ROMANIA CA O CURVA
„Tradatorii
de tara din trecut si sustinatorii lor mint cu
nerusinare!
Cititi,
judecatii cereti "condamnarea lor la moarte"! pentru tradare de tara!”
virgil ciuca
23
august 1944, dincolo de istorie
Postat
la: 22.08.2013 - 23:55 | Scris de: Alice Nicolae
Istoricul
Dinu Zamfirescu avea 15 ani în 1944 . El povestește pentru ZiuaNews
cum a trăit alături de familia sa momentul de cotitură din istoria
României.23
august 1944. Se
lăsase seara iar toată lumea se strânsese în livingul casei
boierești de la Radovanu, în Călărași, undeva în drumul spre
Oltenița. Bunica lui Dinu Zamfirescu fusese cu o zi înainte la
București. Orașul vuia de tot felul de zvonuri. Dar nimic clar.
Nimic sigur. Aparatul de radio era potrivit în seara aceea, ca de
obicei, pe Radio București. Jurnalul de ora 22 a început. S-a citit
mai întâi comunicatul armatei române. Apoi, al celei germane. Ba
de data asta l-au citit și pe cel al armatei italiene. Apoi, un
hârâit și o întrerupere scurtă. La radio s-a spus că urmează
un comunicat important pentru țară.
În
livingul bunicii nu erau doar membrii familiei care se retrăseseră
la țară imediat după primele bombardamente asupra Bucureștiului,
în 4 aprilie 1944. Veniseră și familiile prietenilor apropiați.
Se chema că sunt "în dispersare". Adică refugiate. Așa
că toată lumea asculta cu sufletul la gura stirea care urma să
vină. Vreo 15 minute s-au cântat marșuri militare. "Eroi au
fost, eroi sunt încă", "La arme"...și alte cântece.
În fine, un crainic, ușor emoționat, se cam bâlbâia, a zis că
Majestatea Sa, Regele Mihai, va lua cuvântul.
Iar
Regele a vorbit: " România a acceptat armistiţiul oferit de
Uniunea Sovieticã, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.
Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate
împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea
Britanie şi Statele Unite... Poporul înţelege să fie singur
stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre
liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al
neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice
mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui..."
Războiul
- văzut de copii
În
casa de la Radovanu a fost un moment de emoție. Bunica a scos câteva
sticle de caisată și de vișinată. Dinu avea atunci 15 ani.
Împreună cu un prieten, a ieșit din casă. Era o noapte superbă,
nu foarte caldă, cu cerul plin de stele. "Să știi că eu cred
că nu o să fie bine deloc!" - i-a spus Dinu prietenului său.
"Să vezi tu că o să fie la noi, așa cum e și la Moscova!"
Citise despre ororile staliniste, ale KGB-ului ... și nu avea un
sentiment prea bun în legătură cu momentul sărbătorit în living
cu vișinată și caisată. Prietenul lui, însă, era mult mai
optimist! De fapt, totul se întâmpla și în perioada în care
capitala a fost bombardată de americani. Din satul de la câmpie, de
la 40 de kilometri de București, bombardamentele erau un adevărat
spectacol.
Copiii
și tineri priveau până noaptea târziu pe cer. Parașute
luminoase. Obuze. Trasoare antiaeriene. Ziua, în schimb, se vedeau
lupte aeriene, cite un avion doborât, dar și formațiile americane
de bombardament, care treceau pe deasupra satului. Copiii fugeau
speriați care încotro, când pe deasupra satului zburau avioanele
americane. Se știa că atunci când zburau foarte jos, uneori
mitraliau la întâmplare. Copiii erau de-a dreptul fascinați, însă,
de desfășurarea de forțe. Tinerii aveau o hartă a Europei pe care
- își amintește Dinu Zamfirescu - demarcaseră frontul de răsărit,
dar și cel de vest, cu o sfoară roșie, pe care urmăreau ce se
întâmplă. Așa trăiau ei războiul.
Pe
24 august, Dinu s-a urcat pe bicicletă și a plecat într-o
localitate apropiată, de unde lua de obicei ziarele. În ziua aceea,
a auzit zgomot de avioane, dinspre București. Era ca un roi deasupra
capitalei. Începeau atacurile aviației germane, care au durat
aproape 3 zile. "Am văzut cu ochii mei. Dar, la fel, am vazut
totul ca un spectacol. Mă simteam in siguranta la țară, unde
urmăream la radio tot ce se întâmplă. Ascultam si Radio
București, dar si Radio Londra, ba chiar și Radio Moscova, deși
știam că acolo era o dezinformare totală. "
Cele
mai mari tancuri
Curând,
familia se urcă în mașină și pleacă spre București. Era un
oraș pe care nu-l mai văzuseră de 5 luni și peste care căzuseră
între timp zeci de bombe. Străzile erau înțesate de coloane de
mașini și de bărbați îmbrăcați în uniformele armatei
sovietice, dar cu tricolorul pe unul dintre umeri.
