinţele dinamizării
economiei şi stimulării afacerilor sunt golite de conţinut, devin
doar simple exerciţii intelectuale pentru partide, forţe politice,
reprezentanţi ai societăţii civile, analişti, care vor în continuare
să plutească prin nori sau să vâneze cai verzi pe pereţi. Toate
cerinţele de natură economică, din zona fiscalităţii la cea a cursului
valutar, trebuie adresate deţinătorului deciziei, care a ţinut să se
etaleze oficial, fără echivoc şi neiertător: capitalul străin şi agenturile sale (FMI, BM şi
CE). Si vor avea o urmare doar dacă vor dori deţinătorii deciziei, şi
nu cumva cineva din partea română.
România se confruntă acum cu momente de
istorie similare celor din urmă cu peste jumătate de
veac. Atunci, puterea
colonială a zonei – Uniunea Sovietică – a
încercat să transforme România într-o anexă agricolă a unui complex
industrial (indiferent dacă eficient sau nu) pe care îl patrona, prin
“planul Valev”. Acesta anula aspiraţiile industriale
ale României, în afara cărora, la vremea industrialismului clasic, nu
era de conceput nici un proiect de dezvoltare. “Planul Valev” a putut
fi evitat. Unu: pentru că, la nivelul clasei politice de atunci din
România, s-a vrut! Doi: pentru că împotriva proiectului s-au luat
lucrurile din faşă! Trei: pentru că atunci se construia comunismul
şi în comunism colonialismul se instalează mai întâi pe plan
politic şi apoi pe plan economic.
Acum nu există nici o şansă. Unu: clasa
politică, indiferent dacă la putere sau din opoziţie (de altfel, toate
forţele politice sunt în prezent într-un fel la putere!) nici să
bâjbâie nu este în stare! Doi: jocurile în
planul principal, determinant – cel economic – sunt deja făcute.
Trei: acum România se spune că îşi desăvârşeşte drumul spre
capitalism, iar în capitalism colonialismul se aşează mai întâi în
plan economic şi apoi este consfinţit în plan politic.
România a devenit deja de câţiva ani o
anexă de tip bananier a centrului, situată la periferia Uniunii
Europene, fără decizie proprie în axa majoră a economiei, deţinută
de capitalul centrului, fără politici proprii, fără controlul asupra
sectoarelor stategice şi performante, asupra rulajului
banului.
Această situaţie din plan economic a fost
doar certificată politic cu prilejul referendumului din 29
iulie.
Trebuie conştientizat clar, de către cei
care mai cochetează politic cu basmul ieşirii din această situaţie, că
este nevoie a se lua adio de la ideea depăşirii stării de colonie
printr-un efort concertat, chiar dacă îndelungat. Nu există în istorie
vreun caz de colonie care să fi ieşit din condiţia acestui statut.
Orice
tentativă de emancipare este aspru şi aprig reprimată de puterile
coloniale, căci acestea trăiesc din exploatarea colonială a
periferiilor şi prosperitatea lor pe asta se bazează!
Ieşirea
din colonialism nu se poate produce decât într-o anumită conjunctură
internaţională favorabilă. Nu este însă
cazul conjuncturii internaţionale actuale, marcată de o ofensivă fără
precedent a puterilor coloniale de tip mai vechi sau mai nou. Şi nu se
poate realiza decât sub faldurile unei mişcări de eliberare
naţională. Nu este cazul
românesc actual, în care, dimpotrivă, până şi cei călcaţi în picioare
de pantofii, chiar dacă subţiri, de pe la Washington şi Bruxelles
elucubrează în continuare cu venirea Dumnezeului occidental pe
Pământ.
