The Secret History of the Mossad
The Secret History of the Mossad” de Gordon Thomas
Publicata la New-York - Tradusa în 16 limbi –
prezentata
în serial la televiziunea Britanica (canalul
4).
„Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera Morţii care
administrează injecţia letală. Acţiunile voastre sunt toate aprobate de Statul
Israel. Când ucideţi, voi nu violaţi legea. Voi executaţi o sentinţă aprobată de
primul ministru în exerciţiu.” Meir Amit (Director General al Mossad
1963-1968)
Cartea care face obiectul acestei recenzii poartă titlul „GIDEON’S SPIES
– The Secret History of the Mossad” şi a fost publicată de Editura St. Martin’s
Griffin din New York. Tradusă în 16 limbi şi prezentată sub forma unui serial la
Canalul 4 al televiziunii britanice, cartea este rezultatul unor cercetări
minuţioase pe o durată de 3 ani, în care autorului i s-a permis un acces fără
precedent la persoane cheie din structurile Mossad. Gordon Thomas este un
scriitor britanic cu 53 de cărţi publicate până acum şi vândute în 45 de
milioane de exemplare pe tot globul, iar două au fost ecranizate.
Într-un interviu, autorul a mărturisit că nu ar mai scrie o asemenea
carte despre spionajul israelian, din cauza ameninţărilor de tot felul primite
de la diferite grupuri de interese. Autorul a fost sigur că va fi arestat pe
aeroportul din Tel Aviv la plecarea sa din Israel, motiv pentru care a
încredinţat manuscrisul unor prieteni pentru scoaterea lui din ţară. Asta
explică, poate, de ce despre Mossad nu au fost publicate până acum cărţi de
referinţă cum există despre alte servicii de spionaj ale lumii.
Despre spionajul american, CIA, sunt publicate peste 200 de cărţi, iar
despre cel britanic, MI5, sunt 51 de cărţi în vânzare. Pe coperta cărţii este
tipărită următoarea concluzie: „Aceasta este una dintre puţinele cărţi
care a captat adevărata natură a guvernului Israelului şi procesul de gândire al
elitei politice israeliene” (Ari Ben-Menashe, consilier al primului
ministru Yitzhak Shamir).
„MOSSAD” sunt iniţialele din ebraică ale instituţiei de stat israeliene,
create la 2 martie 1951 pentru spionaj etern, instituţie care în traducere se
cheamă Institutul pentru Coordonare. Acesta este pus sub jurisdicţia
Ministerului de Externe al Israelului şi include în structura personalului său
ofiţeri superiori reprezentând celelalte organizaţii ale comunităţii de
informaţii ale Israelului: Shin Bet (siguranţa internă), Aman (spionajul militar
al aviaţiei şi marinei militare). Funcţiile acestor ofiţeri superiori sunt de
informare a Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei
sale.
În caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de
către clienţii săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului
ministru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la naşterea
organizaţiei a dat următoarea clarificare: „Voi veţi da Mossad-ului lista
de cumpărături a instituţiei pe care o reprezentaţi, Shin Bet sau Aman. Mossad
va merge să obţină marfa cerută de voi. Nu este treaba voastră să ştiţi de unde
s-a cumpărat sau ce preţ a plătit Mossad pentru informaţiile cerute de voi”
(pag. 39). Tot Ben Gurion a definit în scris ordinul de funcţionare a
Mossad-ului: „Mossad va acţiona sub conducerea mea, va lucra conform
instrucţiunilor mele şi va raporta direct mie”.
În concluzie, în orice acţiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna
invizibilă a primului ministru în exerciţiu la acea oră. În acest context
autorul aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai tânăr
prim-ministru din istoria Israelului. Fiind un om cu experienţă în domeniul
spionajului, se aştepta din partea lui să ştie cum funcţiona din interior
Mossad-ul, când să asculte, cât de departe se poate merge în acţiuni externe
etc.
De la început însă, Benyamin Netanyahu şi-a uimit ofiţerii cu lungă
experienţă în spionajul extern, prin amestecul lui în detaliile operaţionale. La
început a fost interpretat acest amestec ca fiind un zel exagerat, dar lucrurile
au devenit alarmante când nu doar primul ministru Netanyahu, dar şi soţia sa,
Sara, dorea să privească în spatele paravanului de protecţie al Mossad-ului.
Sara invita în locuinţa ei privată, ofiţeri superiori ai Mossad-ului pentru a
răspunde întrebărilor ei, argumentând că ea urmează exemplul lui Hillary
Clinton, când era Prima Doamnă şi se interesa despre acţiunile CIA.
