EX-REGELE(MIHAI) IMPOSTOR JEFUIEŞTE LEGAL ROMÂNIA
În ultimii ani, dar îndeosebi anul acesta, s-a vorbit şi s-a scris mult despre Mihai de Hohenzollern, ex-regele Mihai I sau aşa-zisul „rege Mihai I“.
Unul dintre subiectele principale, în ultima vreme, a fost problema promulgării legii speciale prin care i s-ar fi acordat o despăgubire de 30 de milioane de dolari. Dar, vorba aceea, „Baba cere mare, moşu-i dă ce are!“
Antecedente hohenzollerniene
Dar, pînă să comentăm semnificaţia acestei legi de despăgubire pur şi simplu imorale, este bine să facem o sinteză a ideilor expuse recent în presă, legate de nefericitul individ Mihai de Hohenzollern, pe care un parlament îmbuibat, inconştient sau oportunist – sau toate la un loc – vrea să-l fericească înverzindu-l… în dolărei – nici măcar în euro, deşi în Europa a trăit toată viaţa lui de bicisnic ante- şi postbelic.
S-o luăm cronologic şi rapid, căci hîrtia-i scumpă, iar timpu-i preţios.
După ce s-a prăpădit bunică-su’, regele Ferdinand I, a urmat regenţa lui Mihai, întrucît el era minor, iar Carol al II-lea, taică-su’ – sau, mai bine zis, presupusul său tată –, care ar fi trebuit să urmeze la tron, fusese tăiat de pe lista regală şi alungat din ţară din cauza a tot felul de mîrşăvii comise de el, nedemne de o odraslă regală, necum de viitorul Rege al României. Chiar dacă era o ţară de împrumut, România trebuia respectată măcar pentru averile pe care le agonisiseră de pe spinarea unui popor sărăcit. De aceea, familia regală l-a şters din nomenclatorul regal pe dezertorul Carol, i-a dat o traistă cu bani şi l-a exilat în Occident – el nemaiputînd fi un nomenclaturist regal, mai ales că el însuşi scrisese, cu mînuţa lui, că renunţă la tron. După ce dezertase şi fusese condamnat la moarte, nici nu mai putea fi rege, chiar dacă s-ar fi răzgîndit! De altfel, nici Carol al II-lea nu era fiul natural al lui Ferdinand, ci al colonelului Cocea, după cum sugera Adevărul din 10 mai 1896.
Se ştie că primul rege, Carol I de Hohenzollern, venise cu o valiză şi cu ce era pe el. De aceea a şi fost poreclit „Carol de Hopînţoale“, căci imediat a sărit în „Ţoale“ – adică în haine pricopsite, fiindcă deh!, devenise rege, avea o „curte“ şi trebuia ştaif, „pentru imagine“.
Toate bogăţiile pe care şi le-a agonisit dinastia din România a familiei Hohenzollern au fost trase din sudoarea poporului, nu din sponsorizarea ei de către liberalii care l-au adus în ţară sau alţi rechini ai regimului burghezo-moşieresc.
În realitate, pe lîngă averea particulară dobîndită pe diferite căi – de cele mai multe ori oneroase–, tot patrimoniul regal cunoscut sub denumirea „Domeniile regale“ sau „Domeniile Coroanei“ nu aparţinea familiei regale decît ca uzufruct, ca drept de folosinţă pe timpul vieţii – cînd capii ei deţineau rolul de regi –, el fiind proprietatea Statului Român.
Deci, referitor la această avere, actualul descendent al familiei regale nu are nici un drept. Deşi s-a scris şi s-a vorbit mult pe această temă, se pare că parlamentarii nu au studiat istoria la şcoală, dar nici acum nu citesc şi nu ascultă nimic. Ei au ajuns o maşină de vot stricată.
Dar să revenim la genitorii lui Mihai de Hopînţoale, denumit, şi acum, de unii intelectuali rataţi „Regele Mihai de România“, ca să fie şi ei pe lîngă cineva important, lîngă care să strălucească – sticlirea-ar ochii în cap de netrebnici, de lichele.
Carol al II-lea: adulterin, afemeiat, asasin, aventurier,
falsificator, dezertor, dictator, poltron, uzurpator
În timpul regenţei lui Mihai, deci cînd el nu era rege, dar potenţial ar fi putut să ajungă, d-l Carol Icsulea, odrasla regală care dezertase din Armata Română în timp de război – faptă pentru care unii mari politicieni şi patrioţi au propus să fie executat şi puţin a lipsit să nu se întîmple acest eveniment, care ar fi fost benefic României! –, acest Carol Icsulea, deci, hălăduia şi curvăsărea prin hotelurile şi cazinourile Europei Occidentale, tocînd banii primiţi ca rentă viageră din ţară, bani procuraţi din vînzarea grîului făcut cu trudă de ţăranii României în vremea cînd leul era o monedă forte în Europa – mai mare decît francul francez! După ce a terminat banii şi a ajuns dator-vîndut în special unor bancheri englezi, ce şi-a zis Carol Icsulea – care era un cetăţean oarecare, cu numele real de Carol Caraiman, nemaifăcînd parte din familia regală! –, gîndind în perspectivă, ca un analist politic de azi: „Hai să-mi trag şi un regat, că destul le-am tras-o unora p-acilea!“
Şi se întoarce cu un avion pus la dispoziţie de un bancher evreu, prieten al metresei lui, madameLupeasca, fostă Wolf. Dar a aterizat pe furiş, fiindcă Turnul de control de la Băneasa nu i-ar fi dat „OK“-ul pentru aterizare – pe atunci nu exista Aeroportul Internaţional Henri Coandă, de la Otopeni, fiindcă nu se instaurase regimul socialist, republican, ca să construiască aşa ceva! Aşa că a aterizat, undeva în ţară, pe o mirişte de pe care ţăranii, grijulii, strînseseră bine paiele, iar locul era neted, bun pentru avionul lui Carol. Dar, trebuie să repet, nu mai era descendent regal, nu mai avea acest drept, ne şi făcuse de rîs în Europa şi în lume mai dihai decît ne compromit, acum, ţiganii care fac tot felul de crime în Europa Occidentală şi Centrală. Pretextul cu care venise era că ar fi avut el un testament inedit al lui tac-su’, prin care, chipurile, l-ar fi desemnat urmaş la tron. Pretinsul testament se dovedise a fi un fals, pe care liberalii l-au trecut sub tăcere! Totuşi, cu ajutorul acelei părţi sordide din clasa politică românească, ai cărei descendenţi – în frunte cu P.S.D. – aveau să-i aprobe, acum, o recompensă de 30 de milioane de dolari netrebnicului său fiu (oficial, pentru că se pare că mă-sa îl făcuse cu aghiotantul), respectivul Carol Icsulea se ridică în şa şi spune: „De azi eu sunt Regele României şi mă veţi numi Carol al II-lea!“. Deşi, reamintesc, România avea, în acel moment, un regent legitim – pe fi-su’! Carol al II-lea i-a uzurpat funcţia de rege a lui Mihai de Hohenzollern înainte ca acesta să ajungă pe postul respectiv, în condiţiile stipulate de Constituţia din 1923.
Ca o primă concluzie, trebuie să consemnez, cu îndreptăţire, că dezertorul-trădător trebuie să fie numit Carol al II-lea Uzurpatorul. Astfel, după ce fusese declasat şi alungat, se întoarce, se împacă formal cu adversarii şi… „pupat toţi Piaţa Independenţii“! Dar, preocupat să-şi întărească poziţia pentru a strînge avere şi a se destrăbăla în continuare, dă o lovitură de stat şi instaurează dictatura regală, numită şi carlistă: dizolvă Parlamentul şi partidele politice, înlătură democraţia, libertatea presei şi, cînd nu poate să-şi asocieze pe cineva la netrebniciile lui, îi asasinează – aşa cum a făcut cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu alţi lideri ai Mişcării Legionare. Mai mult, se pare că Armand Călinescu a fost asasinat, şi el, tot din ordinul lui Carol al II-lea Uzurpatorul, după cum a relevat, recent, d-l dr. Şerban Milcoveanu.
