LANTUL DE AUR DE GÂT
Lantul e de aur, România nu mai stim prea sigur ce mai e si a cui. Realitatea demograficã s-a schimbat brusc, ca o furtunã sositã din senin. Sîntem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armatã.
Sîntem colonizati de o populatie certãreatã si nesimtitã, venitã din nici o stepã, adusã de nici un avion. O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burtã, urlînd din toti bojocii: "Am avere, am valoare!"
E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masinã de mîl uman care acoperã încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita... Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetãteni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în sãlasele de nomazi, cine mai stie? Lumea de pe stradã nu mai e cea pe care o stiam din copilãrie. Tata Ioan si Tanti Mimi, familie veche, cu casã în Cezar Bolliac, fãcutã la 1870, au lãsat în urmã un copil, care a mai fãcut un copil, blond si bucãlat si bine crescut, cu care mã jucam acum 40 de ani. Pînã la urmã, a plecat în strãinãtate, la studii si nu s-a mai întors niciodatã. La fel, jumãtate din stradã: urmasii burgheziei care a avut timp sã dospeascã elite. În locul celor dispãruti, au apãrut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe fereastrã. În locul bunicii care ne spunea sã nu scuipãm pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupã bãuturã. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezentã grea si absurdã s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam cã e bine si mai ales peste ce credeam cã e frumos.
Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetãteanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cãzneste sã-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi cã esti tu mai dãstept? Ia sã vãd ce masinã ai!". Noul domn Goe nu mai e nici mãcar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afarã de viitorul tãrii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici mãcar ridicolã. E dincolo de asta, în sensul cel mai rãu si primitiv cu putintã. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor. Acum cîteva zile, am vãzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhãmate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viatã de crimã si muschi în sînge... Oamenii ãia care dãdeau ordine politiei se pregãtesc sã dea asaltul final, spre puterea oficialã, dupã ce au pus mîna pe cea simbolicã: ascultãm muzica lor, ne refacem reperele dupã valorile lor, sîntem cãlcati de masinile lor.
Undeva, departe, Uniunea Europeanã si moda corectitudinii politice ne învatã sã multumim frumos pentru asta si sã ne stergem la gurã. Am fost o natiune, devenim o sumã de triburi. Sîntem o tarã ocupatã de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O tarã pusã la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tarã în care fiul naiv si sãrac al tãranului (cîti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, cînd se dã jos din autobuz. Marginea lumii s-a rãzbunat dînd buzna în centru, pusã pe jaful identitãtii nationale, întocmai ca barbarii care nãvãleau în Roma, surprinsi cã localnicii n-au puterea sã lupte.
Tara cea nouã, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee si-n cãrti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de românã se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevãzutã de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele rãmîn sã sfideze eternitatea. Cu ele nu poti sã te stergi la fund. Chiar dacã ai vrea.
Lucian Mîndrutã (pentru confirmare semneaza verbita11@gmail.com)
Sîntem colonizati de o populatie certãreatã si nesimtitã, venitã din nici o stepã, adusã de nici un avion. O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burtã, urlînd din toti bojocii: "Am avere, am valoare!"
E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masinã de mîl uman care acoperã încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita... Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetãteni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în sãlasele de nomazi, cine mai stie? Lumea de pe stradã nu mai e cea pe care o stiam din copilãrie. Tata Ioan si Tanti Mimi, familie veche, cu casã în Cezar Bolliac, fãcutã la 1870, au lãsat în urmã un copil, care a mai fãcut un copil, blond si bucãlat si bine crescut, cu care mã jucam acum 40 de ani. Pînã la urmã, a plecat în strãinãtate, la studii si nu s-a mai întors niciodatã. La fel, jumãtate din stradã: urmasii burgheziei care a avut timp sã dospeascã elite. În locul celor dispãruti, au apãrut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe fereastrã. În locul bunicii care ne spunea sã nu scuipãm pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupã bãuturã. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezentã grea si absurdã s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam cã e bine si mai ales peste ce credeam cã e frumos.
Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetãteanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cãzneste sã-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi cã esti tu mai dãstept? Ia sã vãd ce masinã ai!". Noul domn Goe nu mai e nici mãcar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afarã de viitorul tãrii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici mãcar ridicolã. E dincolo de asta, în sensul cel mai rãu si primitiv cu putintã. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor. Acum cîteva zile, am vãzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhãmate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viatã de crimã si muschi în sînge... Oamenii ãia care dãdeau ordine politiei se pregãtesc sã dea asaltul final, spre puterea oficialã, dupã ce au pus mîna pe cea simbolicã: ascultãm muzica lor, ne refacem reperele dupã valorile lor, sîntem cãlcati de masinile lor.
Undeva, departe, Uniunea Europeanã si moda corectitudinii politice ne învatã sã multumim frumos pentru asta si sã ne stergem la gurã. Am fost o natiune, devenim o sumã de triburi. Sîntem o tarã ocupatã de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O tarã pusã la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tarã în care fiul naiv si sãrac al tãranului (cîti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, cînd se dã jos din autobuz. Marginea lumii s-a rãzbunat dînd buzna în centru, pusã pe jaful identitãtii nationale, întocmai ca barbarii care nãvãleau în Roma, surprinsi cã localnicii n-au puterea sã lupte.
Tara cea nouã, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee si-n cãrti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de românã se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevãzutã de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele rãmîn sã sfideze eternitatea. Cu ele nu poti sã te stergi la fund. Chiar dacã ai vrea.
Lucian Mîndrutã (pentru confirmare semneaza verbita11@gmail.com)
Comments