- Radu Golban/ Cotidianul: Exigenţa germană – mai puţin cu propriile
datorii
Adâncirea crizei datoriilor aduce tot mai
mult în atenţia opinei publice aspecte ale unei istorii financiare a
Germaniei mai puţin glorioase. Actuala criză a datoriilor din Europa
ar fi mai întâi un prilej pentru un veritabil devotament european
exprimat prin “generozitate” financiară decât o şansă istorică de a
readuce pe tapet vechile planuri de
hegemonie germană în Europa. După părerea reputatului
economist Albrecht Ritschl de la London School of Economics, precum şi
după părerea lui Paul de Backer, fost conferenţiar la ENA – Paris,
Germania ocupă la falimente în
ultimii o sută de ani primul loc din lume şi o avertizează
totodată că starea de spirit în Europa s-ar putea întoarce împotriva
ei în cazul în care Berlinul nu reuşeşte să ţină în frâu criza
datoriilor suverane.
Cu toate că germanii sunt susceptibil în
această privinţă, considerându-şi mereu ţara o victimă a plăţilor de
despăgubire de după razboi, nu există
pentru atitudinea atotştiutoare a Germaniei şi pentru modul cum
acţionează, după motto-ul “primiţi bani doar dacă faceţi ce spunem
noi”, niciun temei justificat. În secolul al XX-lea, Germania a avut
probabil cele mai mari falimente din istoria modernă a
omenirii. Statutul
de dascăl al Europei şi stabilitatea financiară se datorează doar SUA,
care au renunţat atât după Primul, cât şi după al Doilea Război
Mondial la despăgubiri. Din păcate acest lucru se uită mult prea
uşor:
Cu toate că intervenţia hotărâtoare a
puterilor coloniale în referendumul din 29 iulie n-a făcut decât să
certifice politic transformarea de mai de mult a României într-o
colonie din punct de vedere economic, repercusiunile economice ale
acestei intervenţii sunt majore. Exploatarea resurselor minerale
principale ca şi distribuţiile de energie şi băncile – cu alte
cuvinte, întregul rulaj al banului
din economie, axa cardinală a acesteia, toate intrările şi ieşirile
actului productiv şi comercial – au fost şi au rămas deţinute de
capitalul străin. Nu s-a schimbat nimic sub acest aspect de
fond.
Dar toate discuţiile şi dezbaterile
despre proiecte, programe şi strategii, despre funcţiile şi potenţele
statului, despre restructurarea politicilor guvernamentale, despre
modernizarea politicilor publice, despre cerinţele dinamizării
economiei şi stimulării afacerilor sunt golite de conţinut, devin
doar simple exerciţii intelectuale pentru partide, forţe politice,
reprezentanţi ai societăţii civile, analişti, care vor în continuare
să plutească prin nori sau să vâneze cai verzi pe pereţi. Toate
cerinţele de natură economică, din zona fiscalităţii la cea a cursului
valutar, trebuie adresate deţinătorului deciziei, care a ţinut să se
etaleze oficial, fără echivoc şi neiertător: capitalul străin şi agenturile sale (FMI, BM şi
CE). Si vor avea o urmare doar dacă vor dori deţinătorii deciziei, şi
nu cumva cineva din partea română.
România se confruntă acum cu momente de
istorie similare celor din urmă cu peste jumătate de
veac. Atunci, puterea
colonială a zonei – Uniunea Sovietică – a
încercat să transforme România într-o anexă agricolă a unui complex
industrial (indiferent dacă eficient sau nu) pe care îl patrona, prin
“planul Valev”. Acesta anula aspiraţiile industriale
ale României, în afara cărora, la vremea industrialismului clasic, nu
era de conceput nici un proiect de dezvoltare. “Planul Valev” a putut
fi evitat. Unu: pentru că, la nivelul clasei politice de atunci din
România, s-a vrut! Doi: pentru că împotriva proiectului s-au luat
lucrurile din faşă! Trei: pentru că atunci se construia comunismul
şi în comunism colonialismul se instalează mai întâi pe plan
politic şi apoi pe plan economic.
Acum nu există nici o şansă. Unu: clasa
politică, indiferent dacă la putere sau din opoziţie (de altfel, toate
forţele politice sunt în prezent într-un fel la putere!) nici să
bâjbâie nu este în stare! Doi: jocurile în
planul principal, determinant – cel economic – sunt deja făcute.
Trei: acum România se spune că îşi desăvârşeşte drumul spre
capitalism, iar în capitalism colonialismul se aşează mai întâi în
plan economic şi apoi este consfinţit în plan politic.
