DESPRE TRADAREA DEMOCRATIEI

Subject:
invitatie de la Corneliu Leu
Date:
6/10/2012 5:20:21 A.M. Eastern Daylight Time
From:
To:




Sent from the Internet (Details)

Corneliu LEU
126, Bd. Dacia, Bucuresto020064
tel,0400311045047; 0400344116739;
PAGINI DE AUTOR,COMENZI DE CARTI:
 
 
Dragi prieteni,
 
Aparand astazi un nou numar (nr. 4-5) din revista ”PORT@LEU”, Va transmit in atasament articolul de fond intitulat: ”DESPRE TRADAREA DEMOCRATIEI”.
 
De asemenea, bucuros daca prin numarul viitor, care va aparea pe 21 iulie, voi apuca sa-mi serbez cei 80 de ani, Va invit sa colaborati anuntandu-Va ca astept cu inters articolele Dumneavoastra la una dintre adresele de mai sus.
 

 
 
 
CORNELIU LEU
DESPRE TRÄ‚DAREA DEMOCRAÈšIEI
      
1.
Se vorbeÈ™te tot mai insistent despre sfârÈ™itul democraÈ›iei. Voci autorizate teoretizează aceasta, fie ca o constatare obiectivă, dar a cărei răceală te îngheață, fie cu cinismul de a afirma depășirea acestui concept, ca unul trecător în politicile omenirii, prin ajungerea societăților la alte forme de organizare. Credibile din punctul de vedere al criticatei raÈ›iuni pure dar, din păcate, toate subiacente angajării acestor teoreticieni pe frontul justificării globalizării. Sau, mai bine zis, a „globalizărilor” care aduc mare profit pentru anumite grupuri de interese. Este privită, aÈ™adar, democraÈ›ia ca o etapă în evoluÈ›ia omenirii; cel mult ca o eră pe care vine acum alta s-o înlocuiască, fie că se va numi New Age sau altfel.
Privită doar ca o etapă; È™i nicidecum ca o metodă de organizare a vieÈ›ii sociale, întotdeauna în sincronică confruntare cu alte concepte sau intenÈ›ii politice. Din care confruntare, de câte ori vreuna dintre caracteristicile ei a ieÈ™it triumfătoare, s-a marcat È™i un anumit stadiu de experiență obÈ™tească pentru anumite locuri de referință din omenire. Avem istoria senatorilor romani, cei care au creat din „Rei publicae” – ceea ce înseamnă treburile publice ale comunității - termenul de „Republică”. Republica era condusă de Senat. Senatorii erau trimiÈ™i la Roma din obÈ™tile lor, pentru o legislatură; iar, după ce-È™i terminau mandatul se întorceau la coarnele plugului. Și se lăudau cu asta; se lăudau că n-au uitat să are!... Au existat, de asemenea, religii în care, la un moment dat, marele preot era sacrificat; trebuia să se retragă, tocmai ca să nu prindă prea multă putere lumească... Există Parlamentul englez, care de sute de ani își păstrează neÈ™tirbite cutumele, tocmai pentru că ei au inventat parlamentarismul ca formă a garanÈ›iilor cetățeneÈ™ti. Există  democraÈ›ii în care, ca să candidezi, trebuie să faci dovada unui anumit venit; È™i asta nu ca să se aleagă cei bogaÈ›i, ci ca să garantezi că pui acel venit la bătaie pentru cheltuielile conducerii obÈ™tei; adică dai tu, fără să-È›i permiÈ›i, sub nici o formă, să iei bani de la alegători. Cum a făcut la 1848 boierimea noastră luminată, reprezentată prin strădania elocventă de a deveni producător burghez a lui C.A.Rosetti È™i de răbufnirea împotriva trădării lui Napoleon al treilea, care i-a adus o condamnare în FranÈ›a lui Ion C. Brătianu.
 Avem, mai dur, chiar bănuiala că un legământ secret american prevede sacrificarea acelor preÈ™edinÈ›i care, prin meritele lor, devin atât de populari încât ar provoca riscul de a fi votaÈ›i È™i a treia oară!... ÃŽmi place să-mi imaginez că anumiÈ›i bărbaÈ›i destoinici americani, de la începuturile glorioase ale democraÈ›iei lor, s-au jurat È™i au È›inut cu dinÈ›ii de acest legământ. S-a făcut o singură excepÈ›ie, în vreme de război. ÃŽn felul acesta, exemplul Statelor Unite ca stat de drept e sfânt, ajungând chiar la această poveste în care eu cred: Hotărârea secretă prin care au ieÈ™it din scenă ne deranjând democraÈ›ia americană nici Lincoln, nici Kennedy. Ca o lege nescrisă de trecere în umbră a celor pe care, din entuziasm, lumea i-ar alege a treia oară. Oricât de merituoÈ™i ar fi - s-au jurat americanii aceia care voiau stabilitatea statului lor democratic - dacă prezintă acest risc, ajungem până la actul final. Pentru că principiul democraÈ›iei e mai presus!
Cum, pe de altă parte, avem și exemplul demagogic al aproape tuturor revoluțiilor europene care și-au ales lideri ce s-au proclamat repede împărați; avem exemplul lui Hitler care a venit la putere prin repetarea unor alegeri parlamentare libere, avem exemplul farselor de alegeri din toate țările pe care le mânjește dictatura internă sau externă. Avem, da, avem exemplele anarhiei care se autodistruge provocând alte anarhii, numai pentru a da unora prilejul de a pescui în ape tulburi schimbând Constituțiile după bunul lor plac, sau găsind vreo virgulă greșită de care să se agațe avocățește. Mistificarea legii prin litera ei nu înseamnă nimic altceva decât transformarea statului de drept într-un schelet de legi pe care, apoi, orice mistificator ajuns la putere îl îmbracă cum vrea. Să ne uităm în unele state unde, ne mai putând fi un singur dictator, sunt doi schimbându-și între ei posturile, ca să pretindă că sunt aleși.
Ei bine, pe baza unor asemenea exemple, eu cred că nu e vorba despre sfârșitul democrației, ci despre trădarea democrației sau, mai bine zis, de eforturile conjugate ale unor cercuri de influență din lumea economico-financiară a globalizării pentru încurajarea trădării democrației în cât mai multe zone ale omenirii. Profitând, bine înțeles, de starea psihologică a populațiilor și străduind cât mai mult la poluarea ei.
Nu mă încumet să atac problema în întregul ei ansamblu care mi se pare de-a dreptul monstruos; notez aici doar unele remarci la care se pretează contemporaneitatea românească:

