Kogaion – muntele sacru al dacilor
Toate
emisiunile lui Daniel Roxin despre Geto Daci pe Youtube
http://www.youtube.com/user/roxindaniel
Despre
muntele sacru al dacilor s-a vorbit mult, însă cercetătorii nu au reuşit încă să
ajungă la un consens în ceea ce priveşte localizarea sa. Unii sunt de părere că
acest munte sacru al antichităţii ar fi Ceahlăul, iar alţii, susţin că acest
munte atât de venerat al antichităţii preelene ar fi Bucegiul.
Care
are dreptate? Pornind să judecăm după legea exclusivismului, din două păreri
doar una poate fi adevărată ! Care să fie aceea? O să vedem în măsură în care
ne-o permit documentele!
Vă
voi cere scuze, de la bun început, pentru că nu voi trata acum foarte
cuprinzător această problemă a Muntelui Sacru, ci doar vă voi atrage atenţia
asupra unor chestiuni ce nu pot fi trecute cu vederea. Funcţie însă de interesul
manifestat, voi reveni cu alte articole pe tema aceasta.
Pentru
a arăta ca Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al
antichităţii, vom apela la izvoare istorice, mitologice, la simbolism şi la ….
geografie !
Să
vedem pentru început, ce ne spun dovezile existente despre localizarea
Kogaionului – muntele sacru al antichităţii, considerat de tradiţiile vechi,
centrul şi polul lumii ?
Localizarea
Kogaionului după declaraţia lui Strabon
Strabon
ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi
astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce
curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi
peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind
el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al
celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu.
S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o
bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi
cu slujitorii săi”
Din
mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie pe care însă nu o vom
dezbate în studiul de faţă. Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea
era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe
care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele
Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!
V.
Kernbach ne lămureşte însă pe deplin prin afirmaţiile sale, urmând textul lui
Strabon: „Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi
aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare
probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau
preoţii ; de aici pare să rezulte cel puţin că
sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”
Strabon
ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi
într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului,
menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu.
Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii
care-i poartă numele
V.
Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau
acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele
ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.
Faptul
că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de
tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus,
vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre
grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou
dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei.
În
al treilea rând, V. Kernbach ne atrage atenţia supra „călătorilor prin nori”,
cum se numeau preoţii daci, de aici ajungând la concluzia că sediul marelui
preot se afla pe un munte atingând norii. Or, este cunoscut faptul ca Vârful Omu
este în permanenţă învăluit de nori sau deasupra lor ! Iată, deci, unde se afla
şi Olimpul pre-elenic de care vorbesc Hesiod şi Homer.
Triplul
sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii
antice
Ce
este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de
neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o
structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea
fundamentală. Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o
structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al
iniţierii zamolxiene.Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau
Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua
oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului.
Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti , spirituale
era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a
Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului,
Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).
Fig.
1. Structura triplă a sanctuarului din Bucegi
Aşa
desemnează toate tradiţiile antice Dacia, iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în
Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus,
Axis Mundi este formata din trei vârfuri alăturate: Găvane, Omu şi Vârful
Ocolit.
Spuneam
că Kogaionul, imensul templu natural, este un simbol arhetipal, adică un model.
Model pentru ce? Model pentru toate templele antice legate de religiile de
mistere care presupuneau o naştere a doua oară.
Astfel,
structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia
bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel
templele egiptene şi cele greceşti în care „cele trei diviziuni ale templului
egiptean se menţin totdeauna” după părerea lui Constantin
Daniel.
Simbolism
cu cântec … în teren!
Urmărindu-l
pe marele esoterist Rene Guenon, vedem că svastica este emblema Polului Ceresc
cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. Probabil o să mă
întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Avem… şi încă una mare de tot
!
În
timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii
maeştri lama două informaţii de inestimabilă valoare pentru istoria noastră
străveche:
1.
„Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea
înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în
Occident, pe un Munte înconjurat de mari păduri…În acel timp exista încă Floarea
pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat să părăsească Occidentul şi să
vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea, şi svastica
singură rămâne, simbol al puterii „Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne
ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie
să se ascundă şi să aştepte”
2.
„ Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai
târziu: odinioară, centrul „Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au
fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată
aproape deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi
în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde
îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”
Concluziile
impuse de textele mai sus citate, ne demonstrează că:
Centrul
spiritual din Tibet este derivat direct din centrul suprem, care se afla în
vechime în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea „Domnul celor Trei Lumi
(Zamolxe)” care „s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în
raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne
spun că Munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare iar
fluviul despre care se vorbeşte în text nu este altul decât Dunărea.
Mai
rămâne însă svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Cum putem
confirma spusele iniţiatului tibetan. Simplu ! consultând o
hartă
Svastica,
desenata de schema principalelor culmi ale Masivului
Bucegi
Desfăşurând harta masivului Bucegi, suntem de-a dreptul uimiţi simbolul svasticii este desenat de însuşi culmile Muntelui în mijlocul căreia se află întreitul Stâlp al Cerului format din vârfurile Găvane, Vârful Ocolit şi Omu ! Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt (a se vedea legenda Întoarcerea lui Deceneu de pe blogul lui Quadratus). Astfel regăsim acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic, pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivele cusăturilor şi broderiilor bucovinene sau pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, strălucitul Domn al Moldovei, ca să dau numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu.
El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran încerca să-l convingă pe acesta din urmă că svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap a zis: „ Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor !” Ciudată această memorie genetică răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care face ca ţăranul, să fie mai presus decât savantul. Şi tot pentru a demonstra persistenţa Muntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionăm o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde trăiesc câţiva călugări. Doamna Cristina Pănculescu aflată în excursie de cercetare la faţa locului a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit asupra căruia coboară un jet de lumină si a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu:” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun, şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă dar pustie.
Când a venit stareţul, i-am arătat fotografia cu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi fără să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva sau daca seamănă cu ceva… a rostit abia şoptit: „Sfântul Munte”…i-am oferit fotografia; tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Acum va întreb eu pe dumneavoastră: nu vi se pare ciudat că pentru respectivul călugăr, crescut în dogma ortodoxă, Vârful Ocolit este mai presus decât munţii sacri ai creştinismului, Athos si Golgota? Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient cât şi in Occidentul străvechi, este simbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Ciudat este faptul că, Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional!
În
altă ordine de idei, Herodot ne spune despre trimiterea solului la cer prin
aruncarea lui în trei suliţe, obicei dacic sângeros, săvârşit odată la 4 ani în
cinstea zeului Zamolxe . Înclin să cred că grecii nu au văzut niciodată acest
ritual, deoarece relatarea lui Herodot pare a fi o poveste iniţiatică. Nu sunt
de acord cu el din mai multe motive. Cel mai important este însă faptul că
pentru acest sacrificiu, spune Herodot, era ales cel mai drept şi mai viteaz
dintre dânşii. Câteva rânduri mai încolo, acelaşi autor spune că dacă trimisul
nu moare, cade în dizgraţie.
Îmi
exprim părerea, că aici ar fi vorba despre moartea iniţiatică de care vorbeam în
paragraful anterior. Cel mai bun dintre daci, era trimis, o dată la patru ani,
ca sol la Zamolxe; adică era trimis la peştera Ialomiţa pentru a „muri” şi a se
naşte a doua oară după care ajungea pe Întreitul Stâlp al Cerului (simbolizat de
cele trei suliţe), unde era capabil să transmită dorinţele poporului direct lui
Zamolxe. Dizgraţia survenea în urma faptului că solul, nu era capabil să
depăşească toate cele trei nivele iniţiatice ale templui pentru a ajunge sa se
prezinte în fata lui Zamolxe pe Altarul Cerului.
Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”
Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”
Şi
un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică
o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între
cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele
Cosmic.
Solomonarii
şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia
Solomonarii
sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi
investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În
imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni
cereşti si să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că
solomonarii poartă ca veşmânt o ţundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi
ţine instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. Viitorii solomonari, erau
răpiţi de mici de către solomonarii bătrâni şi crescuţi în
crugul (centrul) pământului unde învăţau toate limbile făpturilor vii, toate
formulele magice şi toate tainele naturii, vrăjile şi farmecele. Că ar fi
urmaşii regelui biblic Solomon, mă îndoiesc la modul foarte
serios.