Sigur, pentru a şterge impresia proastă de cartofor prin lupanarele Parisului, de client al „fetiţelor“ care îşi expun nurii în vitrină în Place de Pigale, şi-a schimbat look-ul şi a încercat să-şi facă un pedigri de bun român, căutîndu-şi o ascendenţă ilustră: „Voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti“, perora el la 15 august 1930, la Universitatea lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte. Şi tot aşa la 15 octombrie 1930, la Cluj, la 14 noiembrie 1930, la Caransebeş. Căci plecase în turneu cvasielectoral, ca să-şi făţuiască dictatura. Fireşte că-i era uşor să pozeze în Mecena al Culturii Române, deoarece banii îi lua tot de la poporul român. Dar toată această spoială de „cultură“ nu a reuşit să acopere depravarea funciară a familiei Hohenzollern, care se străduia să-i întreacă – sub aspectul promiscuităţii – pe „Regii blestemaţi“ ai Franţei.
Carol al II-lea Uzurpatorul: culturolog şi futurolog
La sfîrşitul unui deceniu de mîrşăvii, Carol al II-lea Uzurpatorul a mai adăugat una, de „adio“: ne-a pricopsit cu nătîngul de fi-su’ şi a spălat putina. Acesta este individul pe care, cu ocazia aducerii osemintelor lui în ţară, poetul-senator P.S.D. Adrian Păunescu ne invita să-l analizăm „cu luminile şi umbrele sale“. Istoria îl arată numai cu umbre şi încă groase! La fel, istoricul militar col. (r.) Mircea Dogaru îl laudă – vrînd să-l facă un fel de mic Nostradamus – repetînd că „a gîndit în perspectivă încă de tînăr“, că „a dat dovadă de o mare viziune, spunînd că vrea să fie lăsat să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte el, fiindcă peste douăzeci de ani pe aici va fi republică!“ I-auzi brîul! Era un fel de futurolog avant la lettre. Prea puţine calităţi pozitive pentru o odraslă de rege – de fapt, doar această „prognoză“, care bate, recunosc, şi oracolul din Dămăroaia! Dar de cînd hedonismul, egoismul abject, dezertarea, trădarea, curvăsăria şi asasinatul politic fac casă bună cu patriotismul şi, în genere, cu moralitatea?! Carol al II-lea era urmaşul lui Ferdinand I Întregitorul, iar acest statut îi impunea o ţinută morală impecabilă. E ca şi cum am accepta –mutatis mutandis – că băiatul amator de droguri al lui Ion Ţiriac poate să facă ce vrea, fiindcă, vorba aia, „e banii lu’ tac-su’ şi face ce vrea cu ei“! E ridicol să i se ia apărarea nemernicului pe motiv că a anticipat transformarea ţării din regat în republică. Rolul era a apăra regatul, nu de a-l abandona, de a dezerta – ca apoi, să revină să-i culeagă beneficiile funcţiei de rege, după ce alţii au luptat în hecatomba numită Primul Război Mondial! Nu cumva Mircea Dogaru este din echipa lui Paul Lambrino, care, ca şi „Mihai de România“, îşi zice şi el, „Paul de România“?! De parcă România ar fi un judeţ, o provincie sau o moşie privată, ca să-şi spună, precum francezii, Charles d’Orléans, Alfred de Vigny sau Alexandre de Marenches! Culmea nesimţirii, impostorii şi-au trecut în paşapoarte aceste „nume“ şi, culmea slugărniciei guvernelor republicane, le-au fost acceptate!
Apropo de Dămăroaia! Ştiţi de unde vine acest nume? Tot de la politica „culturală“ a lui Carol al II-lea Uzurpatorul. Într-adevăr, în acea suburbie a Bucureştilor exista o vilă care era „cuibuşorul de nebunii“ în care Carol al II-lea o „cultiva“ pe amanta sa constantă, de suflet, de aşternut şi de afaceri, Elena Lupescu-Wolf. Lumea „bună“ ştia că în acea vilă este plasată la dame du roi. Cu timpul, şi vecinii localului, care nu erau aşa şcoliţi la Paris şi nici măcar ca Bestia Brucan, au auzit că acolo trăia o metresă, „damă a regelui“, şi s-au franţuzit şi ei zicînd o „damă a roa“. Şi locuitorii de atunci au început să indice localul ca fiind la „dămăroaia“ – adică la „dama regelui“, „amanta regelui“. Aşadar, „dămăroaia“ este forma coruptă în româneşte a expresiei franţuzeşti dame du roi. Este acelaşi tip de corupere pe care, după cinci decenii, aveau să-l comită ţiganii cu business: în englezeasca lor de port, au transformat cuvîntul „străinesc“ în „neologismul“ ţigănesc „bişniţă“. De aici, prin incultura şi inconştienţa ziariştilor de mîna a doua, a ajuns în presă şi, apoi, chiar în limbajul parlamentarilor! La fel, atunci, acum o jumătate de secol, denumirea s-a extins de la local la localitate: la „Dămăroaia“. Şi astfel curvarul Carol al II-lea Asasinul a îmbogăţit nomenclatorul toponimic, dacă alte contribuţii majore la cultură nu are, direct – exceptînd faptul că el a instituit „cultul personalităţii“, prin lichelismul indus unor importanţi scriitori. Şi nici la descendenţi nu a fost mai strălucit. La plecare ne-a lăsat acest cadou otrăvit, „regele Mihai I“.
Mihai I Uzurpatul nu a avut legitimitate ca rege
Dacă pînă în 1940 fusese un adevărat dictator, la ultimatumul Uniunii Sovietice din 26 iunie 1940, laş ca totdeauna, Carol al II-lea Dezertorul a cerut votul Consiliului de Coroană, pe care nu dăduse, pînă atunci, doi bani, şi a ordonat Armatei Române retragerea fără luptă! Astfel, a ratat unica ocazie de a intra în Istoria României ca un apărător al gliei strămoşeşti. De fapt, s-a temut să nu se afle prea multe despre escrocheriile afacerii Skoda şi escrocheriile cu furnituri militare, prin care s-au îmbogăţit cîţiva rechini – inclusiv Carol al II-lea Asasinul –, iar Armata a rămas fără armament şi echipament de război.
Apoi, Carol al II-lea a aruncat răspunderea pe umerii generalului Ion Antonescu, pe care l-a chemat, din arestul la domiciliu pe care i-l fixase tot el, să preia conducerea statului. În mod întemeiat, în contextul politico-economic intern şi internaţional, Ion Antonescu a acceptat acest post de sacrificiu cu condiţia să conducă manu militari, deci tot ca un dictator. În condiţiile de atunci, cu o clasă politică impotentă şi venală, nici nu se putea altfel. După care Carol al II-lea Uzurpatorul a şters-o englezeşte, tot în Occident. Nu înainte de a mai face o ilegalitate. A aruncat răspunderea regalităţii – pe care şi-o apropriase la venirea pe furiş în ţară – pe umerii firavi şi pe mintea şi mai firavă a fiului său, Mihai Uzurpatul. Dar nu prin înscăunarea lui ca rege, ci prin delegarea atributelor regale de către Carol cel Laş, care atribute erau şi ele, cum am relevat, însuşite prin uzurpare. Aşadar, după ce îi uzurpase locul în timpul regenţei, îi ceda, acum locul de rege, prin delegaţie, în condiţiile în care dictatura carlistă s-a prelungit direct în dictatura antonesciană.
A doua concluzie, aşa-zisul Rege Mihai I nu a fost niciodată „uns“ ca rege. Aşa-zisul „rege“ Mihai I nu a avut legitimitate ca rege, deoarece Parlamentul fusese dizolvat, Constituţia democratică din 1923 înlocuită cu Constituţia carlistă, iar partidele politice desfiinţate. România era, totuşi, monarhie constituţională. Lui i-a fost predat postul de rege tocmai de către Uzurpator şi a fost menţinut şi tratat ca rege de generalul Ion Antonescu doar pentru recuzită, fiindcă avea nevoie de o glazură de autoritate regală formală pentru a-şi întări autoritatea dobîndită intempestiv şi a conduce mai bine cu ajutorul decretelor „regale“.