Sara Netanyahu a cerut să vadă profilul psihologic al conducătorilor
lumii pe care ea şi soţul ei urmau să îi viziteze sau să îi primească în vizite
de stat. „A cerut în mod special detalii despre activităţile sexuale ale lui
Bill Clinton” (pag. 3). A mai cerut, de asemenea, să vadă dosarele
ambasadorilor Israelului ale căror ambasade urmau să le fie gazde în călătoriile
lor externe. Amuzaţi de cererile ei, ofiţerii Mossad-ului au replicat soţiei
primului ministru că obţinerea unor asemenea informaţii nu intra în atribuţiile
lor de serviciu.
Mossad-ul face SUA părtaşă la Holocaust
Detalii şi mai neaşteptate sunt aduse de această carte în privinţa
primului ministru Yitzhak Shamir, sub a cărui conducere a explodat scandalul
Jonathan Pollard, ofiţer al marinei militare americane, prins spionând pentru
Israel. Acest prim-ministru avea o teorie, potrivit căreia SUA erau în parte
responsabile pentru Holocaustul evreilor din timpul războiului. El era convins
că preşedintele Franklin Roosevelt ar fi trebuit să cadă la învoială cu Hitler
pentru înlocuirea Angliei cu Germania în Orientul Apropiat. Ca răsplată, Hitler
ar fi permis evreilor germani să emigreze în Palestina şi Holocaustul nu ar mai
fi avut loc vreodată.
Oricât de neverosimilă este această teorie, ea a înveninat vederile lui
Shamir privind America până aproape de ură. El a ordonat Mossad-ului „ca gest de
bunăvoinţă”, să trimită în URSS o parte din cele 500.000 de pagini secrete
furate de Jonathan Pollard din SUA. Shamir spera că acest gest va ameliora
relaţiile Israelului cu URSS. Documentele furate cuprindeau informaţiile la zi
ale americanilor privind apărarea spaţiului aerian sovietic precum şi evaluările
anuale ale CIA ale întregii capabilităţi de război a URSS, fotografii din
satelit, interceptări de comunicaţii şi rapoarte ale agenţilor CIA din
interiorul URSS.
Când Nahum Admoni, directorul general al Mossad-ului, a avertizat pe
Shamir că transmiterea acelor rapoarte va permite în mod sigur sovieticilor să
captureze pe spionii americani din URSS, primul ministru Shamir a ridicat cu
indiferenţă din umeri (pag. 193). Acelaşi prim-ministru apare în carte implicat
în asasinarea lui Robert Maxwell, proprietarul ziarelor „Daily Mirror“ din
Londra şi „Maariv“ din Tel Aviv.
În decursul anilor, Maxwell devenise un agent de influenţă major al
Israelului în Occident. Pe yahtul său, şeful Mossad-ului, Nahum Admoni l-a
întâlnit în secret pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, în anul 1990, înaintea
loviturii de stat contra lui Gorbaciov. Kriucikov venise în numele
conspiratorilor de la Moscova să propună Israelului următoarele: Mossad va uza
de influenţa sa în SUA şi Europa pentru recunoaşterea noului guvern ce se va
instala după debarcarea lui Gorbaciov. La schimb, Kriucikov promitea Israelului
libera emigrare a evreilor sovietici.
Un an mai târziu, la 30 septembrie 1991, când Kriucikov se afla în
închisoare pentru eşecul complotului, Robert Maxwell ameninţa Mossad-ul că va
dezvălui lumii secretul întrevederii lui Kriucikov cu Admoni de pe yahtul său,
dacă nu i se returnează milioanele de dolari furate împreună din fondul de
pensii al jurnaliştilor de la ziarul „Maariv“ din Tel Aviv. Urmare acestui
şantaj, Robert Maxwell este ucis.
Cartea explică succesul constant al Mossad-ului în culegerea de
informaţii la scară mondială prin inventarea SAYANIM-ului de către Meir
Amit, directorul Mossadului între 1963 şi 1968. În traducere din ebraică,
Sayamin înseamnă „ajutor voluntar de la evrei”. Fiecare SAYAN a fost şi
este un exemplu al coeziunii istorice a comunităţii evreilor din lume.
Indiferent de jurământul de credinţă al evreului faţă de ţara în care se află,
„ÎN ULTIMĂ INSTANŢĂ UN EVREU VA ADMITE EXISTENŢA UNEI LOIALITĂŢI MAI
MARI: CEA MISTICĂ FAŢĂ DE ISRAEL ŞI A NEVOII DE A AJUTA ISRAELUL CONTRA
DUŞMANILOR SĂI”. Sayanim a îndeplinit multe funcţii: un sayan care
lucrează la o firmă de închiriat automobile, va furniza unui ofiţer Mossad un
vehicul fără actele legale necesare închirierii (actul de identitate, permisul
de conducere, cartea de credit etc.).