La
poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur
format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar
relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi
chiar mai departe. Iată ce ne spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: „În
tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal,
necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic
medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al
valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la
vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene,
consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh,
Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel
Luminos”.
Atributul
dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi
originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui
rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte
dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi
pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite
Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se
pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul
stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.
Prin
urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor
kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte
Strabon.
Există
şi detractori ai acestor tablite care le consideră falsuri.
De
ce ar fi?
Eu
cred altceva, cred că prin activitatea acestor „vrăjitori”, scoborâţi din
stirpea călugărilor daci, Kapnobatai şi Ktistai, activitatea în Muntele Sfânt
s-a menţinut nealterată până în zilele noastre.
Şi
oare acei călugări de la schitul Ialomiţa, care şi-au construit chiliile în Gura
Peşterii lui Zamolxe şi care ştiu de existenţa Muntelui Sfânt, nu sunt
moştenitorii şi păstrătorii tainelor templului din Bucegi?
Viitorul
ne va lămuri în această privinţă.
În
loc de în încheiere
Prin
pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai
există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de
certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul
Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile
ei lipsite de orice fundament. Din această cauză, omul modern este plin de
angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de
scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru
aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi
care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi
distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare
exagerată, etc).
Soluţia
revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar
în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la
Tatăl.
Omul
este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru
faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind
Eternitatea
Balada
Lui Zamolxe - cata asemanare cu MIORITA!
P-un
picior de plai,
pe-o gură de rai,
strânsu-ne-am în vale,
o mulţime mare.
pe-o gură de rai,
strânsu-ne-am în vale,
o mulţime mare.
Rugul
am aprins,
focul am încins.
La Zamolxe vrem,
să ne închinăm.
focul am încins.
La Zamolxe vrem,
să ne închinăm.
Doamne
ne-om ruga,
la puterea ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, tu Stăpâne,
cuvinte ne spune,
de înţelepciune.
la puterea ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, tu Stăpâne,
cuvinte ne spune,
de înţelepciune.
Focul
sa-nteţit,
Zamolxe a privit,
Şi-astfel ne-a grăit:
Zamolxe a privit,
Şi-astfel ne-a grăit:
-
Tu poporul Meu,
să ai Dumnezeu,
căci preotul tău,
e un deceneu.
Oriunde umblaţi,
voi să nu uitaţi,
rugul aţâţaţi,
la Domn vă rugaţi.
Că din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
să priviţi departe,
ochiul de Mi-oţi vede,
atuncea veţi crede,
că la voi Mă uit,
vrerea v-o ascult.
Să mai luaţi aminte,
crestele sunt sfinte,
la popor de zei,
Carpaţii-s temei.
’N codru de umblaţi,
aminte să luaţi,
când frunza foşneşte,
Deceneu vorbeşte.
Voi să-l ascultaţi,
şi să vă-nchinaţi,
binecuvântează,
s-aveţi mintea trează.
Sacru vă e plaiu,
sfânt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi,
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ţi încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci şi alţi zei,
vor avea temei,
să se-nveselească,
doina să pornească,
şi să vă iubească.
Şi când vă vorbiţi,
să vă amintiţi,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
p-un picior de plai,
pe-o gură de rai.
să ai Dumnezeu,
căci preotul tău,
e un deceneu.
Oriunde umblaţi,
voi să nu uitaţi,
rugul aţâţaţi,
la Domn vă rugaţi.
Că din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
să priviţi departe,
ochiul de Mi-oţi vede,
atuncea veţi crede,
că la voi Mă uit,
vrerea v-o ascult.
Să mai luaţi aminte,
crestele sunt sfinte,
la popor de zei,
Carpaţii-s temei.
’N codru de umblaţi,
aminte să luaţi,
când frunza foşneşte,
Deceneu vorbeşte.
Voi să-l ascultaţi,
şi să vă-nchinaţi,
binecuvântează,
s-aveţi mintea trează.
Sacru vă e plaiu,
sfânt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi,
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ţi încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci şi alţi zei,
vor avea temei,
să se-nveselească,
doina să pornească,
şi să vă iubească.
Şi când vă vorbiţi,
să vă amintiţi,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
p-un picior de plai,
pe-o gură de rai.
Comments