„Regele“ Mihai I: un nimeni în tinereţe, un cadavru viu la bătrîneţe
Marioneta numită în epocă „Regele Mihai I al României“ a apărut pe timbre, a apărut pe monede, a semnat decretele regale pe care i le băga sub nas generalul Ion Antonescu, dar el nu era, din punct de vedere juridic, rege. Era un fel de paspartu pentru Ion Antonescu. Acesta s-a folosit de el ca să-l facă mareşal, spre a-şi spori autoritatea şi a putea contracara autoritatea mareşalilor Armatei – deci, mai mari în grad ca el, care era doar general! –, care nu voiau ca România să continue războiul dincolo de Transnistria din considerente geostrategice politico-militare. De altfel, şi Mihai I Uzurpatul era „mareşal“, în virtutea titulaturii sale. Avea şi uniformă, avea şi protocol, dar, din punct de vedere intelectual, militar şi politic era un zero, un NIMENI!
Stalin nu îl băga în seamă, ci, ca şi Hitler – care spusese despre „regele Mihai“ că „este mai prost decît cizmele pe care le poartă“ (sic) –, îl băga… undeva de unde nu trebuia să fi ieşit. De aceea, Stalin nu trata problema armistiţiului cu „Regele Mihai I“, ci numai cu Mareşalul Ion Antonescu, care se autointitulase şi era, efectiv, „Şeful Statului şi al Armatei“. Aşadar, cînd, în faimoasa „Proclamaţie către ţară“, „Regele Mihai I“ a pretins că a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, a minţit Armata şi Poporul cu bună ştiinţă – cu consecinţele tragice pe care le ştim şi le suportăm inclusiv acum.
A treia concluzie, pentru că a provocat evenimentul de la 23 august 1944, aşa-zisul „Rege Mihai I“ nu poate fi considerat decît ca trădător al Neamului şi al Armatei, împreună cu clica sa, numită, atunci, „Camarila regală“, iar acum, pompos, „Casa regală“. Dacă, prin reducere la absurd, îi atribuim şi lui un rol major, atunci trebuie ca toate relele care i se pun, azi, în cîrca Mareşalului Ion Antonescu, să-i fie imputate, în primul rînd, „regelui Mihai I“, căci era Regele. De exemplu, decretele „antievreieşti“, de care fac atîta caz, acum, sioniştii, au fost semnate de „Maiestatea sa Rege Mihai I“. De ce nu îl încriminează impostorii ca alde Elie Wiesel şi Radu Ioanid şi pe „Maiestatea sa Rege Mihai I“, ca să i ceară şi lui bani?! Se aşteaptau, cumva, să promulge preşedinte României legea cu cele 30 de milioane de dolărei, statul român să-i verse banii în contul din Elveţia, iar de acolo, să-i revendice Consiliul Mondial Evreiesc?! Ar fi posibil, mai ales că, după Germania, au scuturat şi Elveţia de cîteva zeci de miliarde de dolari în escrocheria cu holocash-ul. Sau îl iartă pentru că tac-su’, Carol al II-lea Adulterinul, a avut-o ca amantă principală pe jidanca Elena Lupescu-Wolf, iar după ce va fi intrat în posesia mangoţilor şi a terenurilor, îi va cere alte concesii politice, în plus faţă de cele acordate de xenocraţii care, din nou, ne conduc?!
Dar chiar dacă admitem că Mihai I Uzurpatul era rege de facto, deşi nu era de jure, pentru că a instituit tragedia naţională de la 23 august 1944, tot trădător rămîne şi este suficientă măcar această singură vină nu numai pentru a nu-i da nici un dolar şi nici doi metri pătraţi de pămînt pentru mormînt, dar, dimpotrivă, trebuie să îi dăm o haină vărgată „pentru crime împotriva poporului român“.
Vina pentru cei 160.000 de militari luaţi prizonieri de sovietici pînă la 14 septembrie 1944 şi dispăruţi în Siberia, vina pentru cei aproape 170.000 de militari morţi pe frontul de Vest, vina pentru sovietizarea României şi pentru toate tragediile care i-au urmat – pierderea Sudului Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, a Insulei Şerpilor, spolierea ţării prin sovromuri, distrugerea elitei intelectuale, militare şi politice româneşti la Canal şi în închisorile administrate de Securitatea condusă exclusiv de judeo-bolşevicii veniţi pe tancurile sovietice etc., etc., pentru toate acestea este vinovat în exclusivitate „Maiestatea sa Rege Mihai I“. Deci, lui nu trebuie să-i dăm nici un dolar, nici o casă, nici o palmă de pămînt, ci trebuie condamnat pentru crime de război şi înaltă trădare de ţară.
Din 1947, de cînd a abdicat, pînă în 1990, nu i-a auzit nimeni vocea în apărarea României. A fost, efectiv, un cadavru politic viu. De altfel, tocmai de aceea, acum, e singurul supravieţuitor dintre personalităţile politice din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial: fiindcă ceilalţi şi-au trăit intens viaţa şi s-au consumat fizic şi psihic, pe cînd el a vegetat ca o legumă la Versoix, în Elveţia. Consumînd energie puţină, evident că a dus-o pînă acum. Dar să sperăm că nu o mai duce mult.
Gogoriţa lui Mihai I Trădătorul: scurtarea războiului cu şase luni
În manualele de istorie din socialism, făcute de iudeo-cominternişti, falsificîndu-se şi preamărindu-se trădarea de ţară de la 23 august 1944, se prezenta ca piesă forte faptul că, prin întoarcerea armelor contra Germaniei hitleriste, România a fost a patra putere militară de partea Aliaţilor şi, prin aceasta, a scurtat războiul cu şase luni. De curînd, a început să debiteze gogoriţa aceasta cu scurtarea inclusiv Mihai I Trădătorul. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. La Conferinţa de pace, România a fost tratată ca stat învins, nu i s-a recunoscut nici o contribuţie militară – deşi a fost, realmente, a patra forţă economică şi armată cobeligerantă – şi, în plus, i-au fost impuse enorme despăgubiri de război către Aliaţi, în special către U.R.S.S., agresorul din iunie 1940 – cu care România fusese în război încă de atunci! Ce a făcut „Maiestatea sa Rege Mihai I“ pentru ca România să obţină tratamentul cuvenit, de cobeligerant?! Nimic, fiindcă era un nimeni şi ca politician şi ca intelect. (De fapt, la vremea aia lui îi mirosea a catrinţă şi voia să se însoare – asta era preocuparea sa principală, nu soarta ţării.) Cît despre scurtarea războiului cu şase luni, şi asta, da!, s-a făcut, dar în favoarea U.R.S.S., nu a României! Deoarece contează şi perspectiva din care privim lucrurile: din Vest sau din Est? Pentru că Stalin i-a dat cadou un avion şi decoraţia Pobeda, neisprăvitul de „Mihai I“ încă priveşte lucrurile din perspectiva U.R.S.S. Or, din Vest, lucrurile se văd, fireşte, exact invers.
Într-adevăr, imediat după încheierea războiului, generalul Allen F. Brooke, şeful Statului Major Imperial al Armatei Britanice, avea să facă un adevărat reproş României: „Prin actul de la 23 august 1944, România a deschis ruşilor larg porţile şi a contribuit la ocuparea unei jumătăţi din Europa de către ruşi. Dacă România ar mai fi rezistat, Aliaţii anglo-americani ar fi putut înainta adânc spre răsăritul Europei“ (vezi Ioan Şuţa, Geo Stroe,DREPTATE ROMÂNIEI!, Editura Tempus, ed. 2003, pag. 122; ed. 2007, pag. 180). Altfel spus, înaltul demnitar englez considera că ocupaţia sovietică şi instalarea comunismului în Europa Centrală şi de Est constituie consecinţa faptului că România nu a rezistat şi a capitulat prea devreme – ca urmare a trădării şi arestării Mareşalului de către regele Mihai I Trădătorul. Pentru că scurtarea războiului cu şase luni a facilitat ajungerea U.R.S.S. chiar până la Berlin şi sovietizarea a jumătate din Europa. Ceea ce occidentalii nu voiau cu nici un preţ să se întâmple. De fapt, aşa cum deducem din cuvintele şefului Statului Major Imperial, Perfidul Albion ar fi vrut să se menţină această rezistenţă îndeosebi cu preţul jertfei românilor, care s-ar fi apărat energic pe Carpaţi, ei ştiind că Rusia Sovietică nu le aduce nimic bun. Dimpotrivă. Altfel spus, după ce, în preziua războiului, Franţa, Anglia şi S.U.A. au lăsat România la cheremul lui Hitler şi al lui Stalin – concretizat în Pactul Ribbentrop-Molotov, ale cărui efecte odioase România le suportă şi acum! –, după înfrângerea Germaniei găsesc tot România vinovată de faptul că a întors armele contra nemţilor preadevreme!!! Oricum, din opinia generalului Allen F. Brooke, reiese, implicit, că, în esenţă, Anglia a regretat – tardiv e-adevărat – scoaterea din joc a Mareşalului Ion Antonescu. Dar, din păcate numai România a avut de suferit.