2.
DemocraÈ›ia creÈ™tină a venit la noi târziu È™i pe o ușă foarte din dos; dacă nu cumva ca o frunză veÈ™tedă aruncată întâmplător de vânt pe fereastră. Frumoasa È™i omenoasa ei doctrină avea  gloria unei ascensiuni europene vreme de mai bine de o jumătate de veac, atunci când alegătorul român a putut măcar auzi de ea. De altfel, ca È™i politicianul român, care nu e nici mai breaz nici mai cult, conform principiului electoral al reprezentativității. Adică, politicianul român este reprezentantul parlamentar al ignoranÈ›ei alegătorului român. Cel mult!... Pentru că deseori el ne È™mechereÈ™te crezând că poate reprezenta doar interesele sale sau ale grupului corupt din care face parte.
Nu vin cu asemenea afirmaÈ›ii pentru că aÈ™ dori acum, la bătrâneÈ›e, să intru în rândurile defăimătorilor de neam. Foarte departe de mine o asemenea masochistă practică a respectivilor subintelectuali!... Subliniez doar o realitate foarte convenabilă manipulărilor aÈ™a zis globaliste, exact ale celor despre care am spus că sunt cei ce cultivă încurajarea trădării democraÈ›iei în cât mai multe zone ale omenirii. Pentru aceste intenÈ›ii, o asemenea realitate precară cum reprezentăm noi ca zonă de influență e mană cerească È™i aur curat!... Iar când reuÈ™im să scăpăm de lecÈ›iile unui mormon cu gaură-n pantof, se găseÈ™te un rector de universitate bun român pedelist, care să-l invite să mai vină pe la noi, pe la PiteÈ™ti, să-i înveÈ›e pe argeÈ™eni economie politică. Pesemne fiindcă n-au învățat destulă când le era Dincă prim-secretar È™i i-au făcut după ’89 familie de miliardari. Dacă ar avea măcar cultură politică de cafenea, asemenea politicieni ar È™ti că È™i în perioada crizei din 1933, guvernul condus de Maniu avea un consilier financiar superstatal, Charles Riste care, fiind francofon, nu È›inea seama de „e”-ul final al numelui său. Fapt pentru care, o distinsă doamnă ce avea intrare liberă la primul-ministru, e oprită de È™eful de cabinet care-i spune ferm: „Vă rog să aÈ™teptaÈ›i, domnul prim-ministru e cu Riste”… Indignată de ce auzea, distinsa doamnă părăseÈ™te antecamera încercând pe la alte cabinete dar, ne rezolvându-È™i problema, revine peste o vreme. De data asta È™eful de cabinet e galant È™i o invită: „ PoftiÈ›i, vă rog; domnul prim-ministru nu mai e cu Riste”…
Dar economistul la al cărui nume n-ar fi trebuit folosită prepoziÈ›ia „cu”, avea în faÈ›a sa un Iuliu Maniu, nu un trepăduÈ™ care să ia notiÈ›e, sau o ministresă care a folosit fondurile europene numai când era vorba de telescaune importate; chiar È™i pentru zone montane inapte de pârtii, dar care trebuiau dotate pentru că banii se întorceau la producătorii din nu È™tiu ce È›ară. Tot aÈ™a cum s-a reuÈ™it americanizarea fondurilor Transilvania prin Bechtel. Tot aÈ™a cum, în funcÈ›ie de naÈ›ionalitatea reprezentantului Comisiei Europene, în România s-au înmulÈ›it băncile greceÈ™ti, ori s-au cumpărat fregate gata uzate de marina britanică. Tot aÈ™a cum energia ieftină au luat-o ruÈ™ii de la Slatina care se spune că l-au avut salariat pe un fondator pedelist. Tot aÈ™a cum o treime din proprietatea agricolă nu ne mai aparÈ›ine, ajungându-se la acel „land-grabbing” fiindcă nimeni n-a dorit o lege clară, pământul ne fiind considerat în legislaÈ›ia lumii o marfă supusă cererii È™i ofertei ci, de la caz la caz, chiar un bun comun naÈ›ional al cărui produs nu ne e indiferent cum se prelucrează sau unde pleacă.
În acest fel, scenariul cu Big Brotherul este evident. Și are rădăcini adânci încă de la Sovromuri, sau de la CAER-ul unde lucra un tată de președinte parlamentar, tot pedelist, plătit astăzi cu cel mai îngroșat salariu de expert capitalist de stat. Bilderbergilor contemporani le convine de minune învățătura marxist-leninistă a priorității materialului asupra moralului, când ne dau pe la nas cu obsesia produselor lor care trebuie neapărat consummate de noi, în așa fel încât să facem orice act de corupție ca să le dobândim, chiar dacă nivelul moralei naționale ajunge sub zero. Sau, poate chiar dinadins ca să ajungă la acest nivel care face din noi niște docili amorali, ușor de transformat în consumatori trăind pe marginea confuză a ilegalului și inculturii, a interlopului și a sărăciei. Și mai ales a consumismului absurd care blazează orice apetit pentru politica pe care o lăsăm, astfel, în mâinile lor. Afaceriștilor din lumea elitelor mondialiste de astăzi le convine materialismul cinic pe care ni l-au predat marxiștii, pregătindu-ne pentru îndobitocirea cu ofertele materiale ale civilizației de consum; și au nevoie de politicieni care să ne descalifice moral scoțându-ne din competiție.
Am făcut această mare paranteză ca să ne dăm seama cine reprezintă astăzi la noi democratia creÈ™tină, curentul politic salutar (în anumite alianÈ›e postbelice ori țări în refacere, chiar providenÈ›ial), care s-a luptat în Europa cu extremismele staliniste sau fasciste. Pentru că, alături de neo-liberalismul îmbogățit de la social-democraÈ›ie cu idei de protecÈ›ie socială, acesta este temeiul miÈ™cărilor echilibrate, de centru, care stă la baza Europei moderne; È™i nicidecum al „dreptei” cum se declară după ureche politologii de pe Aleea Modrogan, asumându-È™i ridicol, exact trăsătura conservatoare de care sunt incapabili.
 
3.
Dar, din nefericire, nici măcar de dreapta nu avem cum numi un asemenea partid adunat pe stricte interese clientelare, din găști mici formate pe la primării prin exercițiul mafiot asupra bugetelor locale și aduse apoi să-și extindă experiența în îndeletniciri guvernamentale. Și, astfel, pentru eșichierul nostru politic situația devine foarte gravă lipsind o asemenea doctrină de dreapta, cu partizani care cred în ea și ar putea lupta pentru implementarea unora dintre proiectele ei de guvernare.
După cum, întrucât exact acelaÈ™i partid lipsit de orice culoare decât cea a mitei, È™perÈ›ului È™i comisioanelor, ocupă formal È™i un al doilea loc mai spre centru, cel al democraÈ›iei creÈ™tine, înseamnă că nici această culoare politică nu are o reprezentare reală, iar spectrul nostru politic  rămâne atât de sărăcăcios încât nu greÈ™esc prea mult cei ce vorbesc despre ameninÈ›area cu partidul unic. Pentru că nici dreapta, nici centrul-dreapta, ceea ce înseamnă o emisferă întreagă din sfera politicului, nu au nici un fel de acoperire prin ceea ce PDL pretinde a fi. Sau, mai bine zis, pretindea È™i a obÈ›inut recunoaÈ™terea formală a PPE atâta vreme cât în Parlamentul European e nevoie de reprezentanță naÈ›ională în grupurile parlamentare internaÈ›ionale ale partidelor. Ce fel de reprezentare e aceasta? Exact ca-n întâmplarea cu Lenin  prezidând lucrările unei internaÈ›ionale comuniste, care strigă de mai multe ori fără succes: „Are cuvântul reprezentantul Zanzibarului!” È™i, intrigat că nimeni nu urcă la tribună, cere explicaÈ›ii la care aparatcicii îi răspund: „Kaganovici a spus că face orice sacrificiu pentru partid, dar inel în nas nu-È™i pune”.
Ei bine, noi le-am pus inel în nas lui Eba È™i lui Stolojan, când i-am trimis la Strassbourg ca reprezentanÈ›i români în grupul creÈ™tin-democrat al PPE. Dar È™i asta e de domeniul trecutului, aÈ™a cum am spus că, după ce s-a-nÈ›epat cu trandafirul roÈ™u, ieÈ™ind sânge tot roÈ™u, PDL „pretindea” a fi de orientare democrat-creÈ™tină. Acum nu mai pretinde nici asta pentru că, ne mai fiind la halva, unii membri îi fug, iar alÈ›ii sunt atât de derutaÈ›i că plâng aÈ™a cum plângea Sechelariu, când grădina publică pe care a-mbuibat-o cu mici È™i fanfare, nu l-a mai votat. Asta este PDL: Un partid cu pungi de plastic portocalii din care a dispărut mălaiul, sau cu poÈ™ete la preÈ›uri exorbitante din care au dispărut fondurile europene pentru clientela lor. E o dramă, desigur, pentru Partidul Popular European care încă stă destul de bine în alte țări, să-È™i dea seama că, în România, merge pe o a doua mână moartă. Prima dată, această doctrină atât de frumoasă, atât de lucidă È™i atât de potrivită Europei a falimentat pe mâna securiÈ™tilor infiltraÈ›i în PNÈšCD care, fiind oameni fără Dumnezeu, nu aveau nici doctrină. A doua oară, uite că istoria se repetă, chiar dacă securiÈ™tii au ieÈ™it din ea, fiind vorba tot de oameni fără Dumnezeu în năravurile lor clientelare.
Cu toate că PPE ar fi trebuit să-È™i dea seama, măcar cum ne-am dat noi, când am văzut cum un partid întreg se mobilizează ca să pompeze voturi pentru candidatura independentă a fetei celui care le ajunsese stăpân. Când preÈ™edintele a zis că „a acceptat” să-È™i facă fiica parlamentar european, m-am simÈ›it ca în cele mai înapoiate țări din lumea subdezvoltată. Dar mi-am dat seama că mă înÈ™elasem, pentru că un comunicat oficial a venit să È™teargă orice îndoială: PDL nu propunea o asemenea candidatură. Va candida independent, înfruntându-È™i la mod egal forÈ›ele cu ale celorlalÈ›i candidaÈ›i. M-am mustrat întrebându-mă ce aveam eu împotriva unui om tânăr  care voia să-È™i încerce forÈ›ele în politică. Și am urmărit desfășurarea respectivei campanii electorale care a dovedit că, prin modul de organizare a acelor alegeri nu au existat È™anse pentru nici un candidat independent; nici măcar pentru comisarul Abraham, bine cunoscut din lupta împotriva infracÈ›ionalității È™i la antidrog!... Ca întotdeauna la noi, erau praguri foarte dure între independenÈ›i È™i candidaÈ›ii de partid. ÃŽn afară, bine înÈ›eles, de candidata independentă care a triumfat demonstrând înaltul democratism al familiei ei... Asta, până când au început să răsufle amănunte din interiorul respectivului partid È™i să apară articole de presă arătând că organizaÈ›iile PDL erau obligate să ia câte zece la sută din voturile fiecărui candidat adevărat, înscris pe listele lor È™i să le treacă în contul acestui „independent”...  Asta era doctrina, È™i nu democraÈ›ia creÈ™tină venită din filosofiile lui Maritain, Mounier, De Rougemont È™i pusă-n practică politică de o galerie întreagă de mari bărbaÈ›i, începând în Rezistență cu Luigi Sturzo È™i De Gaulle, continuând în PiaÈ›a Comună cu Adenauer, De Gasperi È™i Schumann, consolidându-se în Comunitatea Europeană cu Giscar d’Estaing, Helmuth Koll, Fanfani, regele Juan-Carlos, „marea bărbată” Tatcher È™i, martirizându-se pentru Europa, Ioan Paul al doilea.
 