România a devenit deja de câţiva ani o
anexă de tip bananier a centrului, situată la periferia Uniunii
Europene, fără decizie proprie în axa majoră a economiei, deţinută
de capitalul centrului, fără politici proprii, fără controlul asupra
sectoarelor stategice şi performante, asupra rulajului
banului.
Această situaţie din plan economic a fost
doar certificată politic cu prilejul referendumului din 29
iulie.
Trebuie conştientizat clar, de către cei
care mai cochetează politic cu basmul ieşirii din această situaţie, că
este nevoie a se lua adio de la ideea depăşirii stării de colonie
printr-un efort concertat, chiar dacă îndelungat. Nu există în istorie
vreun caz de colonie care să fi ieşit din condiţia acestui statut.
Orice
tentativă de emancipare este aspru şi aprig reprimată de puterile
coloniale, căci acestea trăiesc din exploatarea colonială a
periferiilor şi prosperitatea lor pe asta se bazează!
Ieşirea
din colonialism nu se poate produce decât într-o anumită conjunctură
internaţională favorabilă. Nu este însă
cazul conjuncturii internaţionale actuale, marcată de o ofensivă fără
precedent a puterilor coloniale de tip mai vechi sau mai nou. Şi nu se
poate realiza decât sub faldurile unei mişcări de eliberare
naţională. Nu este cazul
românesc actual, în care, dimpotrivă, până şi cei călcaţi în picioare
de pantofii, chiar dacă subţiri, de pe la Washington şi Bruxelles
elucubrează în continuare cu venirea Dumnezeului occidental pe
Pământ.
Adâncirea crizei datoriilor aduce tot mai
mult în atenţia opinei publice aspecte ale unei istorii financiare a
Germaniei mai puţin glorioase. Actuala criză a datoriilor din Europa
ar fi mai întâi un prilej pentru un veritabil devotament european
exprimat prin “generozitate” financiară decât o şansă istorică de a
readuce pe tapet vechile planuri de
hegemonie germană în Europa. După părerea reputatului
economist Albrecht Ritschl de la London School of Economics, precum şi
după părerea lui Paul de Backer, fost conferenţiar la ENA – Paris,
Germania ocupă la falimente în
ultimii o sută de ani primul loc din lume şi o avertizează
totodată că starea de spirit în Europa s-ar putea întoarce împotriva
ei în cazul în care Berlinul nu reuşeşte să ţină în frâu criza
datoriilor suverane.
Cu toate că germanii sunt susceptibil în
această privinţă, considerându-şi mereu ţara o victimă a plăţilor de
despăgubire de după razboi, nu există
pentru atitudinea atotştiutoare a Germaniei şi pentru modul cum
acţionează, după motto-ul “primiţi bani doar dacă faceţi ce spunem
noi”, niciun temei justificat. În secolul al XX-lea, Germania a avut
probabil cele mai mari falimente din istoria modernă a
omenirii. Statutul
de dascăl al Europei şi stabilitatea financiară se datorează doar SUA,
care au renunţat atât după Primul, cât şi după al Doilea Război
Mondial la despăgubiri. Din păcate acest lucru se uită mult prea
uşor:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2012/09/weimar-inflatie.jpg"
alt="" width="371" height="219" />În primul rând a fost
Republica de la Weimar (1924 – 1929), care a trăit pe spinarea
banilor împrumutaţi de către SUA pentru reparaţiunile din Primul
Război Mondial. Odată cu criza mondială
din 1931 s-a prăbuşit şi acest sistem piramidal de credite care a
generat nişte pierderi fenomenale pentru băncile din SUA şi efecte
dezastruoase pentru întreaga economie globală. Cele 110
miliarde de euro pentru Grecia par de-a dreptul o sumă neglijabilă, în
comparaţie cu criza din 1931, estimând pierderile băncilor din SUA
prin falimentul german la dimensiunea crizei financiare din
2008.