Totuşi, pentru înţelegerea deplină a valorii politice şi strategice a acţiunilor Mareşalului Antonescu şi, totodată, a nimicniciei, rapacităţii şi perfidiei acestui Mihai de Hopînţoale, trebuie reţinut un paradox ascuns cu străşnicie de către detractorii români şi neromâni, interni şi externi ai Mareşalului, de către cominterniştii de ieri şi urmaşii lor de azi, camuflaţi în „europenişti“, ca alde Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu, Muia Benjamin, Jean Ancel ş.a. (toţi „români“ verzi!): Stalin – care nu era prost, cum îl prezintă unii, şi care avea şi consilieri deştepţi – i-a propus Mareşalului Antonescu condiţii mult mai bune de armistiţiu decât Aliaţii occidentali (fapt recunoscut şi de Iuliu Maniu) tocmai ca să îl atragă şi să iasă din războiul contra U.R.S.S. şi, eventual, să lupte contra Germaniei – caz în care U.R.S.S. urma să înainteze mult mai rapid, căci ar fi ocolit România, cu fortificaţiile sale naturale şi/sau construite. Asta spre deosebire de anglo-americani, care, paradoxal, i-au impus condiţii absolut inacceptabile: în esenţă, ei vehiculau tîmpenia criminală a lui F. D. Roosevelt, „capitularea necondiţionată“, din cauza cărei s-a şi prelungit atît de mult războiul! Dar paradoxul este doar aparent, căci se înscrie în logica occidentalilor, dezvăluită implicit, ulterior, de generalul Allen F. Brooke: ei voiau ca Mareşalul Ion Antonescu să nu iasă din războiul contra sovieticilor tocmai spre a-i împiedica, pe cât era posibil, să înainteze prea repede spre Vest, extinzîndu-şi, astfel, zona lor de ocupaţie, în detrimentul celei anglo-americane. Să ne mai mirăm că, acum, xenocraţia care conduce România îl tratează cu atîta deferenţă pe ex-„regele“ Mihai I Trădătorul?!
A patra concluzie este că legea pentru cele 30 de milioane de dolari, bani peşin – pe lîngă proprietăţile în natură, care valorează mult mai mult, nu doar pecuniar, ci şi politic – constituie cei „30 de arginţi“: acesta este preţul trădării din 23 august 1944, pe care abia acum pot să i-l plătească.
Trebuie să relev că 30 de milioane de dolari înseamnă aproximativ jumătate din suma care ar trebui plătită celor care au depus bani, în Socialism, să-şi cumpere autoturism, dar au fost fraudaţi de statul post-decembrist şi duşi cu vorba, că nu se găsesc bani! Dar, pentru un trădător ca „regele Mihai“ cum de se găsesc?! Şi pentru ce?! Căci nu are nici un merit! Eu le sugerez celor care au fost păgubiţi de stat în afacerea cu autoturismele, celor păgubiţi în escrocheria F.N.I. şi altor asemenea nefericiţi, precum sinistraţii inundaţiilor sau, recent, profesorii, să-şi unească nemulţumirile şi interesele, să vină la guvern şi să protesteze, tot mai viguros – iniţial într-o intifadă autohtonă –, pînă li se repară pagubele, începînd cu anularea legii-cadou către neisprăvita sa „maiestate Mihai I de Hopînţoale“ şi alocarea sumei respective celor care au depus bani pentru autoturism.
Români deştepţi! Nu vă lăsaţi prostiţi de o clasă politică venală, incultă şi rapace asemenea „regelui“ fără regat Mihai de Hopînţoale. Cu această ocazie cereţi promulgarea unei legi ca în Grecia sau Italia, în virtutea căreia fostele familii regale şi descendenţii acestora nici nu voie să intre în ţară. La fel trebuie procedat şi cu indivizi de teapa „regelui Mihai“: trebuie dat afară din ţară, căci a venit la jefuit şi a reintrat, deja, în „tagma jefuitorilor“, cum spunea Tudor Vladimirescu! Hoţii sus-puşi din ţară, care ne-au jefuit pînă acum, îi dau şi lui o parte din furt, ca să pară „democraţi“, dar, prin asta, nu fac decît să legifereze inclusiv furturile lor de pînă acum! De aceea au şi revizuit Constituţia! Dar, în primul rînd,acum, să nu-i mai dea lui nici un dolar, nici un ban şi nici o proprietate mobilă sau imobilă, funciară sau altfel, fiindcă nu are nici un drept de acest gen. Singurul lui drept este la o zeghe vărgată şi cît mai călduroasă, căci vine iarna grea. Oricum, cele 30 de milioane de dolari, averile care i-ai fost date, deja, şi cele care îi vor mai fi date nu sunt pentru el – căci nu o mai duce mult –, ci pentru paraşutele lui. Dacă, de bine de rău, el a fost o figură – minoră ca valoare pozitivă, dar majoră ca trădare – a Istoriei noastre, individele astea chiar că nu au nici măcar meritul să le pomenim în vreun fel. Or, toată averea pe care o revendică – din care, deja, a primit prea mult şi, de aceea, trebuie luată înapoi – le va rămîne acestor neisprăvite, care-i seamănă. E-adevărat, legea a fost respinsă, recent, de Camera Deputaţilor, ca neconstituţională. Dar asta nu-i decît otemporizare, căci hienele aşteaptă să-şi ia revanşa. Deja au reînceput să ceară alte proprietăţi.
Români sărăciţi şi nefericiţi! Din cauza unor hrăpăreţi ca aşa-zisul „Mihai I“ şi ca parlamentarii care au iniţiat şi au votat legea asta scelerată aţi decăzut, o duceţi rău şi o veţi duce şi mai rău.
Români viteji! Nu aşteptaţi comemorarea unui secol de la Răscoala din 1907. Pregătiţi-vă de-acum! Pregătiţi-vă să ne recuperăm averea noastră, a poporului, agonisită cu mari sacrificii în cinzeci de ani şi jefuită rapid în 15 ani, prin „Reformă“, de hoţi ca alde „regele Mihai“, „regele Cioabă“ şi de „republicani“ ca Sorin Beraru, Alexandru Bitner, Frank Priplata, Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Viorel Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu-Şpagă şi alţi investitori „strategici“ alogeni sau autohtoni!
Români, treziţi-vă şi treceţi la contraatac: la Contra-Reformă!
1 Decembrie 2005
***
În urmă cu cîţiva ani, unele ziare, ca să-şi atragă cititorii punîndu-i în alertă, anunţau anumite ştiri – de ex., o scumpire a mărfurilor, energiei, gazelor etc. – prin supratitlul „Români, vi se pregăteşte ceva!“ Acum nu mai folosesc acest truc, deşi e vorba de o alarmă serioasă:
Români, vi se pregăteşte trecerea la monarhie, deşi Europa Occidentală este condusă de Internaţionala Socialistă, iar Uniunea Europeană este o uniune republicană de tip totalitar sovietic!
Români, nu vă lăsaţi păcăliţi, căci monarhia totdeauna a fost după calapodul familiei Hohenzollern: hîdă, degenerată şi hrăpăreaţă!
Români, rămîneţi cetăţeni liberi şi egali ai Republicii şi nu redeveniţi supuşii unui stăpîn inactual şi care trebuia să dispară de mult timp, Mihai I Trădătorul sau ai degeneratei sale familii!