 
 
4.
Însă la noi, cosită de Boc, susținută la Strassbourg de Eba și cu dinții președintelui ținând încleștat de Bruxelles, s-a vestejit de tot democrația. Cum spuneam: Jale ca în cele mai înapoiate țări din lumea subdezvoltată!... Dar nu oricare, fiindcă și acolo, unde există mai multe partide, se dă o oarecare luptă. Ci, ca în acele țări și subdezvoltate și dominate de fățărnicia comunistă care nu are limite. Pentru că, nu numai Coreea de Nord e sperietoarea; lucrurile se văd bine trecând prin niște foste republici sovietice și ajungând azi în Siria: De la prințul ereditar la tovarășul ereditar, împins tenace din umbră câtă vreme tătica mai e în viață și dând apoi lovitura monarhică, nu e decât un pas pentru popoarele ținute într-un soi de feudalism de consum.
Cu teama de a nu luneca È™i noi într-acolo, zău că te-ntrebi crucindu-te de ce-au fost în stare È™trengarii: Să se ia câte zece la sută din voturile fiecărui candidat adevărat, înscris pe listele unui partid È™i să se treacă în contul unui „independent”?!... Mărturisesc: AÈ™a ceva chiar că nu mi-am închipuit a fi posibil - Un partid întreg, solidar în slugărnicia cu care retrage È™i reduce din È™ansele propriilor săi candidaÈ›i, pentru a-i face plăcere Big Brotherului?!... Un partid întreg. Fără crâcneală!... Păi doar un partid bazat pe o aspră dictatură militară asupra propriilor săi membri, ar putea ajunge la aÈ™a ceva; nu un partid „emanat” aici, alături de noi, după legile noastre electorale, din niÈ™te oameni pe care îi È™tim că nu sunt nici fasciÈ™ti, nici comuniÈ™ti... Atunci?!... Singurul răspuns este că sunt atât de ahtiaÈ›i după avantaje proprii, încât servesc necondiÈ›ionat puterea guvernamentală.
Apropo de această ahtiere, singurul demers, hai să-l numim „teoretic”, pe care l-am văzut la acest partid (despre care discut numai pentru că s-a aflat, cel mai recent, multă vreme la guvernare; dar va veni È™i rândul altora), a fost când s-a propus ca demnitarii lui să nu-È™i mai permită a avea afaceri directe cu bugetul de stat. Un parlamentar de înaltă cultură etic-democratică a avut neruÈ™inarea să ameninÈ›e că, dacă se întâmplă aÈ™a ceva, el își dă demisia din partid. Și chiar s-a retras, confirmând prin aceasta fățiÈ™ că el face politică pentru a putea face afaceri cu statul. Iar, dacă asta încă n-ar fi nimic, gestul lui a speriat atât de mult încât măsura „teoretică” nu s-a mai aplicat, afacerile tuturor continuând într-o veselie È™i ne mai ocupându-se nimeni de ele în partidul care-l susÈ›ine pe acel parlamentar È™i-ntr-o candidatură la primărie. Ca să nu mai vorbim că măsura propusă nu venea din considerente morale, ci direct penale. Era ca-n filmele cu mafia, când marele tartor le cere copiilor săi să treacă la afaceri cinstite, ca să nu mai riÈ™te glonÈ›ul.
Asta anunță pericolul alarmant al îngolănirii societății noastre. Da: A molipsirii ei cu golănie; a înglodării ei în amoralitatea cinică È™i brutală a golăniei care a incitat agresivitatea aÈ™a ziÈ™ilor mineri, ei fiind golanii adevăraÈ›i È™i nu romanticii protestatari din piață... Și, chiar dacă acuzaÈ›ia sună grav, avem aici a adăuga exemplul fostului prim-ministru care a tronat mai înainte ca primar È™i È™ef al grupării locale din care a selecÈ›ionat un om făcându-È™i-l chiar viceprimar. Când acela i-a urmat în scaun, s-a dovedit a fi un hoÈ› ordinar fiind arestat È™i suspendat din funcÈ›ie. Ziarele au scris îndelung. Doar despre faptele aceluia, care ies tot mai compromițător la iveală. Dar nimeni nu a făcut nici un fel de legătură, nici un fel de apropo, despre cel care l-a format, l-a promovat È™i chiar l-a lăsat în loc. Nici pe colegii de guvern, nici pe colegii de partid nu i-au preocupat criteriile de selecÈ›ie ale premierului... Sau, în ori ce caz, s-au făcut a nu-i preocupa, a nu le trece prin minte o asemenea întrebare.  Dar nu e unicul caz; avem, de asemenea, descoperirea unui senator dedat la mari acte de corupÈ›ie, dovedit ca atare, fugit din È›ară, întors È™i arestat. ToÈ›i s-au grăbit să comenteze, să condamne È™i să se dezică de faptele lui, inclusiv preÈ™edintele unui grup parlamentar al partidului respectiv. Dar acest preÈ™edinte de grup parlamentar era tocmai È™i preÈ™edintele organizaÈ›iei locale care l-a promovat pe senatorul corupt, acceptându-l să candideze. Nimeni nu i-a făcut nici o imputare È™i nimeni nu  întreabă cum de a promovat în judeÈ›ul lui un asemenea escroc, sau dacă a luat bani de la acela...
...Luat bani pentru organizaÈ›ie, bine înÈ›eles, nu pentru sine. Ca È™i în cazul dispariÈ›iei È™efului de cabinet al fostului È™ef de la ANAF, a cărui specializare ocultă se pare a fi dezinteresata atragere de fonduri pentru partid. Pe care, fiindcă probele vin în special de la niÈ™te vămi, o putem numi „vămuire”! Ajungem astfel la o nouă politică financiară care se cheamă „vămuirea de partid È™i de stat”, practicându-se de obicei cu ochii închiÈ™i sau, mai bine zis, prin metoda închiderii ochilor. Să-mi spună cineva că asta nu este, la modul cât se poate de propriu: ÃŽngolănirea societății prin exemplul de partid!
Și, atunci îți pui întrebarea: Oare, în numele doctrinei creÈ™tin-democrate se tace?!... Oare acesta este mesajul politic pe care îl aduce în România gruparea naÈ›ională a Partidului Popular European?... Și nu numai că îl aduce, dar îl propagă; uzează de toată credibilitatea pe care o are la electorat, pentru ca să-i insufle o asemenea atitudine civică. O atitudine civică a electorilor, în deplină concordanță cu cea a aleÈ™ilor lor!... PriviÈ›i în tramvai, autobuz, metrou sau troleibuz, când cineva descoperă hoÈ›ul care vrea să-l buzunărească sau chiar e atacat: Cu cât e mai banditesc actul care-l face pe acesta să strige, cu atât reacÈ›iile celor de pe scaune sunt mai temătoare, mai egoist-înfricoÈ™ate sau mai ostentativ nepăsătoare, ca È™i cum ar  vrea să sublinieze că pe nimeni nu priveÈ™te soarta altuia. Și vezi un vagon întreg de călători, care numai dacă s-ar înghesui puÈ›in în jurul agresorilor È™i tot i-ar anihila, cum stau, sau cel mult cască curios gura. Dar de intervenit nu intervine nimeni, asta încurajându-i È™i mai mult pe răufăcători. Exact acelaÈ™i lucru se întîmplă È™i la scara mare, în politică, în viaÈ›a internă de partid sau în viaÈ›a publică determinată de asemenea politici. Pentru că nici măcar cei care afiÈ™ează doctrine adverse, desigur, din discreÈ›ia È™i nemărginitul respect reciproc ce se vede prea bine, nu dau atenÈ›ie la ce fel de conÈ›inut se vinde în ambalajul democraÈ›iei creÈ™tine pe care o slujim bâlbâindu-ne la Strassbourg.
5.
Ca să fie completă perspectiva unei asemenea decăderi în golănirea degradant-umană care ne paÈ™te atunci când nimeni nu mai È›ine seama de principii, silind È™i populaÈ›ia să se complacă în starea în care foarte puÈ›ini produc È™i nimeni nu mai ajunge la aceste principii (totul rezumându-se la obsesia imediată a unui consumism satisfăcut sau, È™i mai rău, È™i mai penibil, È™i mai imoral, aproape jalnic atunci când  există ca obsesie dar nu este satisfăcut), vom încerca a analiza È™i reacÈ›iile din alte partide. Pentru că, gândind lucrurile la nivel ideologic naÈ›ional, ele, toate, sunt organizaÈ›iile libere, obÈ™teÈ™ti care, măcar în materie de politică, dacă nu È™i la nivelul general al educaÈ›iei naÈ›ionale, au menirea să creeze curentele de opinie publică. Un partid care se presupune că vine să exprime nevoile È™i aspiraÈ›iile unui anume segment din populaÈ›ia țării, e de subînÈ›eles că a studiat starea acestei țări È™i È™i-a axat politicile pe rezolvarea problemelor importante la zi, în spiritul doctrinei pe care o afiÈ™ează. ÃŽn măsura în care această doctrină este numai afiÈ™ată È™i nu reprezintă o convingere de fond, nici opinia publică pe care partidele trebuie să o formeze nu mai recurge la principii, nu mai È›ine seama È™i uită de ele, se blazează electoral, iar absenteismul se amestecă cu nemulÈ›umirea nevoilor neîmplinite.