"Era
divizia sovietizata formată din prizonieri români care fuseseră
recrutați de conducerea partidului comunist. E vorba de Ana Pauker,
Vasile Luca, Valter Roman, Alexandru Bârlădeanu și alții, care au
stat pe toată perioada războiului, bine-merci, la Moscova, la
Hotelul Lux. Membrii diviziei sovietizate i-am văzut pe străzile
Bucureștiului. Erau înarmați. De fapt, pe vremea aceea, armele se
găseau foarte ușor. Și noi aveam acasă câteva. Am văzut atunci
în București și tancurile sovietice. Erau cele mai mari pe care le
văzusem vreodată. Dar atmosfera era una euforică. Rușii erau
primiți cu flori, fete și băieți erau ciorchine pe tancuri! N-am
stat mult în București. Ne-am întors la Radovanu, unde am stat
până au început școlile...ceva mai târziu anul acela, cred că
prin octombrie."
Față-n
față cu primii ruși și cu prima femeie goală
Acolo,
la Radovanu, avea să fie si prima întâlnire directă cu soldații
ruși. Pe șoseau lăturalnică și neasfaltată pe care se afla
conacul bunicii (care a fost cumnata lui Tache Ionescu) au început
să apară convoaiele cu trupele sovietice. Într-o zi, pe ușa casei
au intrat patru ofițeri, printre care și o femeie, însoțiți de
un translator. Femeia era tânără, înaltă, cu părul blond. Era
locotenent. Dinu își amintește foarte bine. Au cerut de mâncare
și au stat de vorbă până noaptea târziu. La un moment dat,
femeia a cerut să se spele, însă nu știa să folosească
robineții. Dinu Zamfirescu i-a arătat. Însă până a dat drumul
robineților, femeia era deja goală pușcă, ceea ce l-a făcut pe
tânăr să roșească și să iasă cât mai repede din baie.
Războiul avea să-i aducă, astfel, și amintirea cu prima femeie
goală pe care o vedea în viața lui.
"Dacă
nu sunt gata pozele, vă împușc!"
La
plecare, ofiterii ruși au făcut și câteva poze cu tinerii care
i-au găzduit. Păreau să se despartă în termini amicali. Numai că
unul dintre ofițeri a spus scurt: "Ne întoarcem peste 5 zile.
Să fie gata pozele, că altfel, vă împușc! A fost socant. Am stat
cu frica în sân vreo două săptămâni, pentru că nu aveam unde
să developăm fotografiile. Bineînțeles că nu s-au mai întors
niciodată. Dar a fost primul șoc."
Pe
urmă, pe drumul lăturalnic din Radovanu n-a mai fost liniște zile
și nopți la rând. Au început să se audă hurducături. Au apărut
coloane și coloane, zi și noapte. Erau căruțe care transportau
soldați ruși, către Bulgaria. " Era așa cum mi-am imaginat
eu că ar trebui să fie năvălirea barbarilor. Iar înainte să
apară convoaiele, se simțea mirosul. Puțeau îngrozitor, pentru că
nu aveau unde să se spele. Treceau prin fața curții, ne uitam după
gard la ei. Ei se scurgeau spre Bulgaria. "
Davai
ceas, davai palton
Uneori
mai opreau. "În unul din grupuri era un ofițer tânăr, care
mi-a cerut să merg la marginea satului, să le arăt drumul. Acolo
era un lan de porumb și a vrut să intrăm în el. Din fericire,
n-am făcut-o. Știam că vroia să mă împuște. Altădată, doar
cereau de mâncare și un loc unde să doarmă și plecau mai
departe. De cele mai multe ori cereau și alcool. Dar localnicii
fuseseră prevăzători și îngropaseră tot ce aveau. Odată a
poposit în sat o unitate cu vreo 300 de soldați. Îmi amintesc că
au mâncat sute de ouă. Dar asta nu era nimic. Mai târziu am aflat
că în alte zone au fost mult mai agresivi. Au spart case, au furat
ceasuri și ce au mai găsit pe acolo, au omorât oameni, au violat
femei... Ca orice armată de ocupație, deși ei nu erau de ocupație,
dar uneori așa se purtau! Apropo de ceasuri! Rușii erau obsedați
de ceasuri. Și la noi, la Radovanu, au venit odată unii care aveau
o grămadă de ceasuri, de toate felurile, ascunse prin buzunarele
uniformei. Exista și o anecdotă legată de mania rușilor pentru
ceasuri. Un cuplet scris de Constantin Tănase și jucat la Teatrul
de revistă : Davai ceas?"
De
fapt, există o teorie, conform căreia, moartea renumitului actor ar
avea o legătură cu acest cuplet: "Rău era cu der, die, das /
Da-i mai rău cu davai ceas / De la Nistru pân la Don / Davai ceas,
davai palton / Davai ceas, davai mosie / Harașo, tovărășie."
După
mai multe reprezentații, Tănase a fost arestat, amenințat cu
moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. La următorul
spectacol, însă, a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu
mâinile pline cu ceasuri și nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a
deschis pardesiul, scotând la iveală un imens ceas cu pendulă.
Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic,
eu tac". Două zile mai târziu, pe 29 august 1945, Constantin
Tănase era mort.
Dinu
Zamfirescu este istoric, președintele Consiliului Științific al
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și membru al
Colegiului Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității.
Comments