Un sayan de la un hotel va oferi cazare fără actele de rigoare. Un
bancher sayan va descuia uşa băncii în afara orelor de program şi va furniza
banii necesari. Un medic sayan va acorda ajutor medical, tratând o rană de
glonţ, fără informarea poliţiei. Sayanii nu primesc bani, decât pentru
acoperirea cheltuielilor generate de serviciile lor, restul efortului lor este
strict voluntar şi gratuit. Ei colectează date tehnice şi tot felul de
informaţii „la vedere”: un zvon aflat la o petrecere selectă, o ştire de la
radioul local, un paragraf dintr-un ziar, o poveste cu tâlc la o cină din „lumea
bună”. Sayanii oferă gratuit şi voluntar piste noi de investigaţie pentru
Mossad. În anul 1998 erau 4.000 de persoane sayan în Anglia şi aproape 16.000 în
SUA.
Vaticanul, cel mai mare adversar al Mossad-ului
Un sayan care lucra ca mic funcţionar la un bogătaş creştin din Roma,
face o copie în anul 1979 de pe un document primit de la Vatican de stăpânul
lui. Era o propunere a Papei Ioan Paul al II-lea către O.N.U. de transformare a
Ierusalimului în oraş internaţional, patrolat de căştile albastre ale trupelor
O.N.U. şi în care Vaticanul urma să aibă răspunderea tuturor lăcaşelor de cult
creştin. În câteva ore, acest document ajunge pe biroul lui Menachem Begin,
primul ministru al Israelului, unde provoacă consternare. Conducătorii
Israelului se temeau cel mai mult de acţiunile Vaticanului, după cum declara
primul ministru Golda Meir: „Sunt fascinată de structura marxistă a
papalităţii. În primul rând este puterea ei financiară care e aproape fără
precedent. Apoi, papalitatea acţionează fără partide
politice sau sindicate. Întregul aparat este organizat pentru control. Curia
Romană controlează episcopii, episcopii controlează clerul, clerul controlează
pe laici. Cu multitudinea lor de secretariate, comisii şi structuri, papalitatea
este un sistem croit special pentru spionaj şi informare”
(pag. 213). Israelienii sunt permanent cu ochii pe Vatican pentru că ştiu că
au un adversar de temut, cu peste 500 de ani de experienţă informativă. În plus,
Vaticanul este ostil Israelului şi un prieten declarat al palestinienilor. De
aici, eforturile constante din partea Israelului de a găsi cu Vaticanul un modus
vivendi.
Preşedintele Ronald Reagan a stabilit cu Papa Ioan Paul al II-lea un
acord fără precedent în istoria SUA, în baza căruia Papei va fi complet informat
în toate aspectele politicii americane pe plan militar, politic şi economic.
Concret, în fiecare vineri la orele 20, şeful rezidenţei CIA din Italia aducea
Papei ultimele secrete obţinute de SUA de la reţeaua de sateliţi şi de la alte
dispozitive de ascultare electronică sau de la agenţii CIA din lume.
Niciodată în cei 500 de ani de istorie diplomatică, nu a fost mai implicat
Vaticanul în acţiuni internaţionale ca în timpul Papei Ioan Paul al
II-lea.
La 13 mai 1981, Papa era să fie ucis pentru activismul său, prin
atentatul comis de turcul Mehmet Ali Agca. Mossad-ul a aflat din acţiuni proprii
cine a ordonat turcului Agca să comită atentatul la viaţa Papei şi a comunicat
Vaticanului rezultatul investigaţiei sale. Atentatul a fost pregătit în detaliu
la Teheran, cu aprobarea şi sprijinul ayatolahului Ruhollah Khomeini, care vedea
în asasinarea papei prima salvă în războiul contra Occidentului şi a valorilor
sale, pe care Khomeini le considera aprobate de cea mai mare biserică creştină a
lumii. Drept justificare erau citate la Teheran cuvintele Papei la o întrevedere
de la Roma: „Ceea ce învaţă pe oameni Coranul este agresiune. Ceea ce
învăţăm noi pe oameni este pacea.
Desigur, natura umană distorsionează orice mesaj trimis de religie. Dar
în pofida faptului că oamenii pot apuca pe căi greşite din cauza viciilor şi a
obiceiurilor rele, creştinătatea aspiră la pace şi iubire. Islamul este o
religie care atacă. Dacă se începe prin propovăduirea agresiunii la întreaga
comunitate, se va sfârşi prin cultivarea elementelor negative în fiecare om. Se
ştie unde duce asta: asemenea oameni ne vor asalta violent” (pag. 238). Papa a reacţionat prompt la aflarea veştii şi a surprins
întreaga lume prin vizita sa inopinată la închisoarea din Roma, unde era
încarcerat Agca.