Sursa ziarul Santinela www.ziarulsantinela-ldicareuropa.blogspot.com
Unul dintre subiectele principale, în ultima vreme, a fost problema promulgării legii speciale prin care i s-ar fi acordat o despăgubire de 30 de milioane de dolari. Dar, vorba aceea, „Baba cere mare, moşu-i dă ce are!“
Antecedente hohenzollerniene
Dar, pînă să comentăm semnificaţia acestei legi de despăgubire pur şi simplu imorale, este bine să facem o sinteză a ideilor expuse recent în presă, legate de nefericitul individ Mihai de Hohenzollern, pe care un parlament îmbuibat, inconştient sau oportunist – sau toate la un loc – vrea să-l fericească înverzindu-l… în dolărei – nici măcar în euro, deşi în Europa a trăit toată viaţa lui de bicisnic ante- şi postbelic.
S-o luăm cronologic şi rapid, căci hîrtia-i scumpă, iar timpu-i preţios.
După ce s-a prăpădit bunică-su’, regele Ferdinand I, a urmat regenţa lui Mihai, întrucît el era minor, iar Carol al II-lea, taică-su’ – sau, mai bine zis, presupusul său tată –, care ar fi trebuit să urmeze la tron, fusese tăiat de pe lista regală şi alungat din ţară din cauza a tot felul de mîrşăvii comise de el, nedemne de o odraslă regală, necum de viitorul Rege al României. Chiar dacă era o ţară de împrumut, România trebuia respectată măcar pentru averile pe care le agonisiseră de pe spinarea unui popor sărăcit. De aceea, familia regală l-a şters din nomenclatorul regal pe dezertorul Carol, i-a dat o traistă cu bani şi l-a exilat în Occident – el nemaiputînd fi un nomenclaturist regal, mai ales că el însuşi scrisese, cu mînuţa lui, că renunţă la tron. După ce dezertase şi fusese condamnat la moarte, nici nu mai putea fi rege, chiar dacă s-ar fi răzgîndit! De altfel, nici Carol al II-lea nu era fiul natural al lui Ferdinand, ci al colonelului Cocea, după cum sugera Adevărul din 10 mai 1896.
Se ştie că primul rege, Carol I de Hohenzollern, venise cu o valiză şi cu ce era pe el. De aceea a şi fost poreclit „Carol de Hopînţoale“, căci imediat a sărit în „Ţoale“ – adică în haine pricopsite, fiindcă deh!, devenise rege, avea o „curte“ şi trebuia ştaif, „pentru imagine“.
Toate bogăţiile pe care şi le-a agonisit dinastia din România a familiei Hohenzollern au fost trase din sudoarea poporului, nu din sponsorizarea ei de către liberalii care l-au adus în ţară sau alţi rechini ai regimului burghezo-moşieresc.
În realitate, pe lîngă averea particulară dobîndită pe diferite căi – de cele mai multe ori oneroase–, tot patrimoniul regal cunoscut sub denumirea „Domeniile regale“ sau „Domeniile Coroanei“ nu aparţinea familiei regale decît ca uzufruct, ca drept de folosinţă pe timpul vieţii – cînd capii ei deţineau rolul de regi –, el fiind proprietatea Statului Român.
Deci, referitor la această avere, actualul descendent al familiei regale nu are nici un drept. Deşi s-a scris şi s-a vorbit mult pe această temă, se pare că parlamentarii nu au studiat istoria la şcoală, dar nici acum nu citesc şi nu ascultă nimic. Ei au ajuns o maşină de vot stricată.
Dar să revenim la genitorii lui Mihai de Hopînţoale, denumit, şi acum, de unii intelectuali rataţi „Regele Mihai de România“, ca să fie şi ei pe lîngă cineva important, lîngă care să strălucească – sticlirea-ar ochii în cap de netrebnici, de lichele.
Carol al II-lea: adulterin, afemeiat, asasin, aventurier,
falsificator, dezertor, dictator, poltron, uzurpator
În timpul regenţei lui Mihai, deci cînd el nu era rege, dar potenţial ar fi putut să ajungă, d-l Carol Icsulea, odrasla regală care dezertase din Armata Română în timp de război – faptă pentru care unii mari politicieni şi patrioţi au propus să fie executat şi puţin a lipsit să nu se întîmple acest eveniment, care ar fi fost benefic României! –, acest Carol Icsulea, deci, hălăduia şi curvăsărea prin hotelurile şi cazinourile Europei Occidentale, tocînd banii primiţi ca rentă viageră din ţară, bani procuraţi din vînzarea grîului făcut cu trudă de ţăranii României în vremea cînd leul era o monedă forte în Europa – mai mare decît francul francez! După ce a terminat banii şi a ajuns dator-vîndut în special unor bancheri englezi, ce şi-a zis Carol Icsulea – care era un cetăţean oarecare, cu numele real de Carol Caraiman, nemaifăcînd parte din familia regală! –, gîndind în perspectivă, ca un analist politic de azi: „Hai să-mi trag şi un regat, că destul le-am tras-o unora p-acilea!“
Şi se întoarce cu un avion pus la dispoziţie de un bancher evreu, prieten al metresei lui, madameLupeasca, fostă Wolf. Dar a aterizat pe furiş, fiindcă Turnul de control de la Băneasa nu i-ar fi dat „OK“-ul pentru aterizare – pe atunci nu exista Aeroportul Internaţional Henri Coandă, de la Otopeni, fiindcă nu se instaurase regimul socialist, republican, ca să construiască aşa ceva! Aşa că a aterizat, undeva în ţară, pe o mirişte de pe care ţăranii, grijulii, strînseseră bine paiele, iar locul era neted, bun pentru avionul lui Carol. Dar, trebuie să repet, nu mai era descendent regal, nu mai avea acest drept, ne şi făcuse de rîs în Europa şi în lume mai dihai decît ne compromit, acum, ţiganii care fac tot felul de crime în Europa Occidentală şi Centrală. Pretextul cu care venise era că ar fi avut el un testament inedit al lui tac-su’, prin care, chipurile, l-ar fi desemnat urmaş la tron. Pretinsul testament se dovedise a fi un fals, pe care liberalii l-au trecut sub tăcere! Totuşi, cu ajutorul acelei părţi sordide din clasa politică românească, ai cărei descendenţi – în frunte cu P.S.D. – aveau să-i aprobe, acum, o recompensă de 30 de milioane de dolari netrebnicului său fiu (oficial, pentru că se pare că mă-sa îl făcuse cu aghiotantul), respectivul Carol Icsulea se ridică în şa şi spune: „De azi eu sunt Regele României şi mă veţi numi Carol al II-lea!“. Deşi, reamintesc, România avea, în acel moment, un regent legitim – pe fi-su’! Carol al II-lea i-a uzurpat funcţia de rege a lui Mihai de Hohenzollern înainte ca acesta să ajungă pe postul respectiv, în condiţiile stipulate de Constituţia din 1923.
Ca o primă concluzie, trebuie să consemnez, cu îndreptăţire, că dezertorul-trădător trebuie să fie numit Carol al II-lea Uzurpatorul. Astfel, după ce fusese declasat şi alungat, se întoarce, se împacă formal cu adversarii şi… „pupat toţi Piaţa Independenţii“! Dar, preocupat să-şi întărească poziţia pentru a strînge avere şi a se destrăbăla în continuare, dă o lovitură de stat şi instaurează dictatura regală, numită şi carlistă: dizolvă Parlamentul şi partidele politice, înlătură democraţia, libertatea presei şi, cînd nu poate să-şi asocieze pe cineva la netrebniciile lui, îi asasinează – aşa cum a făcut cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu alţi lideri ai Mişcării Legionare. Mai mult, se pare că Armand Călinescu a fost asasinat, şi el, tot din ordinul lui Carol al II-lea Uzurpatorul, după cum a relevat, recent, d-l dr. Şerban Milcoveanu.