Peste care, astăzi, mai vin È™i poftele provocate de obsedantele reclame ale propagatorilor consumerismului – o categorie născută pentru a câștiga cu atât mai mult cu cât nu are principii; care nu È™tie altceva decât să își laude marfa È™i să-È›i facă poftă de ea, indiferent de calitate È™i indiferent dacă necesitatea sau măcar utilitatea ei sunt reale sau nu. O îndeletnicire veche È™i pitorească altă dată, dar care a devenit foarte agresivă din clipa în care È™i-a dat seama că, pentru a câștiga ea, alÈ›ii trebuie să nu producă. Și a trecut la atac fățiÈ™, mutând războiul pe piaÈ›a internaÈ›ională, conjugându-l cu speculaÈ›iile financiare care înalță imperii de carton tot aÈ™a cum imperiul reclamei e din vorbe. False puteri care, când se prăbuÈ™esc, provoacă criza mondială ce adânceÈ™te È™i mai mult mediul penuriei, producând È™i mai mulÈ›i declasaÈ›i care umplu favelele omenirii. Se ajunge astfel pe o treaptă È™i mai de jos a deteriorării morale, în care omul își pierde simÈ›ul muncii, rezumându-se la a dori doar să dea tunuri sau È›epe, cum vede că se întâmplă È™i în viaÈ›a financiară È™i în viaÈ›a de partid.
Exemplul cel mai clar îl avem în faptul că, la ordinul unor forțe suprastatale de care, acești politicieni ce joacă teatru în fața noastră, nu fac decât să asculte orbește, trei sferturi dintre țările lumii sunt conduse pe calea de a nu mai produce nimic, de a rămâne în stadiul de simple consumatoare care-și cumpără mărfurile îmbogățindu-le pe celelelate; sau, mai corect spus, marile companii internaționale provenite din celelalte. Cu ce plătesc?... Cu bunurile naturale pe care devin stăpâni alții, iar ei nu mai beneficiază de nimic, înafară de perspectiva unei sărăcii totale care-i face din ce în ce mai dependenți. Dispar producătorii locali, dispar negustorii locali, dispare orice interes pentru inițiativa individuală, nici măcar plăcerea acelor străzi întinse cu firme multe și mici prăvălioare printre care se plimbă lumea în voie trăindu-și viața de stradă, nu mai există. Totul depinde de marile lanțuri care produc și marile lanțuri care desfac produse tip, în magazine tip, cu ambalaje tip și prețuri fixate de o forță tip pe care nu o poți învinge.
Toată democrația care - ăsta-i adevărul probat de istorie - s-a creat la piața de mărfuri, în tocmeala liberă, cu sentimentul fiecărui proprietar de tarabă și fiecărui țăran care și-a luat găina subsuoară considerând-o marfă, că face afaceri, că existența lui socială e girată de aceste afaceri și că mâine poate ajunge la succes în aceste afaceri, iar poimâine poate deveni om bogat; toată această activitate plină de impuls și de căutare în care fiecare se perfecționează, se concurează și se întrece, dispare. E înlocuită de existența leșioasă a unor cumpărături satisfăcând sau nesatisfăcând nevoi, a unor activități satisfăcând sau nesatisfăcând ambiții, a unor distracții satisfăcând sau nesatisfăcând pofta de viață. Totul devine jind, cerșeală sau rutină în slujba unei munci pe care nu știi pentru cine o faci și nu e neapărat să o faci pentru că, venitul ei, tot îl cheltuiești spre câștigul cuiva pe care nu-l știi și nu-l vei ști niciodată. Identitatea lui se pierde în cifrele anonime ale unor speculații financiare ajungând din ce în ce mai opacă, devenind un sistem și nu o forță, un mecanism de produs și de consumat care merge și merge și merge, fără să te mai întrebi de ce și cum.
Asta e viața de rutină în care se epuizează forțele celor mai mulți oameni; fără surprize, fără pretenții, doar cu disperări din când în când, în momentele în care apar crizele cu zeci de mii, sute de mii, miloane de destine care se prăbușesc. Milioane de destine lipsite de minimul necesar, aruncate într-un sistem de eutanasiere în care nici nu știi când ai fost eutanasiat, nici nu-ți dai seama când ai dispărut de pe fața pământului. Deoarece mecanismul merge înainte adunând alte capitaluri, de la alți consumatori, spre câștigurile transformate în mister de cei care se mint pe ei înșiși crezând că ne conduc din umbră, nedându-și nici ei seama că mecanismul este al autodistrugerii.
6.
Am procedat la o oarecare radiografiere a unui partid la care mă refer numai pentru că s-a aflat, cel mai recent, multă vreme la guvernare; în plus, un partid care evocă democraÈ›ia în însăși titulatura sa. Și fac asta pentru  a arata ce sanse au sa invinga  dusmanii democratiei, sau cei carora democratia le stă în coasta cea facatoare de bani si putere, atâta vreme cât morala ei are un cuvânt de spus.
Strădania lor este de a globaliza obsesia de „shopping” prin care, punând stăpânire pe bănuÈ›ii fiecărei fiinÈ›e, ei distrug sistematic independenÈ›a acesteia. Este vorba de dependenÈ›a de lucrurile materiale produse de altcineva. AfaceriÈ™tilor le convine materialismul cinic al marxiÈ™tilor È™i profită de faptul că aici, în aceste țări, el ne-a fost inoculat. ÃŽnÈ›elegerea superioară a existenÈ›ei înseamnă meditaÈ›ie È™i raÈ›iune, dar astea sunt acte de care nu mai trebuie să aibă vreme omenirea. Ea e incitată mereu spre consumuri inutile; sub formă de sprijin sau investiÈ›ii, se pompează bani pe de o parte, tocmai ca populaÈ›ia să fie făcută să cheltuiască mai mult pe de alta. Până ajunge la decădere, la înrobire, la dependență de instrumentele cu care forÈ›ele malefice ale È™mecherilor o manipulează!...
Prin această reducere doar la poftele materiale, care se vede astăzi că le convine și altor politicieni, care au negat comunismul, omenirea devine din ce în ce mai mult o turmă consumatoare care se mișcă doar pe direcțiile impuse de cei care produc în neștire spre turmentarea mulțimii pofticioase. Pentru că adevăratele soluții de salvare a lumii, ceea ce include și redresarea omenirii, sunt tot cele morale. Tot cele capabile să formeze în lumea gânditoare un sistem de conștiință sănătos, un cadru de deziderate etice prin care gândirea să pună picioru-n prag stopând decăderea. Adică exact ceea ce nu-i interesează pe cei care se vor stăpânii lumii astăzi, continuând absurditatea bolșevicilor de ieri!... Dezmembrarea omenirii în pofte făcute unui instinct apucător de masă, pe de o parte și satisfacțiile ascunse, mafiote, ale unora care se doresc elite ale puterii permițându-și orice, până la a spune că Terra are nevoie doar de 500 de milioane de locuitori, restul trebuind să dispară.