În al doilea rând a
fost situaţia după al Doilea Război Mondial, deoarece SUA au avut
grijă să nu fie pretinse nici un fel de pretenţii de reparaţiuni de la
Germania. Cu puţine
excepţii (despăgubirea victimelor Holocaustului), toate pretenţiile
astfel au fost amânate pe viitor până la o unificare a
Germaniei. Pentru Germania, această
decizie adoptată la Conferinţa de la Londra în 1953 a fost
vitală, deoarece a fost baza financiară pentru miracolul
economic. În acelaşi timp, victimele ocupaţiei germane din
Europa, printre care şi Grecia, au trebuit să renunţe la pretenţii de
despăgubire împotriva Germaniei, precum şi România să renunţe la
creanţele comerciale în 1947. Din fericire însă,
renunţarea României la creanţe pare datorită unei greşeli în
formularea Tratatului de Pace de la Paris mai mult decât discutabilă
şi încă actuală. Firesc că dezvoltarea
economică a acestor ţări a fost mult mai dificilă, având de suportat
atât pagube de război, cât şi în cazul României o plată de despăgubiri
către Uniunea Sovietică.
În opinia publică
internaţională, Germania este simbol al stabilităţii, cu toate că a
avut în ultimul secol trei falimente naţionale: după falimentul Republicii de la Weimar
în anii ‘30, în 1953 Germania a fost scutită de toate pretenţiile de
despăgubire de război şi compensare a conturilor de cliring deficitare
precum şi de datoriile Reichului acumulate înainte, cât şi din timpul
războiului.
În al
treilea rând, ultimul faliment a avut loc în 1990 prin refuzul
cancelarului Helmut Kohl de a pune în aplicare Acordul de la Londra
din 1953, scutind Germania încă o dată de plata de sute de
miliarde.
Iniţial s-a stabilit că
plăţile germane de reparaţiune şi compensare a conturilor de cliring
după al Doilea Război Mondial urmează să fie reglementate în caz de
reunificare. Ea s-a obligat în 1990 să plătească doar nişte mici
sume reziduale pe urma unor obligaţiuni ale Republicii Weimar. Germania nu a achitat după 1990 nicio reparaţiune,
cu excepţia compensării muncii forţate şi, de asemenea, nu a rambursat
creditele stoarse prin cliring din ţările ocupate precum şi costurile
de ocupaţie militară; nici faţă de Grecia şi nici faţă de
România. La fel ca în anii
’50, în cazul Germaniei, este iluzoriu sa credem că grecii ar plăti
vreodată datoriile lor fără nici un sprijin extern.
Industria
exportatoare a Germaniei a profitat considerabil de comenzile de la
periferia Europei. Să nu uităm că Germania a început în secolul al
XX-lea două războaie mondiale iar ulterior foştii duşmani au iertat-o
de datorii într-o proporţie extrem de generoasă, ceea a facilitat o
relansare economică a ţării şi prosperitate. Sentimentul anti-elen, care actualmente
este destul de larg răspândit în mass-media germană, este extrem de
periculos. Dacă Germania a uitat acest lucru, grecii şi alţii încă
nu au uitat că succesul Germaniei de după război se datorează şi
graţiei altor popoare. În cazul în care starea de spirit din
Grecia sau alte state europene se deteriorează, ne putem aştepta să
reapară cererile vechi de reparaţiuni de război şi compensarea
conturilor de cliring. Salvarea Greciei,
subliniază şi profesorul Alfred Ritschl, este o soluţie convenabilă pe
lângă sumele pe care ar avea Germania să le plătească dacă ţările
europene şi-ar prezenta facturile neachitate de după
război. Acest pericol
există dacă Germania continuă să facă atmosferă şi să fie dascălul
Europei.
Europa nu are nevoie de un dascăl sfătos
care ridică mereu degetul şi mustrează la capitolul „austeritate” un
întreg
"http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2012/09/max_baden.jpg"
alt="" width="210" height="304" />continent, cât de o unitate
bazată pe principiul autodeterminării popoarelor şi suveranităţii
statelor. Dar de unde provine şi care este raţiunea acestei atitudini
de dascăl? Într-un memorandum adresat în 1918 împăratului Wilhelm al
II-lea, cancelarul Max von Baden explica cum ar trebui Germania să
acţioneze pentru a-şi atinge ţelurile în Europa: „Astfel de forţă
extraordinară, aşa cum am desfăşurat în acest razboi, de vrea să fie
îndurată, trebuie să fie justificată în lume din punct de vedere etic…
Prin urmare, trebuie să integrăm la atingerea obiectivelor noastre
ţeluri comune ale umanităţii, deoarece a coloniza înseamnă a
misiona”.
