Barcagiul chior al Daciei

Barcagiul chior al Daciei

Parodie dupa Mircea Eliade - "Pilotii orbi"

Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care deține “puterea” politică de la 1989 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus clasa națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învătământ, că s-au desnaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – după „marea victorie finală” – să fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1944- 1989 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat „dispariției” comunismului.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la „revoluție”. Ani pe care nu numai că i-am pierdut, dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut și are frânele destinului românesc de la „revoluție” încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nstru este condusă de un marinar chior/orb. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob – elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Un Barcagiu chior care își pierde susținerea poporului, al celui mai competent ministru, cel de interne, și care continuă să nu aibe instinctul statal nu face alceva decât să provoace un cataclism statal.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare și puternice care au pierit în mai puțin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Și deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile – și sunt înghițiți de popoare vecine.

Luntrea condusă de marinari orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguțătorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor. Numai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui corp în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență, în încăpătânarea cu care își apără “puterea”. Au fost elite românești care s-au sacrificat de bună voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-și prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze. […]

Știu foarte bine că evreii vor țipa că sunt antisemit, iar democrații că sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine că unii îmi vor spune că “administrația” e proastă – iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităților. Ca și când aceleasi tratate au putut împiedica pe Stalin sau Putin să rezolve problema minoritătilor măcelărind sute de mii și milioane de “ minoritari” prin toata Rusia. Ca și când iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și bisericile românesti, deznaționalizând zeci și sute de sate românești. Ca și când ungurii nu și-au permis să persecute fătis, cu închisoarea ori chiar cu martea sate românești, ca să nu mai vorbesc de ce se întâmplă azi în parlamentul lor. Ca si când francezii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea țigănească din Paris!

Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura și ajutându-le să-și creeze un stat în statul nostru. Și asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur și simplu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Ori ungurii bătând pe la porțile Uniunii Europene pentru drepturi suplimentare, de multe ori mai multe ca românii! Oamenii acestia, care sunt oameni vii și clarvăzători, își apără primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă și atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca ungurii, țiganii sau evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligatii – după ce au gustat din mierea puterii ( Ion Ilici Iliescu, Năstase sau Marco Bello) și au cucerit atâtea posturi de comandă. Ei luptă din răsputeri să-și mențină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul, dar șe recomand să-și folosească acest “talent“ la ei acasă, nu la noi.

Tristețea și spaima mea își au, însă, izvorul în altă parte.Marinarul chior/orb! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care așteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Același și acelasi lucru, ca și când am trăi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca și când vecinii nostri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Haghita și Covasnase vorbește ungurește, că pier satele românesți, că se schimbă fata orașelor – ei te socotesc extremist sau te asigură că au făcut legi de protecția muncii naționale.

Sunt unii, buni “patrioți”, care se bat cu pumnul în piept și-ți amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta țăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar și tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistența sa legendară de acum câteva veacuri.

Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă.Alcoolismul sterilizează legiuni întregi și ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.

…Dar Barcagiul Chior/ orb stă surâzător la cârmă, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, și cu bunăvointă; numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care contează în ceasul de fată –instinctul statal – nu văd suvoaiele slave, maghiare, israeliene scurgându-se prin Țară, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, clasa mijlocie, și meseriașii care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această țară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispuși, îti spun că n-are importantă numărul ungurilor, slavilor, țiganilor sau evreilor, căci sunt și ei oameni muncitori și inteligenți și, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă așa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza țara cu englezi, căci și ei sunt muncitori și inteligenti. De ce cu țigani, unguri sau evrei? Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, și-ți vorbește despre calitățile unor oameni străini în detrimentul neamului său– nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are dreptul să se măsoare cu istoria…

Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1989 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat. Și totuși mai avem oameni de stat...vezi cazul ministrului de interne.

"Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!" (urare dacică straveche de la Lord of Dacia)