Iar, prin această politică consumerist-obsesivă, primii care trebuie să dispară dintr-o populaÈ›ie cum e a noastră, sunt cei care produc. Ce dovadă mai elocventă privind punerea în practică a acestei mârșăvii, decât o guvernare care stabileÈ™te taxe prohibitive pentru mica producÈ›ie, alături de o viață politică lipsită de un partid care să reprezinte interesele clasei de mijloc?! ÃŽn schimb, proliferează politicienii slugarnici È™i servili intereselor străine din pricina cărora dispare cea mai activă È™i mai efervescentă categorie socială, cea pe care marii gânditori au considerat-o  în întreaga istorie a politicilor moderne motorul prefacerilor sociale, al inovaÈ›iei È™i progresului unei societăți. Acele furnici mici, mărunte, multe È™i harnice care miÈ™ună prin societate de zece ori mai repede È™i mai activ decât alte categorii, care le animă È™i pe acelea È™i le trag cu ele pe calea unor prefaceri salutare pe plan social: Clasa de mijloc, care e cea mai explozivă, fiind cea mai dornică de afirmare, dar È™i cea mai dispusă la risc personal; clasa ale cărei miÈ™cări sau partide au constiutuit întotdeauna motorul social al progresului; fermierii rurali È™i meseriaÈ™ii, micii industriaÈ™i, micii intelectuali, micii producători, micii negustori, puzderia de  oameni capabili È™i dornici de afirmare care caută mereu căi, direcÈ›ii È™i deschideri noi de care beneficiază apoi È™i alÈ›ii... Cu alte cuvinte, cei care realizează în sine un profit mic, modest, însă întotdeauna bine folosit, dacă îi privim individual; dar constituie o forță prin mulÈ›imea lor căutătoare de mijloace noi È™i de noi valorificări ale produselor vieÈ›ii acesteia, creindu-È›i acel sentiment de înnoire continuă  pe care-l dă mulÈ›imea unor energii puse mereu pe afirmarea a noi posibilități de existență.
Comuniștii au știut sau au simțit că această efervescență căutătoare de soluții practice nu poate fi decât dușmanul lor, al totalitariștilor care voiau să dicteze de la centru orice măsură și să inhibe spiritul de ințiativă al ființei umane ca s-o poată conduce cum voiau ei. Erau preceptele lor absurde, dictatoriale, dar care se dovedeau folositoare pentru cei care puteau să se mențină în fruntea piramidei dominându-i pe alții. Ei nu aveau nevoie de o culme înaltă dar cuprinzătoare spre care să aspire cât mai multă lume, ci doar de vârful îngust al piramidei totalitare. Ei bine, ciudat lucru că și-ntr-o societate de comerț liber, cum se pretinde a fi cea la care am revenit, tot asupra acestei clase efervescente prin căutările ei se revarsă dușmănia celor care vor să globalizeze totul în interes personal. Nemulțumirea celor puternici financiar lovește mereu în inițiativele mici care li se opun căutându-și câștigurile proprii. Se duce o luptă neloială de îngrădire și se depun toate eforturile de inhibare a unor asemenea instincte la om, pentru a-l menține în starea de consumator disciplinat și blazat pe care poți să-l duci de nas cum vrei tu. Se crează o categorie de factori administrativi dresați pentru o asemenea înfrânare a afirmării locale, prin forțe locale; se crează funcționari de stat care pun cu plăcere taxe îngrozitoare pe mica inițiativă; se încurajează lenea și necinstea în scopul manipulării populațiilor spre doritul stadiu de consumator a ceea ce li se oferă, sau li se bagă pe gât.
7.
 Am afirmat că nu avem un partid al clasei de mijloc pentru că nu văd nici o miÈ™care, nici un protest față de îngrădirile care o injosesc È™i o anihilează cu consecvență, sau vreo doctrină care să le exprime răspicat drepturile. Nu s-a găsit un partid care să protesteze față de infamanta birocraÈ›ie căreia trebuie să-i facă față măruntul investitor privat sau față de exterminatoarea fiscalitate aplicată lui. N-a apărut vreo iniÈ›iativă politică menită să asigure organizarea lor. Nu s-a văzut nici un gest îngrijorat al vreunui for politic constatând că dispare această clasă. Nu s-a auzit nici un apel de susÈ›inere a ei prin vreo iniÈ›iativă legislativă È™i nu există nici un organism care să arate transparent statisticile pierderilor din acest segment de populaÈ›ie care, în alte țări, este susÈ›inătorul principal al instituÈ›iilor statului È™i promotorul societății. Mai mult: Cei care i-au îngrădit accesul la bunul comun de care beneficia altă dată, cei care din retrocedarea proprietății i-au dat numai terenul, nu È™i mijloacele de producÈ›ie pe care i le-a luat colectiva sau cooperaÈ›ia meÈ™teÈ™ugărească, adică nu l-au repus È™i pe el la „in integrum” ca pe alÈ›ii, îi impun È™i taxe atât de mari pentru mica întreprindere, încât omul se frige cel mai tare cu propria-i iniÈ›iativă È™i cu propriul său meÈ™teÈ™ug. Până când își uită È™i meÈ™teÈ™ugul, învață să nu mai aibă nici iniÈ›iativă. Exact cum au făcut cândva cei cu colectivizarea, ca să ajungă la proletariatul agricol care, iată-l È™i azi, când È™i-a redobândit pământul, cum nu-È™i mai poate redobândi pofta de a-l munci!... Iar la acest necaz naÈ›ional nu s-a găsit nici un partid care să vrea să reprezinte interesul câtorva milioane de români făcând parte din asemenea familii de mici producători, comercianÈ›i, investitori, intelectuali care nu aÈ™teaptă salariu bugetar, inovatori È™i modele locale de perseverență, È™i tot felul de gospodari al căror interes se destramă, a căror hărnicie se uită.
Dacă social democraÈ›ia e orientată în special spre problemele celor care exercită munca angajată, iar neoliberalismul își păstrează atenÈ›ia asupra lumii afacerilor mai mari, democraÈ›ia creÈ™tină este cea care È™i-a demonstrat o asemenea chemare în istoria recentă a multor țări europene; acesta este È™i motivul denumirii de „Partid Popular European”. ÃŽn vreme ce, în ceea ce ne priveÈ™te, ne-am lămurit È™i nu mai pierdem timpul cu argumente: Ca la noi, la nimeni!... Motivul? Pentru că nu această clasă a iniÈ›iativei È™i strădaniei private dă marile tunuri din care se-nfruptă lumea politică È™i nu e ea nici cea care primeÈ™te marile concesiuni bugetare de care dispune lumea politică luându-È™i tainul. Aici e vorba de inventivitate, de iniÈ›iativă È™i de muncă, uneori, cu rezultate foarte mici, nesemnificative ca posibilitate de jecmăneală; aÈ™a că, mai degrabă sunt preferaÈ›i interlopii care, chiar dacă nu dau tunuri, dau È›epe.
Tunul È™i È›eapa! De aici provin È™i banii pentru partid È™i mângâietoarele suplimente personale È™i, în ultimă instanță, bursa voturilor. Să lansezi o doctrină de apărare, promovare È™i stimulare a iniÈ›iativei private mici, e pierdere de timp când vin spre buzunarul tău lanÈ›urile de supermarketuri È™i ai de promovat legi prin care acorzi marile finanțări bugetare. Ca să nu mai vorbim de problemele micii iniÈ›iative rurale sau de cartier urban, care ar ajuta niÈ™te pârliÈ›i de pe urma cărora nu pică nimic! AÈ™a că eÈ™ichierul politic românesc contemporan nu cuprinde în nomenclatorul său politicieni specializaÈ›i pentru aÈ™a ceva, sau politicieni care să creadă în redresarea naÈ›ională prin aÈ™a ceva. Cu toate că experienÈ›a omenirii arată că asta ar fi cu adevărat „sarea pământului”, „regeneratorul social”, „cheia micilor succese continue”, etc.etc... Dar la noi, dacă nu e tun È™i nu e È›eapă, înseamnă că nu ai nici tu ce lua de pe jos. Deci, nu te interesează!
Iar asta convine extraordinar marilor monștri globalizați care au început să ne numere îngrijorați că suntem pe lumea asta prea mulți care le suflăm în ceafă, că e prea mare libertatea democratică și n-o pot manipula la precizie cu cipurile lor. Convine atât de mult, încât s-a ajuns la forma cinică a unor universități care produc politicieni cărora să nu le pese de asemenea fenomene micronaționale în macropolitica lor. De data asta ne mai fiind doar continuatorii aparatcicilor bolșevici, ci aspirând chiar spre gauleiterii ideologizați de Goebbels, ca să poată cânta pe mai multe voci prohodul democrației.
 