Klaus Kinkel, fost
ministru german de Externe, declara într-un interviu pentru
“Frankfurter Allgemeine Zeitung” (3/19/1993) că Germania a
ajuns acum în apropiata sa expansiune spre est la acel punct în care
s-a oprit de două ori în trecut. Se pare că
istografia nu este încă atât de avansată să considere două războaie
mondiale drept un efort de integrare al
Europei. Sugestia
lui Kinkel pentru rolul Germaniei in Europa – nu doar datorită
poziţiei centrale geografice, cât datorită limbii şi culturii – este
similară cu recomandările lui Werner Daitz discutate în ultimul
articol (“Continuitate istorică: guvern economic
european”).
Găsirea unui rol care corespunde dorinţelor şi potenţialul Germaniei,
precum subliniază fostul ministru german de Externe, dovedeşte într-o
formă impresionantă ambiţiile recurente ale Germaniei. Nu
cred că reteţa Prusiei din secolul al XIX-lea de a unifica restul
ţărilor vorbitoare de limba germană poate fi aplicată la scara unui
întreg continent.
Dar totuşi care ar fi cea mai bună
soluţie pentru Grecia – şi Germania? Precum învăţăm din istoria
Germaniei, tăierea datoriilor este cea mai sigură reţeta pentru a face
un început nou. Probabil ar avea aşa nu numai Grecia, dar şi alte
ţări o şansă pentru o relansare a economiei, dar şi Germania o
oportunitate să împiedice un curent eurosceptic la periferia Europei.
Deoarece Europa nu este un câmp experimental pentru diferite
tehnici de integrare, ar trebui să fim mai sceptici în ceea ce
înseamnă predarea responsabilităţii unui întreg continent doar unei
singure ţări, oricât de bine intenţionate ar fi sfaturile economice şi
politice. Cel puţin în privinţa sfaturilor politice am avut ocazia în
timpul suspendării preşedintelui să cunoaştem ceva mai bine
Germania
Revenirea
unui executor loial al Berlinului la Cotroceni asigură de altfel în
continuare blocarea eficientă a oricărei încercări de recuperare a
creanţei istorice de la Germania de peste 19 miliarde de
euro.
Este bine-cunoscută situația critică a Greciei în contextul eforturilor statelor membre UE de a salva țara de la faliment. Cu toate acestea, reducerea cheltuielilor pare o nucă prea tare și, în lipsa unor soluții, Grecia și-a reamintit, se pare, că atacul rămâne cea mai bună apărare. Declarațiile potrivit cărora Germania trebuie să plătească pentru ce a făcut au bulversat însă la propriu.Astfel, după ce ministrul elen al Finanţelor a iniţiat procedura de recalculare a reparaţiilor de război, a ajuns la concluzia că cel mai puternic stat din Europa trebuie să le dea o sumă colosală de bani, scrie Bloomberg, potrivit antena3.ro.Ministrul adjunct al finanţelor Christos Staikouras, citat miercuri de Bloomberg, a subliniat că aceasta va fi prima dată când Grecia îşi rezervă dreptul să facă un astfel de calcul, răspunzând la o întrebare din partea unui reprezentant al Partidului Independent elen. El a adăugat că ministerul a început deja colectarea de materiale de arhivă, ce vor fi analizate de un grup de experţi.Potrivit Digital Journal, conform calculelor preliminare ale comisiei speciale întocmite de eleni, Germania datorează în Atenei în jur de 7,5 miliarde de euro.‘Reparaţiile din partea Germaniei constituie o problemă juridică complexă, care necesită să fie analizată şi rezolvată la nivel internaţional, în conformitate cu normele dreptului internaţional‘, a declarat miercuri Staikouras, în cadrul unei reuniuni a parlamentului elen.
Comments