Sigur, pentru a şterge impresia proastă de cartofor prin lupanarele Parisului, de client al „fetiţelor“ care îşi expun nurii în vitrină în Place de Pigale, şi-a schimbat look-ul şi a încercat să-şi facă un pedigri de bun român, căutîndu-şi o ascendenţă ilustră: „Voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti“, perora el la 15 august 1930, la Universitatea lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte. Şi tot aşa la 15 octombrie 1930, la Cluj, la 14 noiembrie 1930, la Caransebeş. Căci plecase în turneu cvasielectoral, ca să-şi făţuiască dictatura. Fireşte că-i era uşor să pozeze în Mecena al Culturii Române, deoarece banii îi lua tot de la poporul român. Dar toată această spoială de „cultură“ nu a reuşit să acopere depravarea funciară a familiei Hohenzollern, care se străduia să-i întreacă – sub aspectul promiscuităţii – pe „Regii blestemaţi“ ai Franţei.
Carol al II-lea Uzurpatorul: culturolog şi futurolog
La sfîrşitul unui deceniu de mîrşăvii, Carol al II-lea Uzurpatorul a mai adăugat una, de „adio“: ne-a pricopsit cu nătîngul de fi-su’ şi a spălat putina. Acesta este individul pe care, cu ocazia aducerii osemintelor lui în ţară, poetul-senator P.S.D. Adrian Păunescu ne invita să-l analizăm „cu luminile şi umbrele sale“. Istoria îl arată numai cu umbre şi încă groase! La fel, istoricul militar col. (r.) Mircea Dogaru îl laudă – vrînd să-l facă un fel de mic Nostradamus – repetînd că „a gîndit în perspectivă încă de tînăr“, că „a dat dovadă de o mare viziune, spunînd că vrea să fie lăsat să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte el, fiindcă peste douăzeci de ani pe aici va fi republică!“ I-auzi brîul! Era un fel de futurolog avant la lettre. Prea puţine calităţi pozitive pentru o odraslă de rege – de fapt, doar această „prognoză“, care bate, recunosc, şi oracolul din Dămăroaia! Dar de cînd hedonismul, egoismul abject, dezertarea, trădarea, curvăsăria şi asasinatul politic fac casă bună cu patriotismul şi, în genere, cu moralitatea?! Carol al II-lea era urmaşul lui Ferdinand I Întregitorul, iar acest statut îi impunea o ţinută morală impecabilă. E ca şi cum am accepta –mutatis mutandis – că băiatul amator de droguri al lui Ion Ţiriac poate să facă ce vrea, fiindcă, vorba aia, „e banii lu’ tac-su’ şi face ce vrea cu ei“! E ridicol să i se ia apărarea nemernicului pe motiv că a anticipat transformarea ţării din regat în republică. Rolul era a apăra regatul, nu de a-l abandona, de a dezerta – ca apoi, să revină să-i culeagă beneficiile funcţiei de rege, după ce alţii au luptat în hecatomba numită Primul Război Mondial! Nu cumva Mircea Dogaru este din echipa lui Paul Lambrino, care, ca şi „Mihai de România“, îşi zice şi el, „Paul de România“?! De parcă România ar fi un judeţ, o provincie sau o moşie privată, ca să-şi spună, precum francezii, Charles d’Orléans, Alfred de Vigny sau Alexandre de Marenches! Culmea nesimţirii, impostorii şi-au trecut în paşapoarte aceste „nume“ şi, culmea slugărniciei guvernelor republicane, le-au fost acceptate!
Apropo de Dămăroaia! Ştiţi de unde vine acest nume? Tot de la politica „culturală“ a lui Carol al II-lea Uzurpatorul. Într-adevăr, în acea suburbie a Bucureştilor exista o vilă care era „cuibuşorul de nebunii“ în care Carol al II-lea o „cultiva“ pe amanta sa constantă, de suflet, de aşternut şi de afaceri, Elena Lupescu-Wolf. Lumea „bună“ ştia că în acea vilă este plasată la dame du roi. Cu timpul, şi vecinii localului, care nu erau aşa şcoliţi la Paris şi nici măcar ca Bestia Brucan, au auzit că acolo trăia o metresă, „damă a regelui“, şi s-au franţuzit şi ei zicînd o „damă a roa“. Şi locuitorii de atunci au început să indice localul ca fiind la „dămăroaia“ – adică la „dama regelui“, „amanta regelui“. Aşadar, „dămăroaia“ este forma coruptă în româneşte a expresiei franţuzeşti dame du roi. Este acelaşi tip de corupere pe care, după cinci decenii, aveau să-l comită ţiganii cu business: în englezeasca lor de port, au transformat cuvîntul „străinesc“ în „neologismul“ ţigănesc „bişniţă“. De aici, prin incultura şi inconştienţa ziariştilor de mîna a doua, a ajuns în presă şi, apoi, chiar în limbajul parlamentarilor! La fel, atunci, acum o jumătate de secol, denumirea s-a extins de la local la localitate: la „Dămăroaia“. Şi astfel curvarul Carol al II-lea Asasinul a îmbogăţit nomenclatorul toponimic, dacă alte contribuţii majore la cultură nu are, direct – exceptînd faptul că el a instituit „cultul personalităţii“, prin lichelismul indus unor importanţi scriitori. Şi nici la descendenţi nu a fost mai strălucit. La plecare ne-a lăsat acest cadou otrăvit, „regele Mihai I“.
Mihai I Uzurpatul nu a avut legitimitate ca rege
Dacă pînă în 1940 fusese un adevărat dictator, la ultimatumul Uniunii Sovietice din 26 iunie 1940, laş ca totdeauna, Carol al II-lea Dezertorul a cerut votul Consiliului de Coroană, pe care nu dăduse, pînă atunci, doi bani, şi a ordonat Armatei Române retragerea fără luptă! Astfel, a ratat unica ocazie de a intra în Istoria României ca un apărător al gliei strămoşeşti. De fapt, s-a temut să nu se afle prea multe despre escrocheriile afacerii Skoda şi escrocheriile cu furnituri militare, prin care s-au îmbogăţit cîţiva rechini – inclusiv Carol al II-lea Asasinul –, iar Armata a rămas fără armament şi echipament de război.
Apoi, Carol al II-lea a aruncat răspunderea pe umerii generalului Ion Antonescu, pe care l-a chemat, din arestul la domiciliu pe care i-l fixase tot el, să preia conducerea statului. În mod întemeiat, în contextul politico-economic intern şi internaţional, Ion Antonescu a acceptat acest post de sacrificiu cu condiţia să conducă manu militari, deci tot ca un dictator. În condiţiile de atunci, cu o clasă politică impotentă şi venală, nici nu se putea altfel. După care Carol al II-lea Uzurpatorul a şters-o englezeşte, tot în Occident. Nu înainte de a mai face o ilegalitate. A aruncat răspunderea regalităţii – pe care şi-o apropriase la venirea pe furiş în ţară – pe umerii firavi şi pe mintea şi mai firavă a fiului său, Mihai Uzurpatul. Dar nu prin înscăunarea lui ca rege, ci prin delegarea atributelor regale de către Carol cel Laş, care atribute erau şi ele, cum am relevat, însuşite prin uzurpare. Aşadar, după ce îi uzurpase locul în timpul regenţei, îi ceda, acum locul de rege, prin delegaţie, în condiţiile în care dictatura carlistă s-a prelungit direct în dictatura antonesciană.
A doua concluzie, aşa-zisul Rege Mihai I nu a fost niciodată „uns“ ca rege. Aşa-zisul „rege“ Mihai I nu a avut legitimitate ca rege, deoarece Parlamentul fusese dizolvat, Constituţia democratică din 1923 înlocuită cu Constituţia carlistă, iar partidele politice desfiinţate. România era, totuşi, monarhie constituţională. Lui i-a fost predat postul de rege tocmai de către Uzurpator şi a fost menţinut şi tratat ca rege de generalul Ion Antonescu doar pentru recuzită, fiindcă avea nevoie de o glazură de autoritate regală formală pentru a-şi întări autoritatea dobîndită intempestiv şi a conduce mai bine cu ajutorul decretelor „regale“.