8.
Și, astfel, ajungem la constatarea lor fericită că sunt încă destule țări pe lume în care dictatura e bine-mersi; ba, sunt încă și mai multe unde se inovează aparențe noi și operații estetice expresive, amplasate pe aceeași tulpină de pernicios virus dictatorial, fardat cu tentațiile pieței care pare liberă doar pentru că practică expunerea la stand. Pentru că libertatea e o problemă de gândire. Iar oamenii, când vor comoditate, de fapt nu mai vor să gândească la multele necazuri pe care li le-ar da aspirațiile îngrădite, ci doar la cu ce să se-mbuibe, ne mai păsându-le că astfel decad. Dictaturile, fie ele militare sau financiare, le-au prins această slăbiciune și profită de ea până îi vor distruge. Există alegători care votează cu dictatorii, sau cu viitorii dictatori, numai pentru că sunt oameni cărora le e mai comod să trăiască într-un rău cunoscut, lipsiți de drepturi dar cu oarecare hrană asigurată, decât să ajungă la instabilitate și existență anarhică. O dictatură dă stabilitate societăților primitive care, altfel, cu câte mafii există acum pe lume, s-ar sfâșia în anarhice războiae interne. Dictaturile pot aduce un aparent echilibru strivind anarhia și impunîndu-și regulile totalitare pe care, la inceput, oamenii nu le observă asupra propriei lor persoane și încă nu le consideră propriul lor jug. Din comoditate, ei le acceptă, chiar dacă rămân la un orizont limitat.
Astfel, din păcate, omul nu e numai cel cântat retoric de la Walt Whitman la Gorky și la Malraux. El poate fi și ființa blazată lenevos, care nu se ingrozeste de orizontul său limitat, care se adaptează la indobitocire; care târziu iși dă seama, venindu-i mintea cea de pe urmă, fiindcă la inceput il orbesc grijile elementare: hrană, habitat, loc de muncă. Iar omul simplu contemporan, speriat de câte forțe acaparatoare a creat împotriva lui omenirea, câți, din câte direcții vin spre el fie cu războaie, fie cu tentații, fie cu răscoale anarhice, fie chiar și cu perfidii financiare sau demagogii electorale numai și numai ca să-l încalece, să-l domine și să-l subjuge, nu se mai gândește la libertatea care este un superlativ îndepărtat al existenței sale, pe care nu știe dacă-l va atinge și cum va arăta. Așa că abandonează foarte ușor un asemenea deziderat abstract pentru nivelul feudal de înțelegere politică la care a fost ținut și acceptă promisiunile mai concrete ale dictatorilor.
Pentru că acest om, minimalizat mereu de soartă și îndepărtat de la decizie, chiar și în condițiile unor state bananiere în care se pompează Coca-Cola, ca să nu mai vorbim de deșerturile asiatice, vrea doar să-și poată păstra speranța că nu-i va fi mai rău. Se simte mic, meschin, neajutorat și alege o dictatură internă ca să se apere de dictaturile modiale ce-l amenință. Și, astfel, inconștient, el, acest alegător lipsit de aspirații, perpetuează totalitarismele, iar negustorului global îi e mai ușor să trateze și să facă comerț global cu un dictator dispus a-și angaja întreaga țară, decât cu niște milioane de prăpădiți. Cărora dictatura le bagă pe gât orice vrea, în vreme ce piața liberă le-ar da dreptul să opteze.
ÃŽn acest fel, raiul desfacerilor de consum se mută în această lume, pentru că aici se poate comercializa tot ce e refuzat sau expirat în altele. Ne aducem aminte cum, pe vremea lui CeauÈ™escu, apăruseră în toate magazinele, în afară de cele speciale, niÈ™te măsline mici, mici de tot, (doar piele È™i sâmbure, exact ce-i trebuie fomistului care-i doar piele È™i os), pe care le cumpăram alături de câte un sul de hârtie igienică scorÈ›oasă (ce-i foloseÈ™te tot fomistului care nu are prea mult de È™ters)!... Ei bine, cei care - recunosc ei, sau nu - au lucrat la „Dunărea” își pot aminti de contractul oneros cu care, tot prin ei, negustorul grec, sau turc, sau italian, vindea la acelaÈ™ preÈ› măslinele mai mari în altă parte È™i făceau ciubucul fifty-fifty sub nasul lui împuÈ™catu.
AÈ™a s-au acumulat unele dintre capitalurile care au azi clasificare Forbes. Marii negustori modiali È™i-au găsit cu dictatorii trăsătura comună a dorinÈ›ei de monopol: Unii comercial, alÈ›ii politic. Iar raiul comerÈ›ului pentru aceÈ™tia nu mai e deloc piaÈ›a liberă care îi poate înfrunta È™i le poate face surprize, ci tocmai piaÈ›a dirijată cât mai dictatorial, pentru consumatori înfometaÈ›i care nu mai au timp să citească termenul de garanÈ›ie. Emanciparea de dictatură nu le convine. Pentru că una este să vii azi la piață în România post decembristă, ca să vinzi măslinele cu litra È™i alta era când  semnai cu dictatura o vânzare pentru toate  nunÈ›ile, pomenile, posturile È™i parastasele a 23 de milioane de români, care pun fiecare câte cinci măsline-n farfurie la asemenea ocazii... Și, astfel, capitalistul preferă dictatura, dacă nu e în È›ara lui, sau dacă nu-i afectează libertatea personală, angajându-È™i politicieni unde o poate face mai pe față sau mai pe dos. Adică fie prin cultivarea lipsei de voință politică, fie prin anihilarea celor care ar vrea să producă bunuri sau idei. 
Or, cultivarea lipsei de voință politică se face în primul rând golind partidele de conÈ›inut doctrinar, făcând din ele găști de aranjamente sau haite de  È›inut cât mai încleÈ™tat ciolanul. Iar anihilarea celor care produc concurând importul rezultă din guvernarea corespunzătoare unei asemenea realități politice. Și, dacă Partidul Popular European nu are calitatea de a analiza cât de creÈ™tin democrată poate fi guvernarea din România, în schimb secÈ›iunea lui română poate produce È™efi de AgenÈ›ii guvernamentale ca Blejnar cu al său consilier dispărut, sau Miss BistriÈ›a care a frânt o inimă de secretar general fugind în America. Pentru ce? Pentru a dirija fonduri È™i patrimonii spre depozite proprii, mânându-i È™i pe contribuabili spre a-i vota condiÈ›ionat prin dese tentative de strângere a È™urubului poliÈ›ienesco-financiaro-penal.
 
9.
Două războaie mondiale s-au terminat cu mari sacrificii, dar cu cuceriri de nezdruncinat în avansarea omenirii pe direcÈ›ia democratică! Iar astăzi, la abia o jumătate de veac de la aceste sacrificii mondiale pentru triumful democraÈ›iei, în abia al treilea deceniu de la terminarea războiului rece cu totalitarismul comunist, dacă s-a ajuns la a nu mai conta deloc principiile etice, politice, sociale în faÈ›a speculaÈ›iilor financiare, înseamnă că marele capital își însuÈ™eÈ™te demagogia provocatoarei analize marxiste È™i a războinicei incitări leniniste.  Ne ascundem sub masca „relaÈ›iilor pragmatice” între toate statele (zi „averile” sau „hoÈ›iile”) lumii È™i nu ne e ruÈ™ine că suntem pateneri de afaceri cu criminali sau teroriÈ™ti; ne facem că nu È™tim ce teroare e în țările dictatorilor cărora le strângem mâna pentru „bune relaÈ›ii internaÈ›ionale”?!... Liderii țărilor care au pretenÈ›ia a se numi marile democraÈ›ii ale lumii, stau bot în bot cu dictatori feroci, discutând tranzacÈ›ii financiare fără a pomeni un cuvinÈ›el despre drepturile omului. Ca să nu mai vorbim de acceptarea perfidiei dictatorilor ascunÈ™i în spatele unor aparenÈ›e aÈ™a zis democratice, cum ar fi organizarea alegerilor la o populaÈ›ie pe care o terorizează È™i o manipulează prin cele mai antidemocratice mijloace totalitare, sau de acceptarea necondiÈ›ionată în capitalism a capitalurilor care au fost stoarse dictatorial. Ba unii chiar mai aplaudă È™i felicită „succesul în alegeri” al dictatorilor care fac ceea ce a început să se denumească în omenire „rocada rusă”!..
Cât despre atât de obiÈ™nuitele astăzi mari summituri ale puternicilor lumii, asistăm la batjocura spectacolului stupid  în care, magnaÈ›ii financiari, miniÈ™trii È™i bancherii unor state de veche tradiÈ›ie democratică, se bat prieteneÈ™te pe burtă făcând parte din aceleaÈ™i conclavuri financiare cu tirani odioÈ™i, cu È™efi de partide dictatorial-antiumaniste È™i cu aventurieri care au trădat valorile democratice de care făceau caz cândva, dându-È™i pe față arama plăcerilor È™i intereselor totalitare. Se pupă È™i se firitisesc între ei uitând de grava diferență de valori politice È™i acceptând stigmatul trădării aspiraÈ›iilor omeneÈ™ti în faÈ›a încâlcelilor financiare pe care le produc asemenea relaÈ›ii, fiecare având impresia că ar putea câștiga ceva de la celălalt... Sunt, de fapt, convulsiile unei asemenea lumi fățarnice È™i numai masturbarea gazetărească crede că poate minÈ›i vorbind de scrutin electoral la Moscova È™i de dorinÈ›a sinceră de ajutor american pentru problemele tehnice ale extragerii petrolului din Golf.
Democrația devine pentru ei o chestiune din ce în ce mai formală, de afișaj exterior sau de rugăciune spusă papagalicește, fără nici o rezonanță sufletească înspre cel căruia o adresezi, iar fondul lucrurilor, nu numai că nu acordă nici o atenție vreunei convingeri politice, nu numai că dezice orice comentariu despre programele interne de guvernare, nu numai că sfidează pe oricine mai crede în ceva; dar se transformă rapid și pe față într-o dictatură financiară pentru care nici nu contează de unde provin sau cui aparțin capitalurile. Important este doar să fie cât mai puțini, ducând la o concentrare cât mai înrăită a puterii... Oamenii de rând sunt corupți de alte tentații și manipulați de mințile golănite cinic și acaparator ale celor care, prin orice mijloc, aruncând mereu promisiuni deșarte sau tentații meschine, vin să contamineze diavolește societatea trăgând-o spre păcatele mărunte ce i se par dulci și lesne de atins. Pentru că nu există psihologie mai periculoasă și mai contaminantă, decât a golanului îmbogățit prin necinste, care se oferă drept exemplu de parvenire unui electorat sărăcit, plin mai mult de invidii decât de inițiative. Și nu e vorba nicidecum de vremea celor care sfidau în Piața Universității spunându-și elegant golani, spre a înfrunta morbul gulerelor albe cu cravată și costum APACA al parveniților activiști; ci de un model social impus nouă de golănia propriu zisă, rudă cu hoția și cu terorismul de cartier, mediul imoral al ilicitului, prostituției și agresivității, care se laudă cu actul mârlănesc, pumnul și banii trișați la babaroase, impunându-și autoritatea la cei slabi și jecmănindu-i.
Asta e lumea, încă mai moderniztă prin droguri, proxenetism È™i reÈ›ele mafiote, în care teoreticienii își permit să vorbească despre sfârÈ™itul democraÈ›iei. O lume despre care cetățeanul cinstit, când priveÈ™te de departe, spune flegmatic: „Ar vrea ei!”. Problema, însă, se pune întrebându-ne ce face el când ajunge să privească asta de aproape?! Pentru că, în ultimă instanță, marilor elite care se pretind a domina din umbră lumea afacerilor le convine materialismul cinic al marxiÈ™tilor. Aceia ne terorizau să acceptăm absurditatea lor cu primatul materialului asupra moralului; pragmaticii de acum, mai rău, vor să impună ceva ce nu sunt în stare nici ei să creadă, dar le aduce deocamdată beneficiile È™i puterea după care sunt ahtiaÈ›i. Putere prin care se menÈ›ine È™i se propagă obsesia consumistă ca aspiraÈ›ie principală a omului, spre a deruta electoratul È™i a obÈ›ine răgazul prin care se instaurează noua ordine... Adică noua dezordine din care vor câștiga mai bine cei care speră  să se situezeze deasupra, dar nu-È™i dau seama că, până la urmă, dacă se produce acea explozie fatală democraÈ›iei, vor fi spulberaÈ›i È™i ei.
Poate că acești oameni, care o fac astăzi pe elitele contemporane, ar trebui să studieze mai bine care a fost rostul (dar și soarta) elitelor financiare care au crezut în 1932 că îl lucrează doar pe Hindenburg, când au forțat repetarea alegerilor încurajându-l pe Hitler.
 