Turcul a confirmat că totul a pornit de la Teheran. Asta a influenţat
atitudinea Papei faţă de Islam şi faţă de Israel. În mod frecvent, Papa va
prezice în cercul lui intim de la Vatican că noul conflict al lumii nu va fi
dintre Est şi Vest, adică dintre SUA şi Rusia, ci între Islamul fundamentalist
şi creştinătate (pag. 242). În decembrie 1993 Papa Ioan Paul al II-lea a
recunoscut statul Israel şi a stabilit relaţii diplomatice cu
acesta.
Asasinarea lui Yizhak Rabin, un mister
Un capitol surprinzător al acestei cărţi este cel privind asasinarea în
Israel a primului ministru Yizhak Rabin de către Yogal Amir. Un renumit
jurnalist, Barry Chamish, a strâns şi a publicat pe Internet toate rapoartele
medicale şi balistice, precum şi depoziţiile făcute la tribunal de cei care îl
păzeau pe Rabin, de medicii, care au încercat să îi salveze viaţa şi
interviurile luate israelienilor din comunitatea de informaţii.
Concluziile sunt şocante: „Teoria unui asasin, acceptată de Comisia de
Anchetă a guvernului este falsă şi are scopul acoperirii unui atentat
regizat, cu acordul primului ministru, atentat proiectat să eşueze, dar să
refacă popularitatea în scădere a lui Rabin cu electoratul Israelului. Yogal
Amir a acceptat faţă de stăpânii săi din comunitatea de informaţii să joace
rolul de puşcaş unic. Amir a fost echipat cu gloanţe oarbe şi a tras un singur
foc, nu trei cum se credea.
Yizhak Rabin nu avea sânge pe el, a mers fără sprijin pe picioarele lui
la automobilul care îl aştepta. În timpul cursei stranii spre spital, Rabin a
fost împuşcat de două ori cu gloanţe adevărate, care au fost trase din pistolul
propriului său bodyguard, Yoram Rubin. Arma sa a dispărut la spital şi nu a mai
fost găsită vreodată. Rubin se va sinucide ulterior” (pag. 133). Independent de
ancheta lui Barry Chamish, există depoziţii sub stare de jurământ care susţin
acuzaţia lui Chamish că „ce s-a întâmplat acolo este profund ascuns şi
conspiratorial”. La proces, Yogal Amir a declarat: „Dacă vă spun
adevărul, întregul sistem se va prăbuşi. Cunosc destul pentru a distruge această
ţară” (pag. 134).
Mossad-ul ştia cine a omorât-o pe prinţesa Diana
Cele mai fascinante pagini ale cărţii de faţă rămân totuşi cele privind
moartea prinţesei Diana. Mossad-ul recrutase în serviciul Israelului, cu câteva
zile înaintea decesului Dianei, pe Henri Paul, şeful agenţilor de pază şi
supraveghere informativă de la Hotelul Ritz din Paris, care va duce cu el în
mormânt atât pe Diana, cât şi pe fiul proprietarului hotelului Ritz. Este o
lungă listă a indiciilor unei conspiraţii contra Dianei şi autorul le înşiră pe
toate în mod metodic şi fără menajamente.
Menţionez un singur indiciu edificator. Un fost ofiţer britanic din
spionajului extern, MI6, pe nume Tomlinson, refugiat în Elveţia, a pus pe
Internet numele reale a 12 colegi de la MI 6 a căror misiune era uciderea
Dianei, fapt care a provocat un imens scandal în Anglia. Guvernul britanic a
emis un mandat de arestare pe numele lui Tomlinson şi a retras în Anglia pe cei
12 ofiţeri din misiunile lor externe.
În încheiere, amintesc şi alte subiecte incendiare abordate de autor în
această carte: precum faptul că Vaticanul şi Mafia italiană au strâns 200 de
milioane de dolari pentru sindicatul polonez SOLIDARNOST, bani furaţi de Mossad
pentru finanţarea operaţiunilor lor „negre”; Mossad-ul avea în anul 1998 o
echipă de ofiţeri asasini de 48 de persoane dintre care şase erau femei – media
lor de vârstă avea 25 de ani şi erau în perfectă condiţie fizică (pag. 123);
Israelul este a patra putere nucleară a lumii, cu un arsenal de 200 de bombe
atomice
Comments