„Regele“ Mihai I: un nimeni în tinereţe, un cadavru viu la bătrîneţe
Marioneta numită în epocă „Regele Mihai I al României“ a apărut pe timbre, a apărut pe monede, a semnat decretele regale pe care i le băga sub nas generalul Ion Antonescu, dar el nu era, din punct de vedere juridic, rege. Era un fel de paspartu pentru Ion Antonescu. Acesta s-a folosit de el ca să-l facă mareşal, spre a-şi spori autoritatea şi a putea contracara autoritatea mareşalilor Armatei – deci, mai mari în grad ca el, care era doar general! –, care nu voiau ca România să continue războiul dincolo de Transnistria din considerente geostrategice politico-militare. De altfel, şi Mihai I Uzurpatul era „mareşal“, în virtutea titulaturii sale. Avea şi uniformă, avea şi protocol, dar, din punct de vedere intelectual, militar şi politic era un zero, un NIMENI!
Stalin nu îl băga în seamă, ci, ca şi Hitler – care spusese despre „regele Mihai“ că „este mai prost decît cizmele pe care le poartă“ (sic) –, îl băga… undeva de unde nu trebuia să fi ieşit. De aceea, Stalin nu trata problema armistiţiului cu „Regele Mihai I“, ci numai cu Mareşalul Ion Antonescu, care se autointitulase şi era, efectiv, „Şeful Statului şi al Armatei“. Aşadar, cînd, în faimoasa „Proclamaţie către ţară“, „Regele Mihai I“ a pretins că a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, a minţit Armata şi Poporul cu bună ştiinţă – cu consecinţele tragice pe care le ştim şi le suportăm inclusiv acum.
A treia concluzie, pentru că a provocat evenimentul de la 23 august 1944, aşa-zisul „Rege Mihai I“ nu poate fi considerat decît ca trădător al Neamului şi al Armatei, împreună cu clica sa, numită, atunci, „Camarila regală“, iar acum, pompos, „Casa regală“. Dacă, prin reducere la absurd, îi atribuim şi lui un rol major, atunci trebuie ca toate relele care i se pun, azi, în cîrca Mareşalului Ion Antonescu, să-i fie imputate, în primul rînd, „regelui Mihai I“, căci era Regele. De exemplu, decretele „antievreieşti“, de care fac atîta caz, acum, sioniştii, au fost semnate de „Maiestatea sa Rege Mihai I“. De ce nu îl încriminează impostorii ca alde Elie Wiesel şi Radu Ioanid şi pe „Maiestatea sa Rege Mihai I“, ca să i ceară şi lui bani?! Se aşteaptau, cumva, să promulge preşedinte României legea cu cele 30 de milioane de dolărei, statul român să-i verse banii în contul din Elveţia, iar de acolo, să-i revendice Consiliul Mondial Evreiesc?! Ar fi posibil, mai ales că, după Germania, au scuturat şi Elveţia de cîteva zeci de miliarde de dolari în escrocheria cu holocash-ul. Sau îl iartă pentru că tac-su’, Carol al II-lea Adulterinul, a avut-o ca amantă principală pe jidanca Elena Lupescu-Wolf, iar după ce va fi intrat în posesia mangoţilor şi a terenurilor, îi va cere alte concesii politice, în plus faţă de cele acordate de xenocraţii care, din nou, ne conduc?!
Dar chiar dacă admitem că Mihai I Uzurpatul era rege de facto, deşi nu era de jure, pentru că a instituit tragedia naţională de la 23 august 1944, tot trădător rămîne şi este suficientă măcar această singură vină nu numai pentru a nu-i da nici un dolar şi nici doi metri pătraţi de pămînt pentru mormînt, dar, dimpotrivă, trebuie să îi dăm o haină vărgată „pentru crime împotriva poporului român“.
Vina pentru cei 160.000 de militari luaţi prizonieri de sovietici pînă la 14 septembrie 1944 şi dispăruţi în Siberia, vina pentru cei aproape 170.000 de militari morţi pe frontul de Vest, vina pentru sovietizarea României şi pentru toate tragediile care i-au urmat – pierderea Sudului Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, a Insulei Şerpilor, spolierea ţării prin sovromuri, distrugerea elitei intelectuale, militare şi politice româneşti la Canal şi în închisorile administrate de Securitatea condusă exclusiv de judeo-bolşevicii veniţi pe tancurile sovietice etc., etc., pentru toate acestea este vinovat în exclusivitate „Maiestatea sa Rege Mihai I“. Deci, lui nu trebuie să-i dăm nici un dolar, nici o casă, nici o palmă de pămînt, ci trebuie condamnat pentru crime de război şi înaltă trădare de ţară.
Din 1947, de cînd a abdicat, pînă în 1990, nu i-a auzit nimeni vocea în apărarea României. A fost, efectiv, un cadavru politic viu. De altfel, tocmai de aceea, acum, e singurul supravieţuitor dintre personalităţile politice din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial: fiindcă ceilalţi şi-au trăit intens viaţa şi s-au consumat fizic şi psihic, pe cînd el a vegetat ca o legumă la Versoix, în Elveţia. Consumînd energie puţină, evident că a dus-o pînă acum. Dar să sperăm că nu o mai duce mult.
Gogoriţa lui Mihai I Trădătorul: scurtarea războiului cu şase luni
În manualele de istorie din socialism, făcute de iudeo-cominternişti, falsificîndu-se şi preamărindu-se trădarea de ţară de la 23 august 1944, se prezenta ca piesă forte faptul că, prin întoarcerea armelor contra Germaniei hitleriste, România a fost a patra putere militară de partea Aliaţilor şi, prin aceasta, a scurtat războiul cu şase luni. De curînd, a început să debiteze gogoriţa aceasta cu scurtarea inclusiv Mihai I Trădătorul. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. La Conferinţa de pace, România a fost tratată ca stat învins, nu i s-a recunoscut nici o contribuţie militară – deşi a fost, realmente, a patra forţă economică şi armată cobeligerantă – şi, în plus, i-au fost impuse enorme despăgubiri de război către Aliaţi, în special către U.R.S.S., agresorul din iunie 1940 – cu care România fusese în război încă de atunci! Ce a făcut „Maiestatea sa Rege Mihai I“ pentru ca România să obţină tratamentul cuvenit, de cobeligerant?! Nimic, fiindcă era un nimeni şi ca politician şi ca intelect. (De fapt, la vremea aia lui îi mirosea a catrinţă şi voia să se însoare – asta era preocuparea sa principală, nu soarta ţării.) Cît despre scurtarea războiului cu şase luni, şi asta, da!, s-a făcut, dar în favoarea U.R.S.S., nu a României! Deoarece contează şi perspectiva din care privim lucrurile: din Vest sau din Est? Pentru că Stalin i-a dat cadou un avion şi decoraţia Pobeda, neisprăvitul de „Mihai I“ încă priveşte lucrurile din perspectiva U.R.S.S. Or, din Vest, lucrurile se văd, fireşte, exact invers.
Într-adevăr, imediat după încheierea războiului, generalul Allen F. Brooke, şeful Statului Major Imperial al Armatei Britanice, avea să facă un adevărat reproş României: „Prin actul de la 23 august 1944, România a deschis ruşilor larg porţile şi a contribuit la ocuparea unei jumătăţi din Europa de către ruşi. Dacă România ar mai fi rezistat, Aliaţii anglo-americani ar fi putut înainta adânc spre răsăritul Europei“ (vezi Ioan Şuţa, Geo Stroe,DREPTATE ROMÂNIEI!, Editura Tempus, ed. 2003, pag. 122; ed. 2007, pag. 180). Altfel spus, înaltul demnitar englez considera că ocupaţia sovietică şi instalarea comunismului în Europa Centrală şi de Est constituie consecinţa faptului că România nu a rezistat şi a capitulat prea devreme – ca urmare a trădării şi arestării Mareşalului de către regele Mihai I Trădătorul. Pentru că scurtarea războiului cu şase luni a facilitat ajungerea U.R.S.S. chiar până la Berlin şi sovietizarea a jumătate din Europa. Ceea ce occidentalii nu voiau cu nici un preţ să se întâmple. De fapt, aşa cum deducem din cuvintele şefului Statului Major Imperial, Perfidul Albion ar fi vrut să se menţină această rezistenţă îndeosebi cu preţul jertfei românilor, care s-ar fi apărat energic pe Carpaţi, ei ştiind că Rusia Sovietică nu le aduce nimic bun. Dimpotrivă. Altfel spus, după ce, în preziua războiului, Franţa, Anglia şi S.U.A. au lăsat România la cheremul lui Hitler şi al lui Stalin – concretizat în Pactul Ribbentrop-Molotov, ale cărui efecte odioase România le suportă şi acum! –, după înfrângerea Germaniei găsesc tot România vinovată de faptul că a întors armele contra nemţilor preadevreme!!! Oricum, din opinia generalului Allen F. Brooke, reiese, implicit, că, în esenţă, Anglia a regretat – tardiv e-adevărat – scoaterea din joc a Mareşalului Ion Antonescu. Dar, din păcate numai România a avut de suferit.
Totuşi, pentru înţelegerea deplină a valorii politice şi strategice a acţiunilor Mareşalului Antonescu şi, totodată, a nimicniciei, rapacităţii şi perfidiei acestui Mihai de Hopînţoale, trebuie reţinut un paradox ascuns cu străşnicie de către detractorii români şi neromâni, interni şi externi ai Mareşalului, de către cominterniştii de ieri şi urmaşii lor de azi, camuflaţi în „europenişti“, ca alde Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu, Muia Benjamin, Jean Ancel ş.a. (toţi „români“ verzi!): Stalin – care nu era prost, cum îl prezintă unii, şi care avea şi consilieri deştepţi – i-a propus Mareşalului Antonescu condiţii mult mai bune de armistiţiu decât Aliaţii occidentali (fapt recunoscut şi de Iuliu Maniu) tocmai ca să îl atragă şi să iasă din războiul contra U.R.S.S. şi, eventual, să lupte contra Germaniei – caz în care U.R.S.S. urma să înainteze mult mai rapid, căci ar fi ocolit România, cu fortificaţiile sale naturale şi/sau construite. Asta spre deosebire de anglo-americani, care, paradoxal, i-au impus condiţii absolut inacceptabile: în esenţă, ei vehiculau tîmpenia criminală a lui F. D. Roosevelt, „capitularea necondiţionată“, din cauza cărei s-a şi prelungit atît de mult războiul! Dar paradoxul este doar aparent, căci se înscrie în logica occidentalilor, dezvăluită implicit, ulterior, de generalul Allen F. Brooke: ei voiau ca Mareşalul Ion Antonescu să nu iasă din războiul contra sovieticilor tocmai spre a-i împiedica, pe cât era posibil, să înainteze prea repede spre Vest, extinzîndu-şi, astfel, zona lor de ocupaţie, în detrimentul celei anglo-americane. Să ne mai mirăm că, acum, xenocraţia care conduce România îl tratează cu atîta deferenţă pe ex-„regele“ Mihai I Trădătorul?!
A patra concluzie este că legea pentru cele 30 de milioane de dolari, bani peşin – pe lîngă proprietăţile în natură, care valorează mult mai mult, nu doar pecuniar, ci şi politic – constituie cei „30 de arginţi“: acesta este preţul trădării din 23 august 1944, pe care abia acum pot să i-l plătească.
Trebuie să relev că 30 de milioane de dolari înseamnă aproximativ jumătate din suma care ar trebui plătită celor care au depus bani, în Socialism, să-şi cumpere autoturism, dar au fost fraudaţi de statul post-decembrist şi duşi cu vorba, că nu se găsesc bani! Dar, pentru un trădător ca „regele Mihai“ cum de se găsesc?! Şi pentru ce?! Căci nu are nici un merit! Eu le sugerez celor care au fost păgubiţi de stat în afacerea cu autoturismele, celor păgubiţi în escrocheria F.N.I. şi altor asemenea nefericiţi, precum sinistraţii inundaţiilor sau, recent, profesorii, să-şi unească nemulţumirile şi interesele, să vină la guvern şi să protesteze, tot mai viguros – iniţial într-o intifadă autohtonă –, pînă li se repară pagubele, începînd cu anularea legii-cadou către neisprăvita sa „maiestate Mihai I de Hopînţoale“ şi alocarea sumei respective celor care au depus bani pentru autoturism.
Români deştepţi! Nu vă lăsaţi prostiţi de o clasă politică venală, incultă şi rapace asemenea „regelui“ fără regat Mihai de Hopînţoale. Cu această ocazie cereţi promulgarea unei legi ca în Grecia sau Italia, în virtutea căreia fostele familii regale şi descendenţii acestora nici nu voie să intre în ţară. La fel trebuie procedat şi cu indivizi de teapa „regelui Mihai“: trebuie dat afară din ţară, căci a venit la jefuit şi a reintrat, deja, în „tagma jefuitorilor“, cum spunea Tudor Vladimirescu! Hoţii sus-puşi din ţară, care ne-au jefuit pînă acum, îi dau şi lui o parte din furt, ca să pară „democraţi“, dar, prin asta, nu fac decît să legifereze inclusiv furturile lor de pînă acum! De aceea au şi revizuit Constituţia! Dar, în primul rînd,acum, să nu-i mai dea lui nici un dolar, nici un ban şi nici o proprietate mobilă sau imobilă, funciară sau altfel, fiindcă nu are nici un drept de acest gen. Singurul lui drept este la o zeghe vărgată şi cît mai călduroasă, căci vine iarna grea. Oricum, cele 30 de milioane de dolari, averile care i-ai fost date, deja, şi cele care îi vor mai fi date nu sunt pentru el – căci nu o mai duce mult –, ci pentru paraşutele lui. Dacă, de bine de rău, el a fost o figură – minoră ca valoare pozitivă, dar majoră ca trădare – a Istoriei noastre, individele astea chiar că nu au nici măcar meritul să le pomenim în vreun fel. Or, toată averea pe care o revendică – din care, deja, a primit prea mult şi, de aceea, trebuie luată înapoi – le va rămîne acestor neisprăvite, care-i seamănă. E-adevărat, legea a fost respinsă, recent, de Camera Deputaţilor, ca neconstituţională. Dar asta nu-i decît otemporizare, căci hienele aşteaptă să-şi ia revanşa. Deja au reînceput să ceară alte proprietăţi.
Români sărăciţi şi nefericiţi! Din cauza unor hrăpăreţi ca aşa-zisul „Mihai I“ şi ca parlamentarii care au iniţiat şi au votat legea asta scelerată aţi decăzut, o duceţi rău şi o veţi duce şi mai rău.
Români viteji! Nu aşteptaţi comemorarea unui secol de la Răscoala din 1907. Pregătiţi-vă de-acum! Pregătiţi-vă să ne recuperăm averea noastră, a poporului, agonisită cu mari sacrificii în cinzeci de ani şi jefuită rapid în 15 ani, prin „Reformă“, de hoţi ca alde „regele Mihai“, „regele Cioabă“ şi de „republicani“ ca Sorin Beraru, Alexandru Bitner, Frank Priplata, Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Viorel Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu-Şpagă şi alţi investitori „strategici“ alogeni sau autohtoni!
Români, treziţi-vă şi treceţi la contraatac: la Contra-Reformă!
1 Decembrie 2005
***
În urmă cu cîţiva ani, unele ziare, ca să-şi atragă cititorii punîndu-i în alertă, anunţau anumite ştiri – de ex., o scumpire a mărfurilor, energiei, gazelor etc. – prin supratitlul „Români, vi se pregăteşte ceva!“ Acum nu mai folosesc acest truc, deşi e vorba de o alarmă serioasă:
Români, vi se pregăteşte trecerea la monarhie, deşi Europa Occidentală este condusă de Internaţionala Socialistă, iar Uniunea Europeană este o uniune republicană de tip totalitar sovietic!
Români, nu vă lăsaţi păcăliţi, căci monarhia totdeauna a fost după calapodul familiei Hohenzollern: hîdă, degenerată şi hrăpăreaţă!
Români, rămîneţi cetăţeni liberi şi egali ai Republicii şi nu redeveniţi supuşii unui stăpîn inactual şi care trebuia să dispară de mult timp, Mihai I Trădătorul sau ai degeneratei sale familii!
Sursa ziarul Santinela www.ziarulsantinela-ldicareuropa.blogspot.com
Comments