 10.
Explicabil faptul că, într-un asemenea context, într-o țară de mâna a doua, cum ar vrea mulți să ne considere iar politicienii noștri le oferă argumente din belșug, un partid tot de mâna a doua care n-a reușit să se armonizeze doctrinar, își pune o etichetă ca să poată face parte dintr-o grupare europeană. Pentru ca apoi, adunătură conjuncturală ne crezând în vreo idee și lipsiți de criterii ideologice, membrii săi să-și dea singuri cu stângu-n dreptul. Până la fapta penală a mulgerii ilicite de fonduri, cu sfidarea asiguratorie a unora că sunt fonduri pentru partid, chiar dacă degetele mâinii cu care luau erau atât de rășchirate, încât să cadă destul pe jos și pentru ei. Acesta este pericolul golăniei care contaminează devenind fenomen de îngolănire a societății, cu echivalarea implicită a degradării ei morale.
În acest mod, iată-ne ajunși la o societate în continuă deteriorare. Politicienii se conduc după instinctele lor apucătoare uitând pentru ce au fost aleși; dar, cum am spus, mai rău: chiar și alegătorii uită pentru ce i-au ales, tocmai fiindcă s-au învățat să nu creadă nici o dată în promisiunile lor. O amnezie degradantă și periculoasă se dezvoltă și se instalează asupra întregii societăți care se descompune, se tot descompune, până ce va reajunge în cele mai stupide faze de primitivism, de subculturalism, de ignorare agresivă a valorilor afirmate și consolidate prin eforturile omenirii în decursul istoriei.
Și, pentru că, pe viitor, ar fi necesar să extindem o asemenea radiografie È™i pe „organele” altor partide, trebuie să spun de pe acum că, nu numai în cazul de la AgenÈ›ia NaÈ›ională pentru Restituirea Proprietății care mocneÈ™te din toamna lui 2011, nici în cazurile È™i mai vechi de la vămile judeÈ›ene, nici în legăturile măcar „sufleteÈ™ti” ale fostului prim-ministru cu arestarea primarului de Cluj sau ale altui membru marcant cu arestarea senatorului de GalaÈ›i, nu am văzut vreo reacÈ›ie sau vreo întrebare exprimată de opoziÈ›ie.
M-aș fi așteptat; dar, ca și-n exemplul cu buzunăreala din tramvai, indiferent de apartenența politică, oamenii tăceau, ocoleau, se făceau că nu există o asemenea întrebare. Și, atunci, nu am eu, cetățean, dreptul să suspectez că ar putea fi vorba de o convenție tacită între niște răsfățați de soartă care, or fi ei opozanți unul altuia, dar se simt împreună cu musca pe căciulă fiindcă fiecare la rându-i, face sau e dispus să facă același lucru?... Prin asta, problema devine tabu; e de nescormonit și folosește doar la a arunca praf în ochii alegătorului, creind bănuiala că relațiile mafiote funcționează de minune între politicienii de diverse orientări, opozanții lor adevărați fiind doar populația, cetățenii contribuabili pe spinarea cărora se petrec toate aceste flagrante aranjamente sau, de-a dreptul, spolieri.
Sunt ele acceptate tacit de toată lumea activă politic, de vreme ce au ajuns în practica de zi cu zi?... Oare toată această lume e coruptă și nu poate exista o opoziție categorică?... Oare orice măsură luată acum împotriva adversarului, dar care ar deveni ulterior legislație obligatorie, produce ezitare chiar dacă interesele politice ar cere ca ea să fie demascată imediat?... Asta ar însemna că reacțiile în fața mârșăviei sunt privite cu circumspecție, conducând mai degrabă la lașitate și la retragere pe criteriul că s-ar putea să procedezi și tu la fel când vei ajunge la putere, s-ar putea să ajungi și tu să uzezi de asemenea mijloace nepermise, pentru că și tu ești om, deci supus decăderii în corupție, sau chiar tentat de aceasta.
 ÃŽn cazul în care gândeÈ™ti astfel, nu mai faci gestul bărbătesc de a demasca public corupÈ›ia celuilalt. Pentru că, în mintea ta care a devenit foarte dispusă, din ce în ce mai dispusă de a nu mai fi cea mai cinstită, cum È™i-o doreau, considerând cinstea o glorie, marii oameni dotaÈ›i cu simÈ› cavaleresc, perfidia care a căpătat ascensiune îți spune că stavila pe care o ridici astăzi adversarului ar putea deveni piedică fermă, consemnată legislativ, pentru ce ai fi tu tentat să faci mâine.
Exact cum n-am auzit nici o reacÈ›ie pe vremea când se vedea cu ochiul liber cum, un preÈ™edinte proaspăt ales, încuraja, mărea salariile pe care tot el a venit mai târziu să le demaÈ™te, È™i dădea apă la moară mergând doar la bilanÈ›urile unor departamente care, în statul de drept ar fi putut suplini lipsa unui aparat de represiune mai dictatorial. Erau penibile gesturile lui de încurajare a unora din care se vedea cum voia să-È™i facă gardă personală; fiindcă nici curaj de dictator nu avea, ci era vorba de meschina perfidie de a-È™i asigura un control mai mare decât îi permitea ConstituÈ›ia, până va avea È™ansa s-o schimbe È™i pe aceasta... Dar nimeni nu semnala această perfidie cu iz antidemocratic, nimeni nu-ncerca nici măcar să-È™i bată joc de ea. Tot el a trebuit să vină să-i înjure pe cei la bilanÈ›urile cărora se ducea - ca È™i cum s-ar fi dus la securistul care È›inea legătura cu Rotterdam - È™i să-È™i nege orice intenÈ›ie de „întărire a aparatului” în scop dictatorial. Cu toate că tentativa de strângere a È™urubului poliÈ›ienesco-financiaro-penal, cu efectul clar de a elimina opozanÈ›ii, este o creaÈ›ie băsesciană de prim ordin.
Nu am auzit și nu am văzut nici reacții, nici măcar batjocuri sau luări peste picior a unor asemenea intenții, ceea ce-mi trezește întrebarea: Oare, atunci când închizi ochii lăsând deschisă portița, nu cumva o faci pentru ca și tu să ai astfel de căutări sau avantaje mafiote, când vei ajunge la putere?
Dacă nu chiar mai înainte. Pentru că, înțelegându-te cu adversarul pe dedesubtul lucrurilor, mai e un pas până, tot așa, în secret, apoi din ce în ce mai pe față, să te aliezi cu el împotriva cetățeanului de rând, a prostimii care te alege. Și, astfel, de la marii bărbați austeri și vizionari ai mișcărilor politice din trecut, care considerau cinstea o glorie, ajungem la niște mărunte și perfide suflete de bărbați și femei amestecați în politică și ajungând a fi plini de avantajele ei tocmai pentru că au cinismul de a considera cinstea o prostie. Au impertinența să-și bată joc de ea la modul cât mai nesimțit și cât mai nepăsător față de nevoile alegătorului. Ceea ce, așa cum spuneam, înseamnă îngolănirea societății, fenomen despre care se va vorbi, din păcate, în istoria noastră, privind trăsăturile celor două legislaturi băsesciene. Iar îngolănirea, care nu înseamnă decât despiritualizare și nu privește existența decât la modul de aroganță, trișare, țeapă și sfidare a valorilor, este mediul cel mai bun pentru a putea proclama sfârșitul democrației. Iată, astfel, cum, o asemenea antantă internă bazată pe ceea ce consideră valoros corupția, ar avea - oho, cât de influent ar avea! - și susținere externă.
Fapt pentru care putem să ne consolăm și să încheiem cântând duios țărișoarei noastre, ca-n versurile romanței:
Nu te-ntrista, e vechi năravul
Și nu eÈ™ti prima vinovată ! ... 
 
 
februarie-mai 2012

Comments

Popular posts from this blog

Razboiul nevazut al evreilor sionisti

Planul evreilor khazari- o scrisoare uimitoare din 1928