Soarele de piatră de la Sarmizegetusa

Misterele de lângă noi
Unul dintre cele mai misterioase locuri din ţara noastră, capabil să emoţioneze călătorul, purtîndu-l într-o lume apusă, este, fără îndoială, sanctuarul dacic de la Grădiştea Muncelului. Aici, pe muntele sacru Cogaion, s-a înălţat grandioasa capitală a dacilor, plasată pe 30 de terase, tăiate în stîncă de mîna omului. Arheologii au descoperit locuinţe, ateliere de prelucrare a metalului şi olărie, depozite şi rezervoare de apă, sisteme de canalizare, ziduri de apărare şi sanctuare. Iar în mijlocul furnicarului, pe platformele de sus, vegheau turnurile-locuinţă ale regilor daci.
La Costeşti ajungeţi uşor din Orăştie, apucînd-o pe un drum comunal, bine asfaltat, ce trece prin Beriu, Orăştioara de Jos, Bucium şi Orăştioara de Sus. Asfaltul se termină brusc la Costeşti, aşa că e mai bine să lăsaţi maşina în campingul din zonă, unde există şi o cabană, gata să vă găzduiască. Apucaţi-o apoi de jos, pe un drum forestier, ce urcă pe Dealul Grădiştei, către 1200 de m altitudine, şerpuind alături de apa Orăştiei. Urcaţi uşor, prin păduri de foioase, către Grădiştea de Munte. După vreo două ore de mers, ajungeţi la Cetate. Zidurile vechi de două milenii alcătuiesc un patrulater neregulat. La est şi vest, două porţi permit accesul, iar drumul a fost pavat cu pietre de rîu. Specialiştii spun că aşezarea se întindea pe aproape 3 ha. Pentru că stînca din zonă era prea sfărîmicioasă, dacii au adus de blocuri de piatră de la zeci de km depărtare (calcarul de lîngă actualul Călan, iar andezitul de lîngă Simeria). De asemenea, hrana era adusă din cîmpia Mureşului.

Două vorbe despre zidurile dacilor
Murus dacicus – denumirea latină a tehnicii de construcţie a zidurilor – înseamnă să aşezi blocuri de calcar, lipite perfect, în două şiruri paralele şi apoi să umpli spaţiul dintre ele cu piatră pisată şi pămînt. Pentru ca umplutura să nu se umfle şi să rupă zidul, dacii săpau jgheaburi în blocurile de calcar, prin care treceau bîrne de lemn. La fel de ingenios construiau şi locuinţele – s-au găsit urme ale turnurilor regilor daci. Turnurile aveau două etaje, cel de jos fiind executat în tehnica murus dacicus iar cel de sus, la care se ajungea pe o scară, fiind din cărămidă. Acoperişul era din ţigle masive. Vă vor impresiona, desigur, şi rezervoarele de apă de la cetate. Pe două înălţimi aflate în apropiere se găsesc rămăşiţele unor sanctuare, construcţii cu caracter religios. Există un sanctuar mare patrulater şi unul mai mic, rotund, dar arheologii vorbesc despre 11 astfel de sanctuare, risipite în zonă! De interes deosebit este Soarele de Andezit, un sanctuar rotund, cu diametrul de 7 metri, la care blocurile de piatră reprezintă astrul ceresc, cu un disc central şi raze. Se crede că monumentul servea ca instrument astronomic - cadran solar sau chiar astrolab - (pe disc s-au descoperit şi nişte piese de marmură, în forma literei “T”, care erau folosite la calculele astronomice). Soarele de Andezit seamănă, astfel, cu monumentul megalitic de la Stonehenge.
Deceneu, discipol al lui Zamolxes
De la construcţie pleacă o linie de blocuri de piatră, indicînd perfect direcţia sud-nord (pe care se proiectează umbra la amiază). Instrument astronomic, cerc magic şi templu al cultului soarelui, monumentul era folosit în acelaşi timp şi ca altar de sacrificii. Să mai spunem că denumirea probabilă dată de daci Soarelui era “Dzio”. De la acest nume provin cuvintele actuale “ziuă” şi “zeu”, care are încă o formă apropiată în italiana: “dio”. Sanctuarele şi construcţiile de la Grădişte Muncelului dovedesc că preoţii dacilor ajunseseră să deţină cunoştiinţe sofisticate în domeniul astronomiei, tehnologiei şi medicinei. Într-un text celebru, Iordanes, un istoric grec, îl invoca de Deceneu, atribuindu-i un rol civilizator de maximă importanţă. Iordanes scrie că preoţii dacilor învăţaseră de la Deceneu, el însuşi discipol al lui Zamolxes. “El i-a învăţat morala, dezbărîndu-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască potrivit legilor naturii ...; i-a învăţat logica, făcîndu-i cu mintea superiori celorlalte popoare; demonstrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cum globul de foc al soarelui întrece măsura globului pămîntesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semn cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsarit la apus spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc”.

Lumea hyperboreenilor
Uimiţi de cele văzute, vă veţi odihni pe unul din blocurile de piatră ale cetăţii şi vă veţi întreba cine au fost, de fapt, aceşti daci, capabili de asemenea monumente ? Nu cumva, în adîncurile istoriei, moştenim cunoştiinţele unei civilizaţii despre care nu învăţăm în manuale ? Şi de ce munţii noştri sînt plini de stînci uriaşe, amintind figuri umane, ca nişte uriaşe monumente megalitice ? Întrebările nu sînt noi – şi le-a pus, la începutul secolului trecut, istoricul Nicolae Densuşianu. Prima ediţie a lucrării sale „Dacia preistorică” a apărut la Bucureşti, în 1913 şi numaidecît a creat scandal, întrucît tezele lui Densuşianu erau atît de extravagante încît istoricii „serioşi” au refuzat să le discute. Autorul susţinea că, în neolitic, o mare migraţie umană, din teritoriul asiatic, s-a revărsat peste Europa, iar populaţia respectivă, numită pelasgă, ar fi constituit în jurul Dunării un vast imperiu. Interpretînd izvoarele mitologice indiene, egiptene şi greceşti, apelînd la folclorul românesc, Densuşianu ajunge la concluzia că imperiul pelasg era condus de „zeii” panteonului grec, de fapt nişte personaje în carne şi oase. Uran bătrînul şi fiul său, Saturn, sînt regi pelasgi, sub care imperiul se întinde în Vest, peste Europa, şi în sud, peste toată peninsula balcanică, pînă în Egipt. Saturn a avut doi fii, din mame diferite – primul, Typhon, cel de-al doilea, Osiris. Între cei doi fraţi se dă o luptă care marchează apusul marelui regat preistoric, luptă rămasă în memoria popoarelor sub formă de mit. Pentru a convinge cititorul, Densusianu analizează relicve arheologice, compară artefacte, scutură de praf vechile balade, căutînd înţelesuri noi, face analize etimologice ale diverselor toponime din vechime. Indiferent dacă-l crezi sau nu, autorul te vrăjeşte cu erudiţia sa, te uluieşte cu concluziile, te emoţionează, vorbindu-ţi despre „biserica cea mare cu nouă altare”, templul lui Achile din Insula Albă, actuala Insulă a Şerpilor... În paginile „Daciei preistorice”, lumea hyperboreenilor se trezeşte la viaţă, în toată splendoarea sa, iar cititorul priveşte cu alţi ochi pietrele misterioase ale Sarmisegetusiei, Sfinxului şi Babelor din Bucegi. Ce păcat că statul român neglijează acest loc sacru, lăsîndu-l la cheremul jefuitorilor şi al căutătorilor de comori...